Decizia nr. 2146/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — Acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de furnizare de servicii medicale încheiate între furnizorul de servicii și casa de asigurări de sănătate ca urmare a constatării…

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7.08.2018 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă, reclamanta Agenția Națională de Integritate a solicitat în contradictoriu cu pârâții A., SC B. SRL Bacău, SC C. SRL Suceava, SC D. SRL Băile Felix, SC E. SRL Căciulata, SC F. SRL Covasna, SC G. SRL Ocna Șugatag, SC H. SRL Eforie Nord, SC I. SRL Băile Herculane, SC J. SRL Amara, Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, Casa de Asigurări de Sănătate Suceava, Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de Asigurări de Sănătate Maramureș Casa de Asigurări de Sănătate Constanta; Casa de Asigurări de Sănătate Caraș Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractelor nominalizate încheiate între furnizorii de servicii și casele de asigurări de sănătate regionale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 20-24 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Codul de procedură civilă.

Sentința pronunțată de Tribunalul București: Prin sentința civilă nr. 3112 din 20 decembrie 2019, Tribunalul București – Secția a V-a civilă a respins excepția insuficientei timbrări. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor din cauză. A respins excepția lipsei de interes a reclamantei. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate și a dispus anularea contractelor indicate în acțiune.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București: Prin decizia nr. 1489A din 5.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de repunere în termen formulată de apelanta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bacău. A fost respins, ca tardiv, apelul declarat de apelanta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bacău împotriva sentinței civile nr. 3112/2019 pronunțată de Tribunalul București. Au fost admise apelurile declarate de apelanții-pârâți A., Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de Asigurări de Sănătate Constanța, Casa de Asigurări de Sănătate Caraș Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița, Casa de Asigurări de Sănătate Maramureș și SC B. SRL împotriva sentinței civile nr. 3112/2019 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată. A fost menținută sentința sub apelul excepțiilor soluționate.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1489A/2020 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, reclamanta Agenția Națională de Integritate a declarat recurs principal, iar pârâtul A. și pârâta B. SRL au formulat recurs incident. Recursul declarat de reclamanta Agenția Națională de Integritate: În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate a arătat că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 23 din Legea nr. 176/2010, raționamentul instanței fiind în vădită discordanță cu scopul și intenția legiuitorului exprimată prin aceste dispoziții legale. Interpretarea dată de instanță dispozițiilor legale lipsește de conținut ipoteza normei - restabilirea legalității prin solicitarea constatării nulității actelor întocmite cu încălcarea regimului juridic al conflictelor de interese. Nu poate fi primită reținerea instanței de apel cu privire la principiul tempus regit actum cu raportare la neretroactivitatea legii, întrucât pune în discuție însăși natura acțiunii civile reglementate prin dispozițiile art. 22 și art. 23 din Legea nr. 176/2010. În speță nu sunt incidente dispozițiile dreptului comun întrucât Agenția Națională de Integritate nu a solicitat anularea contractelor pe temei contractual (nefiind deci o acțiune în răspundere contractuală sau de nulitate pentru nerespectarea anumitor obligații), ci a solicitat instanței, în temeiul art. 23 din Legea nr.176/2010 ce constituie lege specială și care derogă de la norma generală, constatarea nulități absolute a actelor încheiate de pârâtul A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare nr. 18027/G/II/23.03.2012 întocmit de Agenția Națională de integritate și a cărui temeinicie și legalitate a fost constatată conform deciziei nr. 2424 din 19.