ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 654/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, sub nr. x/2014, reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova a solicitat ca, în contradictoriu cu A. prin lichidator judiciar, C. să constate deținerea de către Club Sportiv Universitatea Craiova (de drept public) a dreptului de proprietate asupra palmaresului echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova și a tuturor drepturilor derivate care rezultă din deținerea acestuia; constatarea deținerii de către Club Sportiv Universitatea Craiova (de drept public) a dreptului de a utiliza în mod exclusiv, în scopuri comerciale și sportive, palmaresul echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova și toate derivatele comerciale și sportive care rezultă din acest drept; constatarea nulității absolute parțiale a Actului Constitutiv al S.C. A. (fostă A. S.A. Craiova) actualizat la 15 octombrie 2012, cu privire la alin. (3) din Art. 2 intitulat "Forma juridică", pentru caracter ilicit și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea pronunțată la data de 12 decembrie 2014 Tribunalul Dolj, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a secției I Civilă a Tribunalului Dolj și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova în contradictoriu cu pârâta A. S.A., în favoarea secției a II-a Civilă a Tribunalului Dolj.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 54 din 3 februarie 2015, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova, în contradictoriu cu A. S.A. prin lichidator judiciar C. și a respins cererea de intervenție principală formulată de B. S.A..

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dolj a formulat apel reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept dispozițiile art. 248 și cele ale art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., raportat la art. 466 C. proc. civ., Legea nr. 29/1967 și Legea nr. 69/2000, solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei primei instanțe.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 835 din 4 noiembrie 2015 Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamantul Clubul Sportiv Universitatea Craiova împotriva sentinței nr. 54 din 3 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă; a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

E. Hotărârea primei instanțe în rejudecare.

Prin sentința nr. 149 din 23 mai 2017 Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a respins cererea de renunțare la judecată formulată de reclamantul Club Sportiv Universitatea Craiova; a respins în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta D. în interesul reclamantei; a respins în principiu cererea de chemare în judecată a altei persoane, respectiv a A. S.R.L. (j 16/143/1992) și Universitatea din Craiova; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Club Sportiv Universitatea Craiova.

F. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe după rejudecare.

Împotriva sentinței civile nr. 149 din 23 mai 2017 precum și a încheierilor interlocutorii a declarat apel reclamantul Club Sportiv Universitatea Craiova criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând anularea hotărârii apelate, iar în rejudecare, respingerea tuturor excepțiilor invocate și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

De asemenea, a declarat apel D. S.A., titulara cererii de intervenție accesorie, în interesul reclamantului Club Sportiv Universitatea Craiova.

Prin încheierea nr. 911 din 20 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a admis cererea formulată de petentul Clubul Sportiv Universitatea Craiova și s-a dispus strămutarea judecății cauzei de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Timișoara, cu păstrarea actelor de procedură îndeplinite.

G. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 364 din 18 iunie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de către apelantul reclamant Club Sportiv Universitatea Craiova împotriva sentinței civile nr. 149 din 23 mai 2017 și a încheierilor interlocutorii pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2014, precum și apelul declarat de către D. S.A. intervenită în interesul reclamantului, împotriva aceleiași sentințe.

H. Considerentele hotărârii instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Timișoara a reținut în esență următoarele:

Criticile apelantei reclamante sunt nefondate deoarece în speță, nu se poate reține nicio încălcare a normelor de procedură civilă de către instanța de fond și în niciun caz nu se poate vorbi despre graba cu care judecătorul fondului a soluționat acțiunea dedusă judecății.

Încheierea de la 25 mai 2017 nu a fost atacată de titularul cererii de recuzare, D. S.A., ci de reclamanta-apelantă Club Sportiv Universitatea Craiova.

Niciuna dintre cererile formulate oral în fața instanței nu respectă exigențele art. 47 alin. (1) C. proc. civ., iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, nerespectarea acestor condiții atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, caz în care inadmisibilitatea se constată chiar de completul în fața căruia s-a formulat cererea de recuzare.

S-a constatat că s-au respectat în cauză dispozițiile art. 406 C. proc. civ. în condițiile în care acest articol prevede că reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, însă dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. În speță, celelalte părți s-au opus cererii de renunțare la judecată, astfel că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins această cerere.

Instanța de fond a arătat care sunt motivele pentru care a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane și anume: A. S.R.L. a fost radiată, iar chemarea în judecată a Universității din Craiova ca unitate de învățământ superior nu se impunea în raport de obiectul cauzei deduse judecății și anume disputarea palmaresului unei echipe de fotbal.

Respingerea cererii de intervenție în interesul reclamantei s-a făcut în mod legal, fiind motivată de faptul că intervenienta invocă în susținerea cererii sale un contract de asociere care nu are legătură cu obiectul cauzei și că intervenienta nu justifică un interes propriu pentru a interveni în proces, deoarece nu a dovedit în ce fel ar fi afectată de câștigarea sau pierderea procesului de către reclamantă.

