ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 726/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 3.710.386 RON, constând în prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a nerespectării de către pârâți a obligației de garanție contra evicțiunii asumate prin contractul de vânzare-cumpărare părți sociale încheiat la 5 iulie 2006, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, în principal, pe dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. din 1864.

Pârâta B. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei de interes, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință din 3 iulie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a unit cu fondul excepțiile inadmisibilității și a lipsei de interes, invocate de pârâta B..

Prin cererea precizatoare formulată la 12 martie 2019, reclamanta a arătat că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 3.899.889 RON, compusă din prejudiciu în cuantum de 3.710.836 RON la care se adaugă suma de 189.360 RON, reprezentând daune interese moratorii.

Prin sentința civilă nr. 1386 din 21 mai 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes invocată de pârâta B. și a respins capătul de cerere formulat de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu aceasta ca lipsit de interes și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere îndreptat împotriva pârâtului C..

Împotriva sentinței pronunțate au declarat apel S.C. A. S.A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1567A din 16 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității apelului declarat de B. și a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelanta-pârâtă B.. A admis apelul declarat de S.C. A. S.A., a anulat în parte sentința apelată și, rejudecând, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B.. A menținut în rest sentința. A respins ca neîntemeiată cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs S.C. A. S.A. și B..

Recursul formulat de S.C. A. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă precizează că nu înțelege să critice modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes și a apelului formulat de pârâta B., ci exclusiv restul dispozițiilor deciziei.

Se susține că decizia atacată nu este motivată întrucât curtea de apel nu a motivat soluția de respingere a motivului de apel privind nemotivarea sentinței și nici soluția de respingere a apelului în ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu C.. Se mai susține lipsa motivării și în ceea ce privește soluția dată în rejudecare de respingere ca neîntemeiată a pretențiilor recurentei-reclamante față de recurenta-pârâtă întrucât instanța de apel nu a analizat existența răspunderii pentru evicțiune prin raportare la art. 1337 teza a II-a C. civ. din 1864.

Recurenta-reclamantă invocă și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței arbitrale nr. 46 din 31 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2018 prin care tribunalul arbitral a reținut prin raportare la aceleași condiții, norme de drept și situație de fapt că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii în temeiul garanției pentru evicțiune a pârâtului C. legat de contractul de vânzare-cumpărare părți sociale nr. x din 29 iunie 2004. Aceeași parte arată că în temeiul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., curtea de apel ar fi trebuit să aibă în vedere sentința arbitrală mai-sus menționată.

Se mai arată că au fost încălcate prevederile art. 1337 teza a II-a C. civ. din 1864 deoarece s-a ignorat faptul că descoperirea unei creanțe care afectează bunul vândut ulterior încheierii contractului reprezintă un caz specific de evicțiune parțială și echivalează cu existența unei tulburări de drept. Recurenta-reclamantă susține că, deși nu i-a fost afectat dreptul de proprietate asupra părților sociale dobândite, nefiind evinsă, deciziile de impunere emise de ANAF impun o sarcină, o obligație de plată pe care este obligată să o suporte, în calitate de cumpărător al părților sociale ale societății Patagonia.

Autoarea căii de atac afirmă că instanța de apel nu a ținut cont de clauza contractuală de agravare a răspunderii care extindea garanția contra evicțiunii, încălcând prevederile art. 969 și art. 1338 C. civ. din 1864. Mai arată că în mod nelegal s-a reținut că recurenta-reclamantă ar fi avut cunoștință de cauza evicțiunii la momentul încheierii contractului deși acest aspect a fost stabilit în mod definitiv prin sentința arbitrală nr. 46 din 31 iulie 2020 și în același sens s-a stabilit și prin art. 5 din contract. Precizează că nu s-a reținut în cadrul procesului penal că recurenta-reclamantă ar fi avut cunoștință de acest aspect.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Recursul formulat de recurenta-pârâtă B.. Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă critică soluția de admitere a apelului formulat de reclamantă cu privire la excepția lipsei de interes, arătând că reclamanta deține deja titluri executorii cu privire la creanța pe care o solicită în prezentul dosar. Arată că și soluția de respingere ca inadmisibil a apelului său este nelegală deoarece sentința tribunalului este supusă apelului și că prin apelul formulat a solicitat înlocuirea considerentelor din sentință în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (2) și nu alin. (1) C. proc. civ.. Mai susține că a fost încălcat art. 22 din același cod și că motivele de apel referitoare la excepția inadmisibilității ar fi trebuit analizate.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor, în temeiul art. 493 C. proc. civ. s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

La data de 3 noiembrie 2021 în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2022 s-a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă și admise în principiu recursurile, acordându-se termen la 9 martie 2022.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susține încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței arbitrale nr. 46 din 31 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte le va înlătura, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefăcând obiectul susținerilor din cadrul cererii de apel, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susține că decizia atacată nu este motivată întrucât curtea de apel nu a motivat soluția de respingere a motivului de apel privind nemotivarea sentinței și nici soluția de respingere a apelului în ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu C., nu pot fi primite.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotararea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive straine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat criticile recurentei cu privire la nemotivarea sentinței instanței de fond și a expus propriile considerente în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la fila x din hotărârea recurată.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Așadar, faptul că instanța de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raționamentul primei instanțe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă mai susține lipsa motivării și în ceea ce privește soluția dată în rejudecare de respingere ca neîntemeiată a pretențiilor recurentei-reclamante față de recurenta-pârâtă și soluția de respingere a apelului formulat împotriva soluției instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată față de intimatul-pârât, întrucât instanța de apel nu a analizat existența răspunderii pentru evicțiune prin raportare la art. 1337 teza a II-a C. civ. din 1864.

