ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2788/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021, la data de 11 august 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în localitatea Pitești, str. x A, jud. Argeș și valoarea de 662.000,00 RON reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/25.09.2009, respectiv suma de 552.654 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective a debitului. La 21 septembrie 2021, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin încheierea din 08 iunie 2022, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 470 din 20 aprilie 2023 Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, la data de 22 septembrie 2023 a declarat apel reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauzei cu minori și de familie la 28 septembrie 2023. La data de 10 octombrie 2023, intimata-pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, pe de o parte, respingerea apelului ca nefondat, iar pe de altă parte, a reluat susținerile din primă instanță privind excepția prescripției dreptului material la acțiuni și a solicitat să se respingă acțiunea, ca fiind prescrisă. Dat fiind că pârâta nu a formulat o simplă apărare prin invocarea excepției, ci a solicitat schimbarea hotărârii primei instanțe cu consecința admiterii excepției, la termenul din 16 ianuarie 2024, curtea de apel a calificat această solicitare ca fiind un apel incident.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 265 A din 12 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 470 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2021. A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. A respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva aceleiași sentințe civile.

Calea de atac formulată în cauză și motivele de casare invocate: Împotriva deciziei civile nr. 265 A din 12 martie 2024, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 16 ianuarie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanțelor în calitate de reprezentant al Statului Român și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de ședință din data de 16 ianuarie 2024, precum și a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Recurentul-reclamant a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la primul motiv de casare invocat, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a calificat din oficiu întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) în calea de atac, ca fiind apel incident. În susținerea motivului de casare invocat, a învederat că o cale de atac trebuie formulată în mod explicit și nu dedusă din poziția părții. Mai mult, a arătat că Statul Român a formulat apel exclusiv împotriva sentinței civile nr. 470 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și nu și împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2022 prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. Recurentul a concluzionat că, având în vedere că încheierea de respingere a excepției prescripției nu a fost contestată de către nici o parte în termenul de apel prevăzut de lege, aceasta a intrat în puterea lucrului judecat, fiind o încheiere definitivă și chiar și în ipoteza calificării ca apel incident a întâmpinării, nu se putea critica decât actul de procedură din cererea principală de apel, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident. Cu privire la al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și ale art. 2528 C. civ., motiv ce se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Referindu-se la decizia numărul 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentul a arătat că în mod eronat instanța de control judiciar a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani ar fi început să curgă după împlinirea unei perioade de 3 ani de la emiterea actelor contestate. A mai precizat că argumentele instanței de control judiciar nu satisfac cerințele normei materiale, respectiv art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât de la momentul indicat de instanța de apel nu se putea stabili nici măcar existența pagubei, deoarece eventualele abateri de la legalitatea și regularitatea întocmirii rapoartelor inițiale de evaluare nu generau prin ele însele un prejudiciu. Recurentul a mai invocat dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, arătând că regula instituită de acest articol se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripția și anume, un moment subiectiv constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, și un moment obiectiv, constând în data judecătorește stabilită când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. A afirmat că simpla încălcare a dreptului subiectiv nu atrage și începutul prescripției extinctive dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut în mod efectiv actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici după împrejurări nu trebuia să le cunoască. În egală măsură, dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv, actul sau faptul juridic licit sau ilicit și cel care este ținut să răspundă, atunci nu poate acționa, astfel încât dacă prescripția ar începe să curgă, aceasta ar fi nejustificată, întrucât aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv. A mai arătat că în speță, nerespectarea rigorilor impuse de lege la întocmirea primului raport de evaluare nu a condus în mod necesar la o supraevaluare a imobilului în discuție, așadar în absența unei supraevaluări nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu. A concluzionat că nu exista posibilitatea obiectivă ca recurenții să fi putut identifica existența pagubei în termen de 3 ani de la emiterea documentelor contestate la care se adaugă termenul de prescripție de 3 ani, așa cum în mod greșit, a reținut instanța de apel și că totodată, reclamantul-recurent era în imposibilitatea de a cunoaște existența prejudiciului la momentul indicat de instanța de control judiciar în apel. În consecință, prin prisma considerentelor invocate, a apreciat că nu a existat posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 30 martie 2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x SG din 26 martie 2021 emisă de autoritatea pârâtă, prin care au fost înștiințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de standardele internaționale de evaluare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a expus o scurtă circumstanțiere a cauzei și a arătat că recurentul nu a motivat temeinic cererea de recurs. Totodată, intimata a susținut că reclamantul înțelege să se folosească de un argument asupra căruia s-a statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 501/15.03.