În niciuna dintre încheierile interlocutorii nu s-a identificat vreo încălcare a normelor de procedură civilă sau de drept civil, iar excepțiile invocate de reclamantă au fost temeinic și legal respinse.

În ce priește relevanța și puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curții de Apel București, Curtea a constatat că aceste hotărâri nu au putere de lucru judecat ori autoritate de lucru judecat deoarece obiectul cauzei deduse judecății din respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii și nu asupra palmaresului, ca în cauza de față.

La art. 4 din Ordinul de înființare nr. 163 din 24 noiembrie 1991 se prevede că reclamanta-apelantă este entitate juridică ce își va desfășura activitatea ca unitate autofinanțată. În niciunul din actele normative, ordine ale ministrului sau ale Ministerului Învățământului, invocate în dovedirea acțiunii, nu se face vreo mențiune expresă ca reclamanta ar fi continuatoarea echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova sau aceasta ar fi preluat în vreun fel palmaresul acestei echipe.

În cauză nu s-a dovedit de către reclamantă cu nici un mijloc de probă că i-au fost încălcate drepturi de către pârâtă și nu s-a dovedit în ce a constat caracterul ilicit al art. 3 pct. 2 din Actul constitutiv al pârâtei, fiind făcute doar afirmații generice cu privire la drepturi consfințite pentru orice cetățean, nu și dovezi privind încălcarea acestor drepturi de către pârâtă.

În ce privește apelul formulat de intervenienta în interesul reclamantei D. S.A., Curtea a reținut că cererea de intervenție a fost respinsă în principiu în condiții de respectare deplină a dispozițiilor aplicabile în materie.

Cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei este neîntemeiată deoarece intervenienta-apelantă nu justifică un interes în formularea acestei cereri pentru că intervenienta accesorie nu a dovedit în ce fel ar fi afectată în situația pierderii sau câștigării procesului de către reclamantă, situația contractului de asociere încheiat cu Primăria Municipiului Craiova putând face obiectul unui litigiu separat.

I. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara au declarat recurs Club Sportiv Universitatea Craiova și B. S.A. (fostă D.) criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Deși în dosarul nr. x/2013, obiectul dedus judecății a fost reprezentat de o cerere de anulare a mărcii combinate Club Sportiv Universitatea, iar în prezenta cauză, obiectul cererii este reprezentat în esență de constatarea existenței în patrimoniul reclamantei a palmaresului, câtă vreme există o legătură între cele două chestiuni litigioase, instanța are obligația ca în a doua pricină să țină cont de ceea ce s-a reținut pe cale judiciară în prima pricină.

Astfel, prin sentința nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 rămasă definitivă, s-a reținut că A. S.A. (pârâta din prezenta cauză) nu este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înființat în anul 1948, iar Clubul Sportiv Universitatea Craiova (reclamanta din prezenta cauză) este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înființat în anul 1948, între cele două existând identitate.

În prezenta cauză instanța este chemată să cerceteze cui aparține dreptul de proprietate asupra palmaresului, părțile precizând că este vorba despre palmaresul aferent perioadei 1948-1991.

Instanța trebuia să dea eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat în pricina anterioară și să rețină ceea ce s-a stabilit irevocabil pe cale judiciară, respectiv că reclamanta este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înființat în anul 1948, după care, din acest fapt tranșat judiciar, să tragă concluzia care se impune raportat la obiectul cererii cu care a fost învestită.

Prin sentința civilă nr. 1351/2015 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului și recursului, s-a dispus anularea mărcii A. nr. x/1999, a mărcii x/2012 ca fiind înregistrată cu rea-credință, aceasta aparținând Clubului Sportiv Universitatea Craiova, având caracter notoriu.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură pe parcursul soluționării dosarului, fiind încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil al reclamantei.

Curtea de Apel a reținut în mod greșit că au fost formulate cereri de recuzare pentru aceleași motive de incompatibilitate.

Cererea de renunțare la judecată a fost respinsă în mod greșit, acordându-se cuvântul referitor la această cerere inclusiv reprezentantului intervenientei accesorii, fără ca instanța să se fi pronunțat asupra admisibilității în principiu a intervenției.

S-a reținut în mod greșit că dl. E. reprezintă pârâta și face apărări în numele acesteia, fără a se ține seama de faptul că pârâta este în faliment.

Instanța a încălcat prevederile art. 64 și 65 C. proc. civ. întrucât nu s-a pronunțat asupra admisibilității în principiu a cererilor de intervenție printr-o încheiere motivată care are cale de atac separată. Cele două cereri au fost respinse în principiu prin sentință.

În mod greșit s-a reținut lipsa unui interes legitim cătă vreme prin contractul de asociere încheiat, reclamanta aduce ca aport inclusiv palmaresul care face obiectul prezentului dosar.