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2/2012**. Art. 23 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 institute un caz special de nulitate a actelor juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese indiferent de natura acestora, textul de lege nefăcând nicio distincție, iar rațiunea și natura acestei sancțiuni exclude luarea în considerare a naturii contractului în analiza inadmisibilității acțiunii. Nu se poate admite raționamentul instanței de fond potrivit căruia un act administrativ emis într-o situație de conflict de interese nu poate fi anulat ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare pe considerentul că sancțiunea nu poate fi aplicată datorită caracterului retroactiv al acesteia, care în situația dată nu poate să mai producă efecte juridice. Constatarea nulității absolute a actelor încheiate de intimatul-pârât A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese reprezintă acea sancțiune de drept civil constând în lipsirea de efecte a actelor încheiate cu încălcarea normelor imperative care reglementează condițiile sale de validitate. În conținutul art. 22 din Legea nr. 176/2010 este explicită cerința ca raportul de evaluare să fi rămas definitiv pentru ca o acțiune de anulare acte juridice să poată fi promovată. Legiuitorul a stabilit în mod clar faptul că în cazul unui conflict de interese toate actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse cu încălcarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese, sunt lovite de nulitate dacă au legătură cu situația de conflict de interese. Contrar celor reținute de instanța de apel, starea de conflict de interese a fost reținută datorită interesului personal de natură patrimonială care a influențat îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi reveneau potrivit Constituției și altor acte normative, altfel, pe cale de consecința, este de domeniul evidenței că între conflictul de interese identificat și actele Juridice litigioase este o legătură directă. În condițiile în care prevederea specială conferă exclusiv instanței de judecată posibilitatea de a constata nulitatea absolută și repunerea părților în situația anterioară, este exclusă orice altă discuție privind aplicabilitatea Legii nr. 95/2006 sau art. 1176 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Recursul incident declarat de pârâtul A.: Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1)pct. 6 și pct. 8 C.proc.civ., pârâtul a arătat că este legală soluția instanței de apel de admitere a apelurilor și de respingere a acțiunii, impunându-se a fi menținută, fiind corect raționamentul acesteia, în sensul că contractelor atacate pentru nulitate absolută nu le erau aplicabile dispozițiile legale invocate de reclamant în susținerea cererii sale. Motivele de recurs formulate de parte vizează, în esență, următoarele: Instanța de apel a concluzionat în mod greșit că nu sunt întemeiate criticile vizând efectele pozitive ale autorității de lucru judecat. Precizează că nu a contestat niciodată caracterul definitiv al deciziei nr. 3227/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, corelativ, constatarea unei stări de conflict de interese. Aceste aspecte au fost dezlegate de către instanța supremă și nu mai pot face obiectul vreunei contestări. Ceea ce a susținut a fost că puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3227/2017 nu putea și nu trebuia să oprească judecata în acest nou litigiu întrucât, pentru a se putea dispune anularea actelor juridice în temeiul dispozițiilor Legii nr. 176/2010, nu era suficient să existe o stare de conflict de interese (fapt necontestat), ci și o legătură între conflictul de interese și actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse. Cu toate acestea, fără să supună discuției contradictorii a părților problema puterii de lucru judecat a deciziei nr. 3227/2017, instanța de fond a tranșat direct problema de drept prin considerentele deciziei, concluzionând (în mod greșit) că sunt incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) C.proc.civ. Instanța de fond a apreciat că nu se mai poate relua analiza celor constatate, pentru ca s-ar ajunge la situația inadmisibilă a încălcării puterii de lucru judecat și, ca atare, fără a mai analiza niciun alt aspect - probă sau apărare - a dedus automat, din simpla existență a deciziei nr. 3227/2017, că acțiunea este întemeiată. Ceea ce a criticat prin apelul formulat a fost împrejurarea că pricina a fost soluționată doar pe excepția puterii de lucru judecat, iar acest fapt s-a cristalizat direct prin sentința tribunalului, fără a se fi pus în discuția părților pretinsul efect al hotărârii 3227/2017. Pe lângă greșita soluționare a problemei efectelor juridice produse prin rămânerea definitivă a deciziei civile nr. 3227/2017, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nulă, prin încălcarea drepturilor procesuale fundamentale ale părților. Au fost nesocotite printre altele dispozițiile art. 14, art. 224, art. 390 C.proc.civ. Pârâții au fost în mod cert privați de posibilitatea de a-și susține și de a-și dovedi punctele de vedere, de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le-a dispus direct prin hotărârea pronunțată, cu nesocotirea principiul contradictorialității, a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 6 C.proc.civ. Instanța de apel a înlăturat criticile cu o motivare străină de problema juridică pusă în discuție, atrăgând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct.

