ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2739/2021

Ședința publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19.07.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtele Compania Naționala de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. și S.C. B. S.A., solicitând constatarea nulității absolute a garanțiilor pentru plata avansului emise la data de 29.07.2015, respectiv la 18.11.2015.

La data de 03.09.2018, a fost depusă cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.A. în interesul reclamantei A. S.A..

Prin sentința civilă nr. 3840 din 19.12.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C. S.A. și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională.

Apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva acestei soluții a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 287 din 18 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat recurs recurenta reclamantă A. S.A. soliciând casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În motivare recurenta susține incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. se arată că respectarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare impune obligația instanței de a pune în discuție efectivă calificarea corectă a actelor juridice deduse judecății, fără a permite judecătorului să încalce principiul disponibilității.

Susține recurenta că în apel, a arătat și criticat faptul că nu a fost discutată în contradictoriu calificarea juridică dată de către instanța de fond actelor juridice atacate cu acțiune în constatarea nulității absolute.

În opinia recurentei, motivarea instanței de apel este nelegală și contradictorie, prin respingerea apelului și confirmarea hotărârii pronunțate, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 22 C. proc. civ.

Obligativitatea punerii în discuție a naturii juridice a actelor juridice deduse judecații, apreciază recurenta, era imperios necesară în condițiile în care atât în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, ce a avut ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată (și în dosarul nr. x/2018 ce a avut ca obiect cererea în anulare depusă de reclamanta), cât și în prezenta cauză, pârâta TRANSELECTRICA a susținut în permanentă că înscrisurile denumite "Garanție pentru plata avansului" au natura juridică de scrisori de garanție, înscrisuri pe care le-a invocat și folosit cu această natură.

Întrucât exista o contradicție evidentă între susținerile reclamantei A. S.A. și ale pârâtei TRANSELECTRICA, pe de-o parte, și cele ale pârâtei B. S.A., pe de altă parte, instanța era obligată, dat fiind specificul acțiunii formulate, să pună în mod expres în discuția părților natura juridică a înscrisurilor atacate și să tranșeze, anterior acordării cuvântului pe fondul cauzei, contradicția cu privire la natura juridică a "Garanțiilor pentru plata avansului" datate 29.07.2015 și 18.11.2015.

Prin interpretarea celor două "Garanții pentru plata avansului" ca parte integrantă a contractelor de asigurare, prima instanță a golit de conținut întreaga cerere de chemare în judecată formulată, întrucât toate apărările au fost făcute în sensul că cele două înscrisuri atacate au natura juridică de scrisori de garanție - art. 2321 C. civ.

Cât timp pârâta TRANSELECTRICA a afirmat în mod constant că cele două înscrisuri au natura juridică de scrisori de garanție, iar două instanțe de fond au primit și au confirmat acest raționament, judecătorul fondului era obligat să analizeze criticile pârâtei B. S.A. (care a afirmat că cele două înscrisuri nu au natură juridică de scrisori de garanție ci, sunt parte integrantă a contractelor de asigurare) și să le pună în discuția contradictorie a părților.

Aceeași obligație revenea și instanței de apel care, observând încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, trebuia să admită apelul și să pună ea însăși în discuția părților calificarea juridică a înscrisurilor.

Instanța de apel, susține recurenta, a refuzat să observe că, în dosarul de fond, reclamanta a criticat apărările pârâtei B. referitoare la natura juridică a înscrisurilor și a arătat că premisa cererii, cu care a fost învestită instanța, este aceea că înscrisurile atacate au natura juridică de scrisori de garanție.

Totodată, consideră că ambele instanțe de fond au încălcat și principiul disponibilității în procesul civil, deoarece recurenta-reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a celor două înscrisuri intitulate Garanție pentru plata avansului, deoarece au fost emise cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință.

În ceea ce privește incidența motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., apreciază ca fiind evidentă încălcarea dispozițiilor legale referitoare la motivarea hotărârii, câtă vreme instanța constată mai întâi încălcarea principiului fundamental al contradictorialității, după care concluzionează că acest principiu nu ar fi fost încălcat, cu motivarea că apelanta ar fi avut posibilitatea de a formula apărări față de susținerile pârâtei.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține, în esență, că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 32/2000.

Astfel, instanța de apel a analizat, în mod greșit, contractele de asigurare și nu înscrisurile intitulate "Garanție pentru plata avansului", ca instrumente de asigurare autonome și independente de contractul de asigurare. Limitele investirii instanței excludeau analiza contractelor de asigurare.

Conform Legii nr. 32/2000, legea specială care reglementa și guverna activitatea recurentei, aceasta din urmă nu era/nu este abilitată/îndreptățită, să emită scrisori de garanție sau garanții pentru plata avansului, ca instrumente autonome și independente, cu natura juridică prevăzută de art. 2321 Noul C. civ., ci numai instrumente de asigurare/garantare.