Pe de altă parte, instanța nu s-a pronunțat pe fondul cererilor de intervenție accesorie în interesul pârâtei, cereri care au fost admise în principiu prin încheiere și au avut deschisă calea de atac.

Instanța a încălcat art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. în sensul că nu a cercetat pretențiile deduse judecății astfel cum sunt expuse în cererea de chemare în judecată și celelalte apărări scrise, astfel că nu a examinat efectiv fondul cauzei.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea este nelegală în privința respingerii pe fond a acțiunii, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Instanța nu s-a preocupat să stabilească ce reprezintă concret "palmaresul echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova", care face obiectul judecății, modul cum s-a constituit și evaluat și în ce patrimonii a existat și dacă și cum s-a transferat sau nu în mod concret până în prezent.

Nu s-a prezentat nici o justificare concretă juridică a exigenței ca proprietarul unui bun să dovedească folosirea acestuia pentru a i se recunoaște dreptul real de proprietate. Dreptul de proprietate asupra unui palmares sportiv nu este condiționat de continuitatea activității competiționale, acesta privind rezultatele din activitatea sportivă ale echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova, activitate desfășurată începând cu anul 1948, rezultatele de maximă notorietate fiind realizate în anii 1980, adică în perioada în care echipa de fotbal desfășura activitatea în cadrul recurentei-reclamante, nefiind pierdut prin întreruperea temporară a activității fotbalistice după 1991.

Ordinul nr. 163 din 24 ianuarie 1991 prevede la art. 1:

"Se aprobă înființarea cu data de 1 februarie 1991 a "A.". Instanța de apel reține în mod eronat că recurenta-reclamantă a fost înființată printr-un ordin care se referă la înființarea altei entități juridice - A.. Prin înființarea acesteia nu a fost transmis în vreun fel și palmaresul, iar aceasta nu este continuatoarea recurentei-reclamante.

Instanța de apel a confundat Club Sportiv Universitatea Craiova cu A.. Astfel, s-a reținut că reclamanta Club Sportiv Universitatea Craiova nu a făcut dovada că este continuatoarea Clubului Sportiv Universitatea Craiova înființat în anul 1948, în condițiile în care prin acest Ordin s-a dispus desprinderea din Cadrul Clubului Sportiv Universitatea Craiova (entitate pre-existentă - reclamanta din cauză) a secției de fotbal, înființându-se entitatea A..

Prin Convenția Protocol încheiată la 29 august 1991 nu s-a prevăzut transferul din patrimoniul reclamantei în patrimoniul clubului nou format A. a dreptului asupra palmaresului, a sintagmei Universitatea Craiova, a siglei, însemnelor și culorilor Clubului Sportiv Universitatea Craiova înființat în anul 1948. Neintervenind un transfer al acestor drepturi către noua entitate rezultă că acestea au rămas în continuare în patrimoniul Clubului Sportiv Universitatea Craiova.

Inclusiv instanța de fond a reținut prin considerentele sentinței civile nr. 149 din 23 mai 2017 că "palmaresul echipei Universitatea Craiova din anul 1948 așa cum a fost indicat la filele x în cererea de chemare în judecată, nu a fost transmis din punct de vedere juridic, în temeiul actelor invocate de reclamantă, respectiv ordinele Ministerului Educației Naționale și nici al Legii nr. 69/2000, nici legal și nici convențional.

Singura concluzie este că reclamanta Club Sportiv Universitatea Craiova a deținut în mod neîntrerupt și deține în continuare toate drepturile asupra palmaresului, ceea ce conduce la concluzia că recursul este fondat. Se solicită casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

J. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Noțiunea de proces echitabil presupune și faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale și a reducerii încrederii justițiabililor în sistemul judiciar. Legiuitorul a impus ca înseși instanțele de judecată să se conformeze principiului autorității de lucru judecat pentru a se putea pretinde și justițiabililor respectarea acestuia.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res indicata pro veritate habetur).

Doctrina a identificat consecințele autorității de lucru judecat ca fiind exclusivitatea, incontestabilitatea, executorialitatea și obligativitatea.

Efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești avea în vechea reglementare două accepțiuni. Stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem re ne sit actori), care făcea imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea). Lato sensu semnifica puterea de lucru judecat (res indicata pro veritate habetur), care presupunea că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Așadar, autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat nu erau sinonime în vechea reglementare. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză. Altfel, spus, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești privind soluționarea unei probleme juridice nu era necesară existența triplei identități privind părțile, cauza și obiectul, ci era necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar, se ajungea la situația încălcării componenței res indicata a puterii de lucru judecat.