Astfel, Curtea a apreciat că : " soluția de a aprecia drept dovedită starea de conflict de interese de către prima instanță exclusiv pe baza deciziei nr. 3227/2017 nu este nici netemeinică, nici nelegală ". Or, nu aceasta era chestiunea contestată de pârât, care nu a negat dezlegarea definitivă referitoare la starea de conflict de interese, ci împrejurarea că această stare nu era suficientă pentru a se atrage aplicabilitatea art. 23 din Legea nr. 176/2010. Curtea de apel a omis să analizeze susținerile formulate în apel prin care a criticat faptul că Tribunalul nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii – nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității. Deși a făcut scurte considerații cu privire la excepțiile procesuale invocate (excepția insuficientei timbrări, a lipsei calității procesuale pasive, a lipsei de interes, a prescripției dreptului material la acțiune), instanța de fond a pierdut din vedere pronunțarea asupra excepției inadmisibilității acțiunii. Singura concluzie ce se poate desprinde este aceea ca instanța nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității, excepție cu caracter peremptoriu, care în situația admiterii ar fi făcut inutilă cercetarea pe fond a soluționării cauzei. Aceasta neregularitate procedurală dovedește nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil, cu consecința aplicării sancțiunii nulității hotărârii, fiind încălcate dispozițiile art. 223 alin. 2, art. 224, art. 237 alin. 2 C.proc.civ. Soluția instanței de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului a derivat dintr-o aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 176/2010, având în vedere că niciunul dintre contractele sau actele adiționale menționate în acțiune nu a fost semnat/încheiat/ratificat/aprobat de către pârât, ci de către entități în reprezentarea cărora au acționat alte persoane, astfel încât pârâtul nu are calitate procesuală pasivă. Or, este evident că în această situație, pricina nu se poate soluționa în acest cadru procesual, pârâtul neavând calitatea de a sta în justiție, iar acțiunea neputând fi îndreptată împotriva unei persoane care nu figurează ca semnatar al actului respectiv. Este criticabilă soluția instanței de apel și în ceea ce privește soluția asupra prescripției răspunderii decurgând din măsurile dispuse și aspectele reținute din Raportul de evaluare Așa cum se menționează în Raportul de evaluare contestat, faptele reținute în sarcina pârâtului și care au determinat declanșarea procedurii de evaluare sunt anterioare datei de 25.05.2011, deoarece la acea dată pârâtul a încetat să exercite funcția ce a atras, în opinia A.N.I, aplicabilitatea regimului interdicțiilor și a incompatibilităților. Așadar, s-au depășit cu mult termenele de prescripție avute în vedere de Curtea Constituțională prin decizia pronunțată. Față de aceste împrejurări, urmează a se constata că nu mai poate fi atrasă niciun fel de răspundere a pârâtului pentru săvârșirea pretinselor derogări de la regimul incompatibilităților și al conflictului de interese, nemaifiind posibilă aplicarea niciunei sancțiuni după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii și neexistând nici sub acest aspect vreun temei pentru a se considera că subzistă în cauză o legitimare procesuală pasiva a pârâtului A. De asemenea, cât privește legitimarea procesuală pasivă a celorlalți pârâți, nu s-a argumentat, și cu atât mai puțin nu s-a dovedit, că la încheierea contractelor de furnizare a serviciilor medicale a existat o cauză de nulitate care să afecteze încheierea valabilă a actelor juridice respective, iar în acțiunea formulata de ANI nici măcar nu se menționează un astfel de aspect. Nu există niciun fel de obligații legale sau contractuale care sa fi fost încălcate de către SC B. SRL pentru a figura ca pârât într-un astfel de proces, iar reclamanta omite să indice și să probeze eventuala calitate de debitor al vreunei obligații cu privire la aceasta persoană juridică. Cu privire la casele de asigurări de sănătate, instanța era ținută să observe că acestea nu aveau atribuții de a verifica existenta unui potențial conflict de interese și nici nu au fost vreodată încunoștințate despre conținutul raportului de evaluare. Pârâții au susținut că era aplicabil spetei art. 1 din Decretul nr. 167/1953, ce stabilește un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, care ar fi trebuit să fie