Prevederile legale, ce limitează capacitatea de folosință a societăților de asigurări, interzic acestora să dobândească, prin acte juridice, alte drepturi și să își asume alte obligații decât cele corespunzătoare scopului și obiectului unic de activitate, respectiv din activitatea de asigurare.

Litigiul vizează aplicarea sancțiunii nulității absolute a înscrisurilor intitulate "Garanție pentru plata avansului" deduse judecății, înscrisuri folosite de TRANSELECTRICA S.A. ca "scrisori de garanție".

Or, nu poate fi acceptată teza potrivit căreia societățile de asigurări ar fi dobândit capacitate de folosință specifică "societăților bancare" în materia emiterii "instrumentelor de garantare".

În speță, sunt aplicabile reglementări legale speciale, care vizează atât capacitatea de folosință a asigurătorului, astfel cum aceasta este reglementată de legea în vigoare la data emiterii Garanțiilor în discuție, cât și regimul juridic al "polițelor de asigurare", diferit de cel al "garanțiilor bancare autonome".

Precizează că în apel a arătat diferențele de regim juridic între polițele de asigurare și scrisorile de garanție (emise de societățile bancare), apărări pe care nu le mai reia, dar pe care le menține în totalitate.

Contractul de asigurare de garanții este un contract tripartit încheiat între asigurător, asigurat și beneficiar.

Natura juridică de contract tripartit a contractului de asigurare de garanții este susținută și în prezenta cauză, întrucât polițele de asigurare nr. x/29.07.2015 și nr. x/18.11.2015 au fost însușite de TRANSELECTRICA prin semnarea acestora, astfel că raționamentul instanței de apel, în sensul că beneficiarul (TRANSELECTRICA) nu era parte la contractul de asigurare, nu se susține.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii de recurs și excepția nulității recursului, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) din același act normativ. Pe fondul recursului a solicitat, în esență, respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea excepțiilor și înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A..

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 21 aprilie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului și, constatându-se că recursul este admisibil în principiu și că sunt incidente dispozițiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a fost stabilit termen pentru soluționarea acestuia la data de 15 decembrie 2021, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța de recurs subliniază că, potrivit dispozițiilor art. 499 din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), din același cod, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătânu-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenta susține încălcarea, de către instanța de apel, a principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare, precum și a principiului disponibilității.

Înalta Curte reține că principiul contradictorialității presupune ca toate elementele procesului să fie supuse dezbaterii și discuției părților, astfel încât acestea să aibă posibilitatea de a se exprima, de a-și expune punctul de vedere cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanța. Astfel, în timp ce părțile au obligația de a prezenta situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, precum și de a-și expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanței îi revine obligația de a dispune citarea părților și comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuția lor orice chestiune de drept procesual sau substanțial ori chestiune de fapt, precum și de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În speță, prin întâmpinarea formulată, pârâta B. S.A. a invocat, în apărare, faptul că cele două documente denumite garanții pentru plata avansurilor nu pot fi analizate independent de cele două contracte încheiate cu B. S.A. și polițele de asigurare emise de A., fiind la rândul lor asumate de reclamantă. A mai susținut aceeași pârâtă că există o legătură indisolubilă între Contractele de asigurare și garanțiile a căror nulitate se cere a se constata, cu privire la obiectul asigurării și obiectul garanției, evenimentul și riscul asigurat, contractul de bază, suma asigurată prin raportare la suma aferentă garanției. De asemenea, recurenta reclamantă a formulat și depus în fața instanței de fond chiar și răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta B. S.A..

Ca urmare, nu s-ar putea reține că instanța de fond, raportându-se la aceste acte de procedură și analizând aceste apărări, și-ar fi întemeiat hotărârea pe aspecte neaduse în dezbatere de către părțile litigante, cu consecința încălcării principiului contradictorialității sau a dreptului la apărare, fiind evident că o atare analiză nu a determinat o denaturare a cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă și întâmpinarile formulate, sau o schimbare a temeiului cererii reclamantei - care indiscutabil viza o pretinsă nerespectare a prevederilor legii speciale la momentul emiterii Garanțiilor pentru plata avansului.

De vreme ce o atare apărare a fost neîndoienic adusă în dezbaterea contradictorie prin actele procedurale formulate de pârâta B. S.A., nu se justifică nicio vătămare procesuală care să îi fi fost produsă recurentei din această perspectivă.

În acest context, se constată că este judicioasă argumentarea expusă de instanța de apel, în sensul că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei sau principiul contradictorialității prin analizarea - de către prima instanță - a naturii juridce a garanțiilor emise de reclamantă raportat la prevederile contractelor încheiate între părți, pentru că raționamentul astfel expus a avut ca fundament pretenția concret și efectiv formulată de reclamantă, cât și apărările pe care pârâta B. S.A. le-a opus acesteia în cadrul procedurii judiciare contradictorii.

