ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2476/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, la data de 01 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., cu citarea intervenientului forțat C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.282,50 RON, cu titlu de pretenții, reprezentând despăgubire cuvenită pentru lipsa de folosință, conform dosarului de daună nr. x, precum și obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea 132/2017, începând cu data scadenței debitului principal sus menționat - data de 16.01.2019 și până la data achitării efective a acestuia; cu cheltuieli de judecată.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 7188 din 07 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara, invocată de pârâtă și a declinat soluționarea cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., cu sediul procesual ales la B., și intervenienta C., în favoarea Judecătoriei Sector 1 București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Art. 107 alin. (1) C. proc. civ. stabilește regula generală în materie de competență teritorială a instanțelor de judecată, respectiv "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Or, s-a reținut, în cazul de față, sediul societății pârâte este în București, Sector l.

Mai mult, s-a reținut că art. 115 alin. (3) C. proc. civ. privind competența alternativă în cauzele ce privesc asigurarile de răspundere civilă nu este aplicabil speței deoarece vizează doar dreptul persoanei prejudiciate, iar nu și al altor terți, inclusiv cesionarul dreptului la despăgubire.

Regulile de competență și excepțiile de la regula generală sunt de strictă interpretare astfel că o competență alternativă poate fi aleasă doar de prejudiciat sau asigurat. Cesionarului nu i se transfera dreptul procesual legat de competența teritorială alternativă. În acest sens este și Decizia CJUE pronunțată în cauza C106/2017 în sensul în care drepturile procesuale privind competenta alternativă nu se transferă cesionarului de creanță fiind drepturi personale ale păgubitului, astfel:

"...nu poate fi invocat de către o persoană fizică a cărei activitate profesională constă printre altele în recuperarea de despăgubiri de la asigurători si care se prevalează de un contract de cesiune de creanță încheiat cu victima unui accident rutier pentru a-l acționa în justiție pe asigurătorul de răspundere civilă al autorului acestui accident asigurător care are sediul într-un alt stat membru decât statul membru în care are domiciliul partea vătămată. în fața unei instanțe a acestui din urmă stat membru".

Instanța a mai reținut că pârâta a depus și punctul de vedere al Autorității de Supraveghere Financiară, prin care comunică că aceste societăți comerciale, care cumpăra creanțe nu pot avea calitatea de persoane prejudiciate deoarece persoana prejudiciată nu poate transmite dreptul sau de creanță având în vedere caracterul netransmisibil al acestui drept, fiind o prerogativa exclusivă a persoanei care a suferit prejudiciul.

Din conținutul art. 115 alin. (3) C. proc. civ., a observat că norma de competență este aplicabilă doar cererilor în despăgubiri formulate de către terții prejudiciați, ca atare, "nu intră sub incidența acestui text alte cereri derivate din contractul de asigurare", precum cererile de chemare în judecată formulate de societățile cesionare, cum este și reclamanta.

Or, s-a reținut, în prezenta cauză, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acțiune în pretenții, și nicidecum o cerere în despăgubire formulată de către terțul prejudiciat.

În raport de natura cererii de chemare în judecată, respectiv, o acțiune în pretenții, a apreciat că instanța competentă să o soluționeze este instanța de la domiciliul pârâtului, în speță, Judecătoria Sector 1 București.

2.2). La data de 8 iunie 2022 cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă, iar prin sentința civilă nr. 8340/2022 din 21 septembrie 2022, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 București, invocată de instanță din oficiu; declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., pe pârâta B. S.A. și pe intervenientul forțat C., având ca obiect pretenții, în favoarea Judecătoriei Timișoara; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța în drept să hotărască asupra conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Dispozițiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ.. nu disting după cum acțiunea este formulată de însăși persoana păgubită sau de cesionarul dreptului la despăgubire, fiind suficient pentru aplicarea acestei norme ca cererea să fie privitoare la despăgubiri, în materie de asigurare.

Prin urmare, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, este lipsită de orice fundament juridic interpretarea potrivit căreia, odată cu cesiunea creanței, raporturile juridice dintre cesionar și asigurătorul RCA, de la care se pretinde contravaloarea despăgubirii (în speță, reprezentată de lipsa de folosință a autovehiculului avariat), nu mai sunt guvernate de materia asigurării de răspundere civilă.

Pe de altă parte, a apreciat că dispozițiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acestea instituie posibilitatea sesizării și a unei alte instanțe (pe lângă cea prevăzută de art. 107 alin. (1), respectiv cele prevăzute de art. 115 alin. (1) C. proc. civ.), și anume cea de la domiciliul sau, după caz, a sediului terțului prejudiciat, însă aceasta doar în măsura în care terțul prejudiciat este cel care are calitatea de reclamant într-o cerere formulată în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă.