momentul când ANI a solicitat caselor de asigurări relații referitoare la contractele încheiate cu B., drept ce putea fi exercitat până în 2014. Cu atât mai mult se impunea admiterea acestei excepții cu cât raportul de evaluare ce a stabilit situația de conflict de interese nu s-a comunicat organelor disciplinare al instituțiilor unde pârâtul își desfășura activitatea, care nu au fost niciodată informate despre masurile dispuse și necesitatea verificării legalității vreunui act juridic relevant. Mai mult, însuși raportul nu conține alte masuri decât comunicarea raportului și sesizarea organelor de urmărire penale, nestabilindu-se nicio altă dispoziție. Dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei de interes în formularea acțiunii nu răspunde în mod justificat criticilor pârâtului, dispozițiile art. 23 din Legea nr. 176/2010 fiind interpretate fără o reală corelare cu datele speței. Acest act normativ stabilește îndrituirea ANI ca, în anumite situații, să formuleze acțiunea în constatarea nulității absolute a unor acte juridice, nefiind condiționată de solicitarea repunerii pârâților în situația anterioară. Norma generală care stabilește acest drept al Agenției nu absolvă petenta de obligația de a-si justifica interesul de a acționa față de datele concrete ale speței. În speță, interesul nu este legitim, nici născut și actual, întrucât, printre altele, nu se menționează folosul practic obținut din anularea acelor acte juridice, nu a fost indicat prejudiciul la care s-ar expune daca ar rămâne în pasivitate, în condițiile în care contractele civile a căror nulitate se solicită a se constata și-au produs de mult efectele. Nu se poate considera drept întemeiată susținerea instanței, în sensul ca interesul decurge din dispozițiile de principiu ale art. 23 din Legea nr. 176/2010, întrucât ceea ce trebuia verificat în speță era existența unui interes real și realizabil, condiție distinctă de dreptul subiectiv cu caracter obiectiv, a cărui existență trebuie apreciată concret în fiecare caz în parte. Recurenta nu a indicat în niciun moment folosul practic urmărit din perspectiva datelor concrete ale speței și a împrejurării că A. nu a semnat niciun act. În egală măsura, aceasta nici măcar nu a invocat, cu atât mai puțin să probeze, un prejudiciu ce s-ar produce dacă ar rămâne în pasivitate în condițiile în care contractele și-au încetat de mult efectele. Mai mult decât atât, ANI chiar a menționat prin răspunsul la întâmpinare că Agenția Națională de Integritate "nu urmărește valorificarea obiectului contractului". Atâta timp cât nu se invocă niciun prejudiciu, contractele s-au executat de ani buni, au fost supuse controlului Curții de Conturi, procedurile de achiziție au fost legal derulate, nu s-a decelat pana în prezent niciun fel de neregularitate cu privire la încheierea și executarea acestora, iar sancțiunea nulității nu exista la data la care contractele au fost încheiate, apreciază că acțiunea formulată era lipsită de interes. Recursul incident formulat de pârâta B. SRL vizează schimbarea hotărârii în ceea ce privește soluțiile pronunțate asupra excepției lipsei de interes în formularea acțiunii și asupra motivului de apel referitor la faptul că existența stării de conflict de interese nu atrage de drept sancțiunea nulității absolute, arătându-se în esență că: Acțiunea este lipsită de interes – ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 și pct. 8 C.proc.civ. – toate contractele atacate au fost cu executare succesivă și au fost executate integral, astfel încât se poate dispune repunerea părților în situația anterioară – simpla constatare a nulității contractelor este lipsită de interes. Instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 – motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. În situația contractelor cu executare succesivă legea nu permite repunerea părților în situația anterioară, astfel încât instanța nu are deschisă această opțiune. Menținerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă constituie o excepție de la principiul retroactivității nulității, fie ea absolută sau relativă, astfel încât efectele constatării nulității se produc numai ex nunc. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 32 și 33 C.proc.civ. – critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 5 C.proc.civ. Trebuia să analizeze finalitatea acțiunii prin raportare la obiectul și specificul acesteia. Instanța de fond nu a analizat dacă reclamanta din cauză obține un folos practic prin promovarea acțiunii, mulțumindu-se doar să constate că formularea cererii de chemare în judecată intră în atribuțiile sale. Pentru a constata dacă reclamanta avea un interes determinat, instanța trebuia să analizeze finalitatea acțiunii cu care a fost învestită, prin raportare la obiectul și specificul acesteia. Însă această finalitate practică nu există, față de faptul că nu se poate dispune repunerea părților în situația anterioară. Nu există niciun folos practic în a constatat nulitatea absolută a acestor contracte, atâta vreme cât ele și-au produs efectele, iar aceste efecte nu mai pot fi înlăturate din circuitul civil. Motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și pct. 7 C.proc.civ. (prin prisma aplicării greșite a autorității de lucru judecat) și pct. 6 al aceluiași articol (instanța nu a răspuns concret la critică) – în cauză nu există autoritate de lucru judecat cu privire la necesitatea existenței unei legături între starea de conflict de interese și încheierea contractelor atacate. Nici în prima instanță și nici în apel nu s-a analizat dacă respectivele contracte au fost determinate de atribuțiile exercitate de pârâtul A. în stare de conflict de interese. Instanța de apel nu a analizat deloc argumentele invocate în susținerea faptului că nu există nicio legătură între starea de conflict de interese a lui A. și contractele încheiate. 5. Apărările părților: Intimații-pârâți Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Maramureș, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița, Casa de Asigurări de Sănătate Constanța, Casa de Asigurări de Sănătate Vâlcea, Casa de Asigurări de Sănătate Caraș-Severin, Casa de Asigurări de Sănătate Covasna, Casa de Asigurări de Sănătate Bacău, Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, Casa de Asigurări de Sănătate Suceava, B. SRL, A. au depus întâmpinări, comunicate, solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă Agenția Națională de Integritate, ca nefondat. Intimații-pârâți Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Maramureș, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomița au depus întâmpinări la recursurile incidente, comunicate, solicitând respingerea recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În recursul principal, recurenta reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 23 din Legea nr. 176/2010 atunci când a reținut aplicabilitatea principiului tempus regit actum cu raportare la neretroactivitatea legii, punând astfel în discuție însăși natura acțiunii civile reglementate prin dispozițiile art. 22 și art. 23 din Legea nr. 176/2010. Or, în opinia recurentei, în cauză nu sunt incidente dispozițiile dreptului comun, întrucât nu a solicitat anularea contractelor pe dreptul comun, ci în temeiul art. 23 din Legea nr.176/2010 ce constituie lege specială și care reglementează posibilitatea constatării nulități absolute a actelor încheiate de pârâtul A. cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare nr. 18027/G/II/23.03.2012 întocmit de Agenția Națională de integritate și a cărui temeinicie și legalitate a fost constatată conform deciziei nr. 2424/19.06.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2/2012**. Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile recurentei căci, în raport de data încheierii contractelor a căror anulare se solicită, în mod corect a reținut instanța de apel că prevederile art.23 din Legea nr.176/2010, ce sancționează cu nulitatea absolută actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese și dacă au legătură cu situația de conflict de interese, nu sunt aplicabile contractelor atacate în cauză, deoarece norma care prevede acest motiv de nulitate nu era în vigoare la data la care ele au fost încheiate. Astfel, ultimul dintre contracte a fost încheiat la 30.04.2010 iar Legea nr.176/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 621, partea I, la 2 septembrie 2010, mult ulterior încheierii celui din urmă contract. Pe de altă parte, chiar dacă anterior adoptării Legii nr.176/2010, aspectele relevante legate de existența, constatarea și efectele stărilor de conflict de interese și incompatibilitate, erau cuprinse în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, în conținutul acestui act normativ nu era reglementată corespunzător o sancțiune