Instanța supremă constată că, prin apelul declarat în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, recurenta-reclamantă a criticat soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, respectiv dispozițiile art. 1337 C. civ. de la 1864, în ansamblu și nu doar cu privire la teza I.

Prin urmare, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textul de lege care a stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a reținut neîndeplinirea condițiilor privind răspunderea civilă pentru evicțiune prevăzută de art. 1337 C. civ. de la 1864.

Concluzia instanței de apel conform căreia nu sunt îndeplinite condițiile privind anagajarea răspunderii pentru evicțiune este rezultatul analizei temeinice a probelor din dosar, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, soluția instanței de apel fiind corectă și riguros argumentată.

În ceea ce privește criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, referitor la încălcarea dispozițiilor art. 1337 C. civ. din 1864, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a analizat îndeplinirea condiției existenței unei tulburări de drept doar prin raportare la prima teză a art. 1337 C. civ. de la 1864, întrucât această normă materială a fost corect aplicată.

Instanța supremă reține că în mod judicios a statuat curtea de apel că recurenta-reclamantă a învestit instanța cu o acțiune întemeiată în drept pe răspunderea pentru evicțiune, reglementată de art. 1337 C. civ. de la 1864.

Conform art. 1337 C. civ. de la 1864:

"Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului." Astfel, legiuitorul a prevăzut că vânzătorul este de drept obligat sa-l garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care nu au fost declarate la încheierea contractului. Dacă tulburarea provine din partea unei terțe persoane, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reușește să-l apere, va fi obligat să suporte consecințele evicțiunii, iar obligația de garanție a vânzătorului există, în acest caz, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Stabilind situația de fapt, instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile pentru evicțiune, astfel cum este reglementată de art. 1337 C. civ. de la 1864, sens în care, în mod corect, curtea a respins apelul pe acest aspect.

Instanța supremă va înlătura și criticile prin care autoarea căii de atac susține că au fost încălcate prevederile art. 1337 teza a II-a C. civ. din 1864 respectiv că s-a ignorat faptul că descoperirea unei creanțe care afectează bunul vândut ulterior încheierii contractului reprezintă un caz specific de evicțiune parțială și echivalează cu existența unei tulburări de drept, deoarece în mod corect instanța de apel a reținut că dreptul de creanță invocat de ANAF împotriva recurentei-reclamantei derivă din calitatea acesteia de persoană responsabilă civilmente și nu de titular al dreptului de proprietate asupra părților sociale dobândite prin contractul încheiat cu pârâții.

În final, criticile prin care se arată că instanța de apel nu a ținut cont de clauza contractuală de agravare a răspunderii care extindea garanția contra evicțiunii, încălcând prevederile art. 969 și art. 1338 C. civ. de la 1864 și că în mod nelegal s-a reținut că recurenta-reclamantă ar fi avut cunoștință de cauza evicțiunii la momentul încheierii contractului, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în stadiul procesual al recursului deoarece recurenta tinde la schimbarea situației de fapt. Or, în această cale extraordinară de atac se analizează exclusiv aspectele de nelegalitate, recursul fiind o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A.

Analizând criticile invocate de recurenta-pârâtă cu privire la soluția de admitere a apelului formulat de S.C. A. S.A. privind excepția lipsei de interes, arătând că reclamanta deține deja titluri executorii cu privire la creanța pe care o solicită în prezentul dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că sunt nefondate.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia(...)justifică un interes".

Instanța supremă constată că în mod corect instanța de apel, aplicând prevederile legale incidente la situația de fapt, a reținut că în prezenta cauză recurenta-reclamantă urmărește recunoașterea unui drept de creanță ca urmare a angajării răspunderii contractuale a recurentei-pârâte pentru evicțiune, cauza juridică fiind reprezentată de contractul de cesiune părți sociale încheiat între părți. Or, acest aspect justifică un interes și presupune analiza pe fond a întrunirii condițiilor necesare angajării răspunderii pentru evcțiune, astfel că în mod legal instanța de apel a admis apelul recurentei-reclamante pe acest aspect.

Criticile susbsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care arată că soluția de respingere ca inadmisibil a apelului său este nelegală, deoarece sentința tribunalului este supusă apelului și că prin apelul formulat a solicitat înlocuirea considerentelor din sentință în temeiul dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., arătând că a fost încălcat art. 22 C. proc. civ., precum și critica, potrivit căreia motivele de apel referitoare la excepția inadmisibilității ar fi trebuit analizate, nu pot fi primite.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menționat mai sus, nu vor fi însușite de Înalta Curte, întrucât decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea principiului privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, față de dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Conform acestui text de lege, " Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile(…)Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză(…)"

Totodată, Înalta Curte reține că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, iar alin. (2) prevede: "Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

Așadar, rațiunea exercitării apelului la considerente presupune schimbarea și înlocuirea acestora, iar nu și posibilitatea ca acestea să fie completate, cum a solicitat recurenta-pârâtă în cadrul cererii de apel.

De asemenea, se constată că în mod corect instanța de apel nu a analizat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de recurenta-pârâtă, față de prevederile art. 461 alin. (1) C. proc. civ., aceasta formulând apel împotriva considerentelor, și nu a dispozitivului sentinței.

Așa fiind, instanța supremă constată că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ținând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului și în conformitate cu prevederile art. 22 C. proc. civ., judecata realizată de instanța de apel a avut ca repere de analiză dispozițiile legale incidente cauzei, așa încât nu se poate reține un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. și recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1567A din 16 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. și recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1567A din 16 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2022.