Decizia nr. 496 din 8 martie 1975 a Tribunalului Suprem, secția Civilă lămurește caracterul obligatoriu al dezlegărilor rămase definitive, statuând că principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Din analiza actualei reglementări, se poate conchide că s-a dorit renunțarea la sintagma "putere de lucru judecat", întrucât putea produce confuzii, iar sfera noțiunii de "autoritate de lucru judecat" a fost extinsă și asupra conținutului noțiunii de "putere de lucru judecat". Astfel, situațiile în care partea era obligată să apeleze la invocarea "puterii de lucru judecat", cum ar fi solicitarea de a nu se contrazice considerentele hotărârilor anterioare sau soluțiile date excepțiilor sau incidentelor procedurale în alt litigiu, fac în prezent obiectul excepției autorității de lucru judecat.

Art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ. prevede:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Aceasta reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat. În acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv și considerente; această judecată fiind deja făcută, ca nu mai poate fi contrazisă.

În speță, Curtea de Apel a constatat că cele două hotărâri menționate (sentința civilă nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curții de Apel București) nu au putere de lucru judecat ori autoritate de lucru judecat deoarece obiectul cauzei deduse judecății prin respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii și nu asupra palmaresului, ca în cauza de față.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a greșit neanalizând incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ., respectiv dacă o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a statuat anterior prin considerentele hotărârilor invocate mai poate să fie adusă în discuție în prezenta cauză.

Așadar, Curtea de Apel nu a analizat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Astfel, prin sentința civilă nr. 1351 din 12 noiembrie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a reținut următoarele:

"În ceea ce privește pârâta Clubul Sportiv Universitatea Craiova, ce funcționează în continuare în subordinea Ministerului Educației Naționale, tribunalul reține că există identitate între pârâtă și Clubul Sportiv Universitatea Craiova din care s-a desprins în urma Ordinului nr. 163/1991 A., continuatorul Clubului Sportiv din 1948, așa cum rezultă din relațiile comunicate la dosar, în care se arată că potrivit H.G. nr. 690/1997 funcționează în subordinea Ministerului Educației Naționale, atât Clubul Sportiv Universitatea Craiova, cât și A., pentru ca, apoi, începând cu H.G. nr. 23/2001, să figureze în subordinea Ministerului doar Clubul Sportiv Universitatea Craiova, deși nu a existat un act de radiere sau încetare pentru A.. […]

Faptul că din 1991, o perioadă de timp, pârâta Clubul Sportiv Universitatea Craiova nu a mai deținut secție de fotbal, aceasta fiind desprinsă, așa cum am arătat mai sus, pentru ca ulterior să înființeze secție de fotbal, nu este un argument ce poate determina nici lipsa calității sale de continuatoare a fostului Club Sportiv Universitatea Craiova și nici faptul că nu ar putea invoca folosirea ilicită a noțiunii Universitatea Craiova de intervenienți.

Astfel, aveau în vedere că, și dacă secția de fotbal s-a desprins, pârâta a invocat notorietatea denumirii Universitatea Craiova și nu neapărat a sintagmei Echipa de Fotbal Universitatea Craiova, iar aceasta poate afirma notorietatea acestei denumiri, având în vedere perioada de timp pe care a fost folosită, inclusiv faptul că această notorietate a fost creată în mod continuu, din 1948, prin rezultate consecvente enumerate în cererea reconvențională, rezultatele echipei de fotbal care au creat notorietatea echipei de fotbal fiind obținute în anii 1980, când echipa de fotbal făcea parte din Clubul Sportiv Universitatea".

De asemenea, prin decizia nr. 441/A din 8 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut următoarele:

"Astfel, prin adresa din 2 aprilie 2015 Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Federația Sportului Școlar și Universitar a comunicat faptul că prin Ordinul nr. 535/1969 al Ministerului Învățământului pentru înființarea cluburilor sportive din unitățile de învățământ superior ca unități subvenționate de Ministerul Învățământului având personalitate juridică, s-a dispus (art. 1) că, începând cu 1 iulie 1969, cluburile sportive menționate în anexă vor funcționa ca persoane juridice, iar în tabelul cu unitățile de învățământ superior în cadrul cărora vor funcționa cluburile sportive, anexat Ordinului nr. 535/1996, la poz. 3 se regăsește Clubul Sportiv "Universitatea Craiova".

(…) pârâtul reconvențional Clubul Sportiv Universitatea Craiova (…) a reușit să demonstreze, prin probele administrate în cauză, istoricul constituirii sale, în sensul că este continuatorul fostului Club Sportiv Universitatea Craiova, faptul că este îndreptățit să pretindă notorietatea denumirii Universitatea Craiova, semn pe care l-a folosit în activitatea echipei de fotbal din cadrul acestui club sportiv, din anul 1948 până în anul 1991, precum și faptul că notorietatea echipei de fotbal și a denumirii Universitatea Craiova au fost obținute în anii 1980, perioadă în care echipa de fotbal aparținea Clubului Sportiv Universitatea Craiova".