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021), unde instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de fond prin care s-a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă prin admiterea excepției dreptului material la acțiune. S-au mai invocat prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, arătând că oricare dintre părțile unui litigiu are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. A solicitat respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă și neîntemeiată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la primul motiv de casare invocat, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a calificat din oficiu întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților în calea de atac ca fiind apel incident, deși Statul român a formulat apel exclusiv împotriva sentinței civile nr. 470 din 20 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă iar nu și împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2022 prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. S-a învederat și faptul că încheierea a intrat în puterea lucrului judecat, fiind o încheiere definitivă și chiar și în ipoteza calificării ca apel incident a întâmpinării, nu se putea critica decât actul de procedură din cererea principală de apel, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident. Înalta Curte consideră fondată critica invocată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident un simplu argument adus de către intimată în apărare, prin întâmpinarea depusă la apelul statului. Este adevărat că între principiile care guvernează materia dreptului civil există o strânsă legătură, iar dreptul de dispoziție al părților trebuie corelat și cu dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, în conformitate cu care "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", însă manifestarea rolului activ al judecătorului nu se poate realiza decât în contextul respectării celorlalte principii fundamentale ale procesului civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu regulile de judecată specifice momentului procesual respectiv. În speță, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte observă că, în absența unei confirmări explicite a părții interesate, în urma punerii în discuție a naturii apărării formulate în întâmpinarea la apel cu privire la incidența prescripției și în condițiile în care nu există elemente în cadrul întâmpinării care să sugereze că intimata ar fi înțeles să conteste încheierea de ședință din 8 iunie 2022, curtea de apel nu avea îndreptățirea de a se autoînvesti cu o cale de atac nedeclarată de partea care ar fi putut fi interesată de aceasta. Procedând astfel, se reține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, a soluționat un apel care nu a fost declarat și cu care nu a fost învestită, afectând astfel drepturile și interesele procesuale ale apelantului principal, care s-a văzut pus în situația de a se relua în discuție o excepție deja soluționată în favoarea sa de către prima instanță, soluție neatacată și intrată în puterea lucrului judecat. Repunerea în discuție a soluției de respingere a excepției ridicate la prima instanță, anume a excepției prescripției dreptului material la acțiune, implica obligativitatea formulării exprese a intenției de a apela (fie pe cale principală, fie în mod incident) respectiva soluție de către partea interesată, întrucât simpla reproducere a unor texte legale referitoare la prescripție în cuprinsul întâmpinării nu putea fi echivalată declarării unei căii de atac. Calea de atac a apelului, fie el și incident, se obiectivează în intenția reală a părții de a modifica într-un anumit sens sentința apelată. O întâmpinare poate fi calificată drept apel incident numai în măsura în care se manifestă în cuprinsul ei intenția declarată de desființare/schimbare a unei soluții, lipsa menționării termenului "apel" fiind doar rezultatul unei erori materiale, a unei omisiuni neintenționate; intenția de atacare a unei hotărâri, care trebuie indicată, e necesar să fie însă certă și explicită, iar nu doar dedusă din implicațiile posibile ale unor apărări formulate într-o întâmpinare. În Cartea a II-a, Titlul II, "Căile de atac" a C. proc. civ., se analizează condițiile intrinseci ale cererii de apel, obligatorii din punct de vedere al formei actului de procedură, dar și din punct de vedere al fondului acestuia, precum și condițiile extrinseci vizând obligațiile apelantului. În secțiunea vizând indicarea hotărârii apelate s-a arătat că această cerință conține în mod subînțeles, dar neîndoielnic, obligația formulării unei cereri scrise de apel, cu obligația de a preciza motivele de fapt și de drept care permit controlul judiciar complet, iar în privința apelului incident, prevederile art. 472 C. proc. civ. subliniază condiția cerinței scrise, a obiectului acestui tip de apel și a cerinței comune de indicare a hotărârii apelate. Pentru a produce efectele pentru care s-a îndeplinit un act procedural, trebuie respectate condițiile de formă și de fond în absența cărora nu este posibilă derularea procesului civil. Înalta Curte reține că, având în vedere cele enunțate anterior, se poate observa că hotărârea pronunțată de curtea de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură referitoare la principiul disponibilității și la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească declararea unui apel, astfel încât motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 este fondat, urmând a se admite recursul și a se casa decizia și încheierea recurate și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care va avea de soluționat doar apelul principal declarat de Statul Român. Referitor la motivul de casare invocat de recurent și întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se critică admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte constată că, așa cum s-a mai arătat, excepția prescripției a fost rezolvată în mod definitiv prin încheierea de ședință a Tribunalului București din 6 iunie 2022, care, neapelată fiind, a dobândit autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu mai poate face obiect al analizei instanței de recurs. Urmează ca instanța de apel să tranșeze în aceste coordonate apelul principal cu care a fost învestită și să dispună, pe cale de consecință, numai în limitele trasate de apelantul principal, Statul Român.