Referitor la încălcarea principiului disponibilității prin pretinsa greșită schimbare a naturii juridice a actelor a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi cosntatată, Înalta Curte reține că principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăși limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Din această perspectivă sunt relevante motivele de fapt ale cererii și scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

În speță, se impută instanței de apel că a validat construcția juridică a primei instanțe referitoare la natura juridică a garanțiilor pentru plata avansului, emise de reclamantă, în analiza cererii de constatare a nulității acestor acte juridice, reținând că pârâta B. S.A. a formulat apărări relative la neincidența în speță a dispozițiilor art. 2321 din C. civ.

Se cuvine a fi subliniat faptul că instanța nu este ținută de calificarea juridică pe care partea reclamantă a dat-o naturii actelor juridice a căror nulitate a solicitat a fi constatată prin cererea de chemare în judecată, limitele învestirii instanței fiind determinate într-o măsură semnificativă de ansamblul argumentelor de fapt prin care reclamanta a descris situația de fapt litigioasă pe care a înțeles să o deducă spre soluționare instanței judecătorești.

Rezultă așadar, din cele anterior redate, că natura juridică a garanțiilor pentru plata avansului putea fi pusă în discuție de către instanța de judecată, în considerarea faptului că pârâta B. S.A. a contestat calificarea făcută de reclamantă, iar instanța, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea calificarea juridică exactă actelor deduse judecății. Relevante în sensul celor arătate sunt prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., care stabilește că, "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecățăii, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă." În speță, pârâta B. S.A. a fost cea care a contestat calificarea juridică dată garanțiilor pentru plata avansului de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, chestiune litigioasă ce urma a fi tranșată odată cu fondul cauzei.

În consecință, contrar susținerilor recurentei, împrejurarea că instanțele de fond nu au validat, în privința garanțiilor pentru plata avansului, natura acestora de scrisori de garanție conform art. 2321 din C. civ., așa cum a pretins reclamanta recurentă, nu echivalează cu o încălcare a principiului disponibilității, în realitate fiind vorba de o chestiune litigioasă ce trebuia tranșată de instanță.

De asemenea, atât respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, cât și rolul activ impun judecătorului cauzei să asigure părților posibilitatea de a prezenta susținerile lor cu privire la împrejurările de fapt și de drept relevante în cauză, dar nici nu impun și nici nu permit exprimarea raționamentului judecătorului care conduce la adoptarea soluției, anterior pronunțării acestei soluții.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii.

Nici această critică nu se poate reține însă. Această ipoteză cuprinsă în motivul de casare enunțat se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate. Argumentele instanței de apel sunt în deplină concordanță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că prima instanță nu mai era obligată să pună în discuția părților, în mod expres, calificarea naturii juridice a actelor a căror anulare se solicitase prin cererea de chemare în judecată, câtă vreme acest lucru fusese deja făcut de pârâta B. S.A. prin întâmpinarea formulată în cazuă. Contestând natura juridică a garanțiilor pentru plata avansului, așa cum a fost aceasta pretinsă de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în mod evident problema calificării naturii juridice a acestor acte a fost pusă în discuție, instanța fiind obligată să o tranșeze.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocă generic încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile societăților de asigurări, susținând că în mod greșit instanțele de fond au analizat contractele de asigurare, fără a se limita exclusiv la înscrisurile intitulate "Garanție pentru plata avansului", ca instrumente de asigurare autonome și independente de contractul de asigurare.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta reia practic criticile privind înălcarea principiului disponibilității, susținând că instanța ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată exclusiv din perspectiva celor două înscrisuri tratate ca instrumente autonome și independente de contractul de asigurare și cu natura juridică prevăzută de art. 2321 din C. civ.. Pentru argumentele ce au fost arătate deja, critica nu poate fi primită.

În continuare, în raport cu această calificare a naturii juridice a celor două înscrisuri, recurenta argumentează de ce ele nu puteau fi emise în mod valabil de către o societate de asigurare. Susținerile recurentei, însă, nu pot fi considerate ca argumente pertinente într-o critică de nelegalitate, întrucât au în vedere o altă natură juridică a actelor ce fac obiectul acțiunii decât cea reținută de instanțele de fond.

De asemenea, este lipsită de relevanță invocarea, de către recurentă, a celor statuate în litigiul purtat între intimata TRANSELECTRICA S.A. și recurenta A. S.A., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 pe rolul Tribunalului București, având ca obiect procedura specială de emitere a unei ordonanțe de plată, câtă vreme intimata pârâtă B. S.A. nu a fost parte în acel litigiu, astfel încât, în condițiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., acesteia îi este permis să facă dovada contrară.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 287 din 18 mai 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 287 din 18 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2021.