Cu toate aceste statuări din hotărâri judecătorești anterioare definitive, în prezentul litigiu prin decizia recurată, Curtea de Apel a reținut că nu există nicio dovadă sau început de dovadă că reclamanta a fost înființată în anul 1948, ci dimpotrivă, din actele constitutive ale acesteia, rezultă că s-a înființat în anul 1991 și nu există nicio dovadă că între reclamantă și echipa de fotbal istorică Universitatea Craiova există identitate sau continuitate așa cum nu există nicio dovadă că palmaresul echipei istorice Universitatea Craiova, a fost transmis pe cale legală sau convențională către reclamanta Clubul Sportiv Universitatea Craiova.

Instanța de apel a reținut toate acestea fără a analiza în niciun fel lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, care are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

S-a mai reținut de către instanța de apel că în niciunul din actele normative ordine ale ministrului sau ordine ale Ministerului Învățământului nu se face vreo mențiune expresă că reclamanta-recurentă ar fi continuatoarea echipei istorice de fotbal Universitatea Craiova, sau aceasta ar fi preluat în vreun fel palmaresul acestei echipe.

Cu toate acestea, instanța de apel nu a analizat Ordinul nr. 535/1969 al Ministerului Învățământului prin care Clubul Sportiv Universitatea Craiova a dobândit personalitate juridică și nici constatările din decizia civilă nr. 441/A/2016 a Curții de Apel București potrivit cărora Clubul Sportiv a fost înființat în anul 1948, iar notorietatea echipei de fotbal și a denumirii Universitatea Craiova au fost obținute în anii 1980, perioadă în care echipa de fotbal aparținea Clubului Sportiv Universitatea Craiova.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate. Curtea Europeană a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.

Principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu.

Obiectul cererii de chemare în judecată în prezenta cauză îl reprezintă dreptul de proprietate asupra palmaresului echipei istorice de fotbal Universitate Craiova și a tuturor drepturilor derivate care rezultă din deținerea acestuia. Palmaresul este prezentat în paginile 12-14 ale cererii de chemare în judecată și este dat de performanțele fotbalistice notabile și de recordurile fotbalistice obținute. Noțiunea de palmares nu are o definiție clară în lege și nici o atribuire standardizată în România. Potrivit dicționarului explicativ al limbii române palmaresul este lista în care se înscriu succesele sau victoriile sportive, artistice, etc., obținute de cineva, totalitatea unor astfel de succese sau de victorii.

Chiar dacă nu există o definiție a palmaresului, în decizia nr. 1313 din 22 septembrie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a reținut că "în ceea ce privește notorietatea, (…) semnul a fost folosit de Clubul Sportiv Universitatea Craiova în activitatea echipei de fotbal din cadrul clubului, din anul 1948 până în anul 1991, și, totodată, că notorietatea semnului a fost obținută prin rezultatele remarcabile din anii 1980 ale echipei de fotbal, perioadă în care echipa de fotbal aparținea Clubului Sportiv Universitatea Craiova".

Așa fiind, Înalta Curte prin considerentele anterior expuse face o legătură între marcă și rezultatele remarcabile obținute, deci palmares.

Prin decizia recurată nu s-au analizat în niciun fel statuările definitive din hotărârile judecătorești anterioare, instanța de apel reținând în mod greșit că nu există nici autoritate de lucru judecat și nici putere de lucru judecat deoarece obiectul cauzei deduse judecății prin respectivele hotărâri este dreptul de proprietate asupra mărcii și nu asupra palmaresului, ca în cauza de față.

Autoritatea de lucru judecat astfel cum este reglementată în noul C. proc. civ. privește nu numai identitatea de obiect, cauză și părți, ci și lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Un alt motiv de nelegalitate invocat în susținerea recursului este cel prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În privința acestui motiv de recurs doctrina a arătat că dispozițiile de la pct. 5 constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, așadar acesta va acoperi toate neregularitățile procedurale săvârșite la instanțele de fond, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Se susține în motivarea recursului faptul că cererea de recuzare formulată de reclamantă la termenul din 23 mai 2017 nu a fost soluționată de instanța de fond în condițiile prevăzute de art. 50 și 51 C. proc. civ.

Această critică este nefondată. De altfel, aceasta a constituit și motiv de apel cu privire la care instanța de apel s-a pronunțat. S-a reținut în mod corect faptul că cererea de recuzare formulată de reclamantă a fost depusă la 24 mai 2017 și a fost soluționată conform prevederilor legale. Din practicaua sentinței nr. 149 din 23 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Dolj reiese că a fost formulată de consilierul juridic F. pentru intervenienta D. S.A., recuzarea președintelui completului și această cerere a fost respinsă ca inadmisibilă. S-a reținut în mod corect faptul că cererile de recuzare formulate verbal în ședința din 23 mai 2017 nu respectă exigențele prevăzute de art. 47 alin. (1) C. proc. civ.

Se susține că cererea de renunțare la judecată formulată de reclamantă a fost respinsă în lipsa comunicării acesteia către reprezentantul pârâtei. Această critică nu este fondată și a reprezentat de asemenea un motiv de apel asupra căruia Curtea de Apel s-a pronunțat în mod corect. Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ.:

"Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți".