Or, întrucât reclamanta, care pretinde despăgubirea în baza unui contract de cesiune, nu are calitatea de terț prejudiciat, este evident că nu se poate prevala de dispozițiile art. 115 alin. (3) C. proc. civ. pentru a sesiza instanța de la sediul său social.

Cu toate acestea, aplicând dispozițiile art. 115 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., instanța a constatat că Judecătoria Timișoara, cea învestită de reclamantă, este competentă să soluționeze prezenta cauză, în condițiile în care se solicită plata despăgubirii pentru lipsa de folosință a autovehiculul avariat de la asigurătorul RCA al celuilalt autovehicul implicat, iar riscul asigurat, respectiv accidentul rutier, s-a produs în Timișoara, așa cum reiese din constatarea amiabilă de accident și din declarația dată în dosarul de daună.

Mai mult, a apreciat, chiar dacă, prin absurd, s-ar reține că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 115 C. proc. civ., și dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 prevăd o competență teritorială alternativă, reclamantul având posibilitatea de a sesiza instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită. Or, pretenția reclamantei are la bază săvârșirea unei fapte ilicite de către asiguratul RCA.

Instanța a mai reținut că, în toate cazurile de competență teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ., iar, în situația în care acesta ar sesiza o instanța necompetentă, doar pârâtul este cel care ar putea să invoce necompetența teritorială. Or, în situația dedusă judecății, reclamanta nu a sesizat o instanță necompetentă, așa cum s-a arătat în cele ce preced, astfel încât competența de soluționare a cauzei nu putea fi declinată în favoarea unei alte instanțe deopotrivă competente, dreptul de opțiune revenindu-i exclusiv reclamantului, nu pârâtului sau instanței competente sesizate.

În fine, a reținut că în prezenta cauză a fost sesizată prin sentința de declinare a Judecătoriei Timișoara, și nu prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, motiv pentru care, a apreciat că, în situația dată, poate să invoce din oficiu necompetența teritorială. O interpretare contrară ar conduce la eludarea normelor procedurale care reglementează competența teritorială de ordine privată și dreptul de opțiune al reclamantului în situația competenței teritoriale alternative.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Judecătoriei Timișoara, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență.

Obiectul prezentului dosar îl constituie cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, prin care solicită obligarea pârâtei- societate de asigurare la plata sumei de bani reprezentând prejudicii produse acesteia de accidentul auto.

Așadar, se reține că izvorul pretențiilor reclamantei este accidentul auto în care a fost implicat autoturismul acesteia; ca urmare, a chemat în judecată pe pârâta societatea de asigurare, în temeiul răspunderii contractuale, respectiv, a poliței RCA încheiată.

În vederea stabilirii instanței competente, Înalta Curte reține că, potrivit regulii de drept comun înscrise în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. prevede că "În afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai sunt competente: 9. instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă".

Referitor la competența teritorială, Înalta Curte mai reține că, pe lângă instanța de la domiciliul pârâtei din acțiune (art. 107 C. proc. civ.), în materie de asigurare, potrivit art. 115 C. proc. civ. "cererea privitoare la despăgubiri se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află: 1. domiciliul sau sediul asiguratului; 2. bunurile asigurate; 3. locul unde s-a produs riscul asigurat. (alin. (1); În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terțul prejudiciat poate introduce acțiune directă și la instanța domiciliului sau, după caz, a sediului său. (alin. (3).

În raport de textele legale mai sus citate, în cauză sunt deopotrivă competente atât Judecătoria Timișoara, care este instanța de la locul săvârșirii accidentului, cât și Judecătoria Sectorului 1 București, care este instanța de la sediul societății pârâte.

Rezultă, așadar, că terțul prejudiciat (reclamanta din acțiunea de față) are posibilitatea să aleagă între instanțele prevăzute la alin. (1) al art. 115 și instanța sediului său - conform art. 116 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Cum reclamanta din acțiune s-a adresat Judecătoriei Timișoara, și având în vedere că locul unde s-a produs riscul asigurat (în sensul reglementării de la art. 115 alin. (1) pct. 3. C. proc. civ..) este tot în Timișoara, se apreciază că aceasta s-a prevalat de dispozițiile mai sus- amintite, în sensul că a ales instanța în circumscripția căreia se află locul unde s-a produs accidentul (riscul asigurat).

Această instanță coincide cu "instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă", conform art. 113 alin. (1) pct. 9. C. proc. civ.

Prin urmare, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Timișoara.

Cât privește reținerea primei instanțe de declinare, în sensul că, art. 115 alin. (3) C. proc. civ., privind competența alternativă în cauzele ce privesc asigurarile de răspundere civilă, nu este aplicabil speței, deoarece, vizează doar dreptul persoanei prejudiciate, iar nu și al altor terți, inclusiv cesionarul dreptului la despăgubire, Înalta Curte constată că o atare diferențiere nu se regăsește în lege, textul nu distinge.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2022.