ca cea pe care o prevede art.23 din Legea nr.176/2010. Prin urmare, în privința actelor juridice încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.176/2010 nu se regăsește o consacrare legală a acestei cauze de nulitate absolută și nici a cadrului procesual în care să poată fi aplicată respectiva sancțiune, în modalitatea în care se dispune prin art.23 din această lege. În acest context, stabilirea normei legale aplicabilă în timp raportului juridic litigios, prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, se realizează cu aplicarea principiului neretroactivității legii, ce presupune ca nulitatea unui act juridic să fie guvernată de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia. Așadar, prin prisma motivului de nulitate susținut de reclamantă și a temeiului legal pe care aceasta și-a fundamentat acțiunea în anulare, în considerarea faptului că la data încheierii contractelor atacate, dispozițiile art.23 din Legea nr.176/2010 nu erau în vigoare, soluția instanței de apel este apărată de criticile anterior menționate, astfel cum au fost formulate de către recurentă. Dintr-o altă perspectivă, greșit argumentează recurenta în motivele de recurs în sensul că, în condițiile în care prevederea specială conferă exclusiv instanței de judecată posibilitatea de a constata nulitatea absolută și repunerea părților în situația anterioară, este înlăturată orice altă discuție privind aplicabilitatea dreptului comun, respectiv a Legii nr. 95/2006 sau art. 1176 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. Înalta Curte constată că, în cauză, nu se pune problema raportului dintre legea specială și cea generală iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui posibil conflict între acestea, acordând relevanță celei din urmă ci, a constatat că, la momentul încheierii actelor juridice a căror anulare se solicită, norma specială nu intrase în vigoare și prin urmare, nu era aplicabilă litigiului pendinte. Întrucât doar prin legea specială, respectiv Legea nr.176/2010 este reglementată cauza de nulitate absolută a actelor încheiate cu încălcarea regimului juridic al conflictului de interese, în mod evident, era necesar ca actele contestate să fi fost încheiate sub imperiul acestui act normativ. În consecință, întrucât singurul temei juridic al acțiunii în constatarea nulității este reprezentat de dispozițiile art. 23 din Legea nr.176/2010, prevederi care însă nu erau în vigoare la momentul încheierii contractelor ce fac obiectul acțiunii, este fundamentată juridic și corectă reținerea de către instanța de apel, a aplicabilității principiului tempus regit actum. În aceeași ordine de idei, este greșit criticat și aspectul referitor la faptul că instanța de apel ar fi pus în discuție însăși natura juridică a acțiunii cu a cărei soluționare a fost învestită, recalificând-o ca fiind una contractuală. Or, fără a aprecia asupra naturii juridice a acțiunii în anulare, decelând cu privire la cadrul normativ în vigoare la momentul încheierii contractelor, instanța de control a constatat că acesta era reprezentat de Codul civil de la 1864, ceea ce nu echivalează că schimbarea naturii juridice a demersului procesual inițiat de recurentă. Deopotrivă, este neîntemeiat și acel motiv de recurs prin care recurenta susține că legiuitorul a înțeles să impună sancțiunea nulității cu privire la toate actele juridice sau administrative încheiate cu încălcarea dispozițiilor legale vizând conflictul de interese, indiferent de data la care acestea au fost încheiate. Înalta Curte constată că o asemenea modalitate de reglementare nu se regăsește în conținutul normei prevăzută de art.23 din Legea nr.176/2010, legiuitorul neintroducând vreo mențiune cu privire la data la care au fost încheiate actele juridice care pot fi sancționate cu nulitatea absolută. Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incident motivul de recurs invocat de recurentă, încadrabil în dispozițiile art. 488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul principal declarat în cauză. Cu privire la recursurile incidente formulate de pârâți, observând că în conținutul cererilor de recurs, în mod expres, ambii recurenți precizează că își susțin criticile doar în ipoteza în care recursul principal va a fi admis, Înalta Curte, apreciind că nu se mai impune analiza acestora, a respins recursurile ca nefondate, potrivit dispozițiilor art. 496 C.proc.civ.