Pârâta A. S.A., reprezentată de E. în calitate de consilier juridic cu delegație la dosar a arătat că se opune cererii de renunțare. Administratorul judiciar și-a însușit toate susținerile formulate în cauză de consilierul juridic.

Recurentele susțin că au fost încălcate regulile de procedură cu privire la respingerea cererilor de chemare în judecată a A. S.R.L. și Universitatea din Craiova (instituția de învățământ superior). Se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 68, art. 69 raportat la art. 64 și art. 65 și art. 70 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 68 C. proc. civ.:

"(1) Oricare dintre părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul.

(2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe".

Potrivit dispozițiilor art. 69 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cererea va fi motivată și, împreună cu înscrisurile care o însoțesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât și părții potrivnice".

În speță, cererile de chemare în judecată a A. S.R.L. și Universitatea Craiova au fost formulate la termenul din 23 mai 2017, iar instanța s-a pronunțat asupra lor fără a fi comunicate către acestea, astfel cum dispun în mod imperativ prevederile art. 69 alin. (1) C. proc. civ.. Dacă în ceea ce privește pe A. S.R.L. se poate reține faptul că aceasta a fost radiată, astfel că nu se putea pune problema citării unei persoane juridice fără capacitate de folosință, în ceea ce privește instituția de învățământ Universitatea Craiova, aceasta nu a fost citată conform prevederilor legale, instanța pronunțându-se asupra acestei cereri, în sensul respingerii sale în principiu prin hotărârea pronunțată de Tribunalul Dolj.

Respectiva soluție a fost criticată de reclamantă prin motivele de apel prin care s-a susținut că nu au fost respectate prevederile legale privind citarea și nici cele prevăzute de art. 64 C. proc. civ., referitoare la pronunțarea asupra admisibilității în principiu a cererii printr-o încheiere motivată care poate fi atacată cu apel pe cale separată.

Chiar dacă acestea au reprezentat motive de apel, Curtea de Apel Timișoara, prin decizia recurată nu a răspuns acestor critici, rezumându-se la a constata că nu se impunea chemarea în judecată a Universității din Craiova față de obiectul cauzei.

Așa fiind, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra motivelor referitoare la soluționarea respectivei cereri fără ca partea să fi fost legal citată conform dispozițiilor legale și nici asupra celor referitoare la pronunțarea asupra admisibilității cererii prin încheiere motivată care poate fi atacată separat cu apel. De asemenea, Curtea de Apel nu s-a pronunțat cu privire la critica referitoare la faptul că în practicaua sentinței precum și în considerentele acesteia s-a reținut că cercetarea judecătorească a fost încheiată la termenul din data de 14 martie 2017 și cu toate acestea, instanța de fond a primit cereri și înscrisuri ulterior acestei date și s-a pronunțat asupra lor, fără a le considera ca fiind tardive.

Dat fiind faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestor motive de apel, Înalta Curte apreciază că se impune casarea deciziei recurate, în cauză fiind întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs îl reprezintă încălcarea regulilor de procedură privind soluționarea cererii de intervenție accesorie în favoarea reclamantei.

Cu privire la acest motiv, Înalta Curte reține următoarele:

D. S.A. a declarat apel împotriva încheierii/hotărârii pronunțate de Tribunalul Dolj arătând că, deși în cadrul ședinței de judecată, instanța a admis verbal, în principiu cererea de intervenție formulată de acesta și a solicitat reprezentantului acestuia concluzii pe fondul cauzei, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii în condițiile art. 64 C. proc. civ. prin încheierea motivată susținând că, de fapt, dezbaterile au fost încheiate încă de la termenul anterior.

Curtea de Apel nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestor critici.

Reclamanta Club Sportiv Universitatea Craiova a criticat la rândul ei, prin apelul declarat, soluția asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie în interesul reclamantei arătând că s-au încălcat dispozițiile art. 64 C. proc. civ. și de asemenea, că în mod greșit s-a reținut că intervenienta nu are interes în formularea respectivei cereri.

Cu privire la criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 64 C. proc. civ., Curtea de Apel nu s-a pronunțat. A reținut doar că respingerea cererii de intervenție în interesul reclamantei s-a făcut în mod legal cu respectarea dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. civ. și că în susținerea cererii de intervenție se invocă un contract de asociere care nu are legătură cu obiectul cauzei și că intervenienta nu justifică un interes propriu pentru a interveni în proces.

Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (2) C. proc. civ., instanța se va pronunța asupra admisibilității în principiu a intervenției, printr-o încheiere motivată. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ. astfel cum era în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată:

"Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă, încheierea a fost dată în primă instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanței competente să soluționeze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție".

