ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 571/2022

Ședința publică din data de 9 martie 2022

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la data de 19.09.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator B., în contradictoriu cu pârâții judecător C., procuror D., procuror E., judecător F., judecător G., judecător H., judecător I., judecător J., avocat K., avocat L., M., N., O., P., judecător Q., judecător R., procuror S. și Baroul Constanța, prin care a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 500.000.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând echivalentul prejudiciului pe care pârâții, cu rea credință sau prin fapta lor culpabilă, l-au cauzat reclamantei, cu afectarea imaginei acesteia de profesionist, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 655 din 09.04.2019, Tribunalul Constanța, în baza art. 406 C. proc. civ., a luat act de renunțarea formulată de A. S.R.L., prin administrator B., la judecata cauzei în contradictoriu cu pârâții judecător C., procuror D., procuror E., judecător F., judecător G., judecător H., judecător I., judecător J., avocat K., avocat L., judecător Q., judecător R., procuror S. și Baroul Constanța, fiind disjunsă cauza cu privire la pârâții: M., N., O. și P. cu privire la care s-a dispus înregistrarea sub un nou număr de dosar. Cauza nou formată a fost înregistrată la data de 17.04.2019, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 1464/08.10.2019, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 1464 din 08.10.2019, societatea A. S.R.L., prin administrator B. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 92 din 24 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de A. S.R.L., prin administrator B., împotriva sentinței civile nr. 1464/08.10.2019, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații pârâții M., N., O., P..

Împotriva deciziei nr. 92 din 24 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, A. S.R.L., prin administrator B. a declarat recurs.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că instanțele de fond și apel au încălcat prevederile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 1, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52 și art. 123 din Constituția României. Totodată, recurenta arată că nu a beneficiat de un complet imparțial, întrucât nu a fost desființată sentința instanței de fond, față de împrejurarea că nu a fost impusă o taxă de timbru la fond. În opinia recurentei, netimbrarea cererii de chemare în judecată la fond, echivalează cu lipsa unei judecăți legale.

De asemenea, recurenta arată că instanța de apel a obligat-o în mod greșit la plata taxei judiciare de timbru neimpusă la fond, întrucât plata taxei suplimentare în cadrul apelului nu poate acoperi nulitatea sentinței instanței de fond.

Se mai arată că s-au încălcat normele de procedură de către instanța de fond deoarece nu a fost îndeplinită procedura timbrării cererii, sens în care, recurenta consideră că hotărârea instanței de fond este nulă. Totodată, recurenta susține că în mod nelegal instanța de fond i-a înlăturat dreptul la administrarea de probe, apreciind că probele depuse sunt suficiente.

Într-o altă critică, se afirmă că motivarea deciziei atacate este sumară și contradictorie.

În continuare, recurenta redă dispozițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și expune ample considerații teoretice cu privire la interpreterea acestui text de lege, aratând în esență că instanța de apel trebuia să anuleze sentința instanței de fond și să dispună rejudecarea cauzei.

În final, recurenta-reclamantă reia susținerile din cererea de chemare în judecată și din cererea de apel referitoare la situația de fapt, concluzionând că se justifică pretențiile acesteia privind prejudiciul suferit, care poate fi dovedit în baza probelor existente la dosarul cauzei.

Recurenta nu a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pe care își intemeiază cererea.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), partea are obligația de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității. Totodată, art. 489 alin. (2) din același cod stipulează că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluția și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse de către recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acestea reprezintă o reluare a criticilor din apel, dispozițiile legale fiind invocate în mod formal, întrucât recurenta nu invocă greșita interpretare sau aplicare a respectivelor articole de către instanța de apel, ci urmărește stabilirea unei situații concrete de fapt. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Referitor la susținerile recurentei prin care arată că nu a beneficiat de un complet imparțial, întrucât nu a fost desființată sentința instanței de fond, față de împrejurarea că nu a fost impusă o taxă de timbru la fond, instanța supremă reține că nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate, care să poată fi analizată în raport de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate recurenta își manifestă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel.

Nu vor fi analizate nici criticile prin care se susține că instanța nu a respectat prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că nu a dispus anularea sentintei instanței de fond și să dispună rejudecarea cauzei, deoarece recurenta nu arată în ce măsură nu este legală soluția instanței de prim control judiciar raportat la argumentele reținute de curtea de apel.

Totodată, Înalta Curte nu va reține critica recurentei prin care susține că instanța de apel a obligat-o în mod greșit la plata taxei judiciare de timbru, deoarece autoarea căii de atac nu arată în mod concret textul de lege încălcat de curtea de apel pentru a putea fi încadrat într-unul din cazurile de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se constată că din susținerile recurentei-reclamante prin care se invocă motivarea sumară și contradictorie a deciziei curții de apel, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind indicat în concret în ce constă motivarea contradictorie și sumară.

De asemenea, aspectul invocat de către recurentă cu privire la prejudiciul provocat acesteia, readuce în discuție situația de fapt și tinde la o nouă analiză asupra probatoriului, deoarece autoarea căii de atac este nemulțumită de soluția de respingere a cererii. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Se ignoră astfel caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanței de apel, astfel că nu pot fi primite susținerile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la sentința pronunțată de către prima instanță.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Având în vedere cele reținute mai sus, precum și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - PRIN ADMINISTRATOR B. împotriva deciziei civile nr. 92 din 24 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - PRIN ADMINISTRATOR B. împotriva deciziei civile nr. 92 din 24 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2022.