Înalta Curte reține că intervenția accesorie este o cerere incidentală prin care nu se invocă un drept propriu, intervenientul accesoriu nu intenționează să își realizeze o pretenție proprie. Intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, distinct de cel al părții pe care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea să fie afectate prin pronunțarea unei hotărâri în defavoarea părții respective. Susținând una dintre părțile inițiale, intervenientul urmărește să preîntâmpine pronunțarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situație de natură a compromite propriile sale drepturi. Intervenientul va obține un folos practic direct și imediat prin pronunțarea unei hotărâri în favoarea părții pe care o apără, deoarece hotărârea respectivă va stabili sau va confirma o situație ce conferă intervenientului accesoriu certitudinea că drepturile sale, conexe cu această situație juridică, nu sunt cu nimic afectate.

În ceea ce privește încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. - astfel cum erau în vigoare la momentul demarării procesului, acesta fiind momentul la care ne raportăm și nu cel al formulării cererii de intervenție, prin raportare la prevederile art. 27 C. proc. civ. - sunt dispoziții imperative, legiuitorul stabilind că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție are drept cale de atac numai apelul, dacă încheierea a fost dată în primă instanță.

Așadar, legea prevede ca instanța să se pronunțe prin încheiere motivată, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție având numai calea de atac prevăzută de lege. C. proc. civ. nu prevede posibilitatea ca instanța să respingă în principiu cererea de intervenție accesorie prin hotărârea dată asupra fondului cauzei.

În mod imperativ prevedea C. proc. civ. faptul că judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție.

Instanța de fond nu s-a pronunțat prin încheiere conform dispozițiilor art. 64 C. proc. civ., iar instanța de apel, deși atât intervenienta în interesul reclamantei, cât și reclamanta au criticat sentința din această perspectivă, nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestor motive de apel.

În aceste condiții, reclamanta și intervenienta în interesul reclamantei au declarat împreună recurs, susținând prin aceeași cerere că nu au fost respectate dispozițiile legale imperative în ceea ce privește soluționarea cererii de intervenție. Deși s-a susținut faptul că recursul declarat de intervenientă este inadmisibil, aceasta neavând deschisă o astfel de cale, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a dat posibilitatea părților să supună dezbaterii în contradictoriu această problemă.

Înalta Curte a reținut că aceasta este soluția legală având în vedere dispozițiile imperative ale art. 64 C. proc. civ., astfel cum era în vigoare și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor vizând aceste dispoziții.

Pe de altă parte, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor referitoare la nerespectarea procedurii prevăzute de art. 64 C. proc. civ., însă, la termenul din 4 iunie 2018, când au avut loc dezbaterile asupra cererilor de apel, Curtea a dat cuvântul reprezentantului apelantei interveniente atât referitor la soluția privind cererea de intervenție, cât și referitor la fondul cauzei. Așa fiind, intervenienta a fost considerată ca fiind parte în proces înainte ca instanța să respingă cererea de apel formulată de aceasta.

Nu poate fi reținută apărarea intimatelor în sensul că ambele instanțe au avut posibilitatea de a analiza speța din perspectiva dispozițiilor art. 64 C. proc. civ. și a art. 6.1 din Convenție, iar art. 64 intră în conflict cu prevederile Convenției.

Nici instanța de apel și nici instanța de fond nu au reținut că dispozițiile procedurale ale art. 64 C. proc. civ. sunt în conflict cu dispozițiile art. 6.1 din Convenție.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din Convenție - Dreptul la un proces echitabil:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa".

Caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază cu ajutorul criteriilor consacrate de jurisprudența Curții, care sunt următoarele: complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și miza litigiului pentru partea interesată.

Înalta Curte apreciază că din jurisprudența Curții Europene nu reiese că instanța națională poate să nu respecte dispozițiile procedurale imperative pentru că Statul Român a fost sancționat pentru încălcarea cerințelor procesului echitabil sub aspectul duratei procedurii de soluționare a litigiilor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanta și intervenienta în interesul reclamantei ar putea invoca încălcarea principiului "egalității armelor", principiu ce reprezintă un element al conceptului mai larg de proces echitabil și este strâns legat de principiul contradictorialității.

În cauză, cererile de intervenție în interesul pârâtei au fost soluționate cu respectarea prevederilor art. 64 C. proc. civ., instanța pronunțându-se cu privire la admisibilitatea în principiu a acestora printr-o încheiere motivată.

De altfel, acesta a reprezentat un alt motiv de apel asupra căruia instanța nu s-a pronunțat prin decizia recurată. Prin motivele de apel invocate de reclamantă se arată că se contestă inclusiv admiterea în principiu a tuturor cererilor de intervenție în interesul pârâtei invocându-se faptul că nu se justifică ce interes propriu le este afectat intervenienților în interesul pârâtei prin eventuala stabilire a dreptului de proprietate al reclamantei asupra palmaresului. S-a mai arătat că judecătorul fondului era obligat conform art. 64 alin. (3) coroborat cu art. 67 alin. (1) C. proc. civ. să se pronunțe în fond și asupra cererilor de intervenție accesorii în interesul pârâtei, încuviințate în principiu anterior. Acestea nu sunt analizate ca atare în considerentele sentinței și nu sunt soluționate în fond prin dispozitiv.

În motivarea recursului se arată că în interesul reclamantei apare o singură cerere de intervenție, iar instanța, într-o abordare vădit dezechilibrată, invocă încălcarea standardelor CEDO în privința termenului rezonabil de durată a procesului, care nu fusese afectat pe perioada în care cauza a fost amânată și suspendată aproape un an pentru cererile intervenienților în favoarea pârâtei și împiedică intervenientei accesul la calea de atac prevăzută de art. 64 alin. (4) C. proc. civ. prin soluționarea cererii prin sentință și nu prin încheierea motivată.

Intimatele susțin că legalitatea hotărârilor date de Tribunalul Dolj și de Curtea de Apel Timișoara este susținută și din perspectiva faptului că Parlamentul României a modificat dispozițiile art. 64 C. proc. civ.. Susținerile acestea nu pot fi primite pentru că dispozițiile legale astfel cum au fost modificate nu se aplică în prezenta cauză, având în vedere dispozițiile art. 27 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, intimatele se contrazic susținând pe de o parte că dispozițiile art. 64 sunt în contradicție cu art. 6.1 din Convenție, motiv pentru care au și fost modificate, iar pe de altă parte susținând că potrivit dispozițiilor aceluiași art. 64 C. proc. civ., în forma nemodificată recursul declarat de intervenientă este inadmisibil.

Reținând că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor referitoare nerespectarea procedurii de soluționare a cererii de intervenție, procedură prevăzută prin dispoziții imperative ale C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și din această perspectivă se impune casarea deciziei recurate.

Nu poate fi reținută apărarea intimatelor potrivit căreia "Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate pune semnul legalității între art. 64 C. proc. civ. și art. 6.1 din Convenție, aceasta cu atât mai mult cu cât sunt de strictă și imediată aplicare dispozițiile art. 3 și 4 C. proc. civ., iar dispozițiile art. 6.1 din Convenție sunt parte integrantă a dreptului comunitar întrucât Uniunea Europeană a aderat la Convenția în cauză".

În realitate, Uniunea Europeană nu a aderat încă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Comisia Europeană s-a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a obține avizul acesteia cu privire la compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele Uniunii Europene, în baza articolului 218 alin. (11) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

În avizul 2/13 emis la 18 decembrie 2014, CJUE s-a pronunțat cu privire la compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele Uniunii Europene, apreciind că în redactarea sa actuală, acordul preconizat privind aderarea UE la CEDO nu este compatibil cu art. 6 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și nici cu Protocolul nr. 8 cu privire la art. 6 (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană. Conform articolului 218 alin. (11) teza a doua TFUE "în cazul unui aviz negativ al Curții, acordul respectiv poate intra în vigoare numai după modificarea acestuia sau revizuirea tratatelor".

Referitor la susținerea că instanța a aplicat direct și prioritar în prezenta cauză, dispozițiile comunitare întrucât în cazuri repetate CEDO a sancționat Statul Român pentru încălcarea cerințelor procesului echitabil sub aspectul duratei procedurii de soluționare a litigiilor este de reținut că niciuna dintre părți nu a formulat o cerere privind tergiversarea procesului potrivit dispozițiilor art. 522 C. proc. civ. prin care, invocând încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un timp optim și previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situație să fie înlăturată.

Noul C. proc. civ. prevede în art. 6, în formă similară celei cuprinse în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

În motivarea recursului se arată că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că din actul de înființare al reclamantei rezultă că aceasta a fost înființată în anul 1991 prin Ordinul nr. 163 din 24 noiembrie 1991.

Critica aceasta este fondată întrucât, în realitate, prin Ordinul nr. 163 din 24 ianuarie 1991 emis de Ministerul Tineretului și Sportului, la art. 1:

"Se aprobă înființarea cu data de 1 februarie 1991 a "A.". Rezultă deci că instanța de apel a făcut o confuzie între recurenta-reclamantă Club Sportiv Universitatea Craiova și A., aceasta din urmă fiind înființată în anul 1991.

Potrivit art. 2 din Ordinul nr. 163/1991:

"A. este unitate cu personalitate juridică, în condițiile Legii, coordonată de Ministerul Învățământului și Științei și Instituției de Învățământ Superior pe lângă care funcționează.

Prin protocoalele încheiate ulterior, respectiv Protocolul de predare-primire înregistrat sub nr. x din 18 februarie 1991 și Convenția Protocol încheiată la 29 august 1991 nu se prevede faptul că se transferă palmaresul către unitatea nou înființată.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 69/2000, lege care reglementează organizarea și funcționarea sistemului național de educație fizică și sport din România se prevede:

"Cluburile sportive de drept public sunt persoane juridice, înființate ca instituții publice în subordinea organelor administrației de stat, și au drept obiect de activitate performanța, selecția, pregătirea și participarea la competiții interne și internaționale".

De asemenea,