ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2030/2022

HOTĂRÂRE

13.10.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2030/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la 7 mai 2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANTIAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, GUVERNUL ROMÂNIEI, DIRECȚIA SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BRAȘOV, a solicitat instanței:

- să constate dreptul reclamantei stabilit prin art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 de a primi pentru perioada 16.03.2020-31.08.2020, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, iar în subsidiar, să se constate dreptul reclamantei de a primi despăgubiri în cuantum de 10000 RON lunar pentru fiecare contract, pentru perioada 16.03.2020 -24.07.2020, cu titlu de reparare a prejudiciului administrativ cauzat prin neadoptarea normelor metodologice prevăzute de art. V din Legea 236/2019;

- obligarea ANSVSA să aloce, din bugetul propriu, fondurile necesare efectuării plații sumelor de mai sus și ulterior pentru perioada 24.07.2020- 31.08.2020;

- obligarea pârâtelor 1-3, în solidar, la plata sumei de 55000 RON, reprezentând sume datorate pentru perioada 16.03.2020-31.08.2020, referitor la Acordul-cadru de servicii nr. x/26.03.2018, încheiat cu DSVSA Brașov;

- obligarea pârâtelor 1-3, în solidar, la plata sumei de 55000 RON, reprezentând sume datorate pentru perioada 16.03.2020-31.08.2020, referitor la contractul de concesiune nr. x/01.09.1999 încheiat pentru CSVA Beclean, județ Brașov.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin sentința civilă nr. 92/2021 din 15 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reținând că pretențiile reclamantei decurg din executarea unor contracte administrative ce au fost încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 218/1998.

Pe rolul Tribunalului Brașov, cauza a fost înregistrată la 20 septembrie 2021 sub același nr. de dosar.

Prin sentința civilă nr. 17/C din 13 ianuarie 2022, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Brașov și Tribunalul Brașov s-a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 15 septembrie 2022, pentru soluționarea conflictului de competență.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii formulate de S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că obiectul acțiunii formulate vizează pretenția reclamantei de obligare a autorităților pârâte la plata unor sume de bani, pretinse în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, potrivit căruia "beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora".

Din interpretarea prevederilor evocate rezultă că sumele pretinse sunt stabilite de legiuitor în beneficiul prestatorilor de servicii corespunzătoare activităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, în executarea acelor contracte, împrejurare care rezultă din precizarea făcută, potrivit căreia suma de 10.000 RON lunar se cuvine "pentru fiecare contract", aspect ce rezultă și din faptul că sumele sunt prevăzute prin raportare la durata contractelor, și anume:

"până la finalizarea acestora".

Astfel, faptul că sumele pretinse de reclamantă reprezintă o contraprestație a serviciilor aferente activităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor rezultă și din aceea că, prin aceeași Lege nr. 236/2019, s-a introdus la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, alin. (7), care precizează expres că:

"beneficiarii contractelor încheiate în vederea realizării activităților prevăzute la alin. (2), care se încadrează în prevederile alin. (6) și care asigură un program zilnic de opt ore, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică și a sărbătorilor legale, primesc lunar pentru fiecare contract suma de 10.000 RON din bugetul Autorității, pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării".

În acest sens, se reține că legiuitorul a explicitat în cuprinsul O.G. nr. 42/2004, modificată prin Legea nr. 236/2019, că suma de 10.000 RON lunar este prevăzută pentru fiecare contract de concesiune/contract de prestări servicii, ca o contraprestație echivalentă serviciilor realizate în cadrul activităților sanitar - veterinare și pentru siguranța alimentelor, fiind deci, alocată în executarea menționatelor contracte.

Or, în măsura în care suma respectivă este prevăzută în actul normativ evocat ca echivalent al serviciilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, se impune concluziona că are aceeași natură juridică și în cuprinsul normei tranzitorii din art. IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019, fiind astfel, reglementată în executarea contractelor de concesiune/contractelor de prestări servicii.

Acest aspect rezultă și din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 236/2019, având în vedere că, după modificarea acesteia, s-au prevăzut în art. 5 din Cap. II al anexei la O.U.G. nr. 117/2020 modalități alternative de achitare a contravalorii serviciilor prestate în cadrul activităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, pe bază de tarife sau prin plata sumei prestabilite de 10.000 RON lunar, suma la care se face referire în art. IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019 fiind în mod expres echivalată cu cea din art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, care au fost reglementate în mod expres ca echivalent al serviciilor prestate în executarea contractelor de concesiune/contractelor de prestări servicii.

Așa fiind, se reține că sumele pretinse de reclamantă în temeiul art. IV alin. (1) al Legii nr. 236/2019 sunt prevăzute de legiuitor în executarea acelor contracte, fiind necontestată în speță, natura administrativă a contractelor de concesiune/contractelor de prestări servicii, așa cum sunt definite de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004

Însă, după cum rezultă din analiza acestor contracte, Înalta Curte constată că acestea au fost încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 219/1998 - concesiunea fiind atribuită prin licitație publică, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și 10 din acest act normativ - și, ulterior au fost modificate prin acte adiționale - acte adiționale încheiate în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 34/2006 - acesta fiind actul normativ aplicabil contractelor de concesiune, ca urmare a abrogării Legii nr. 218/1998 (potrivit dispozițiilor art. 298).

Cum și acest din urmă act normativ a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2016, privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii se constată că în privința stabilirii competenței materiale de soluționare a acțiunii reclamantei, în speță, devin incidente prevederile art. 53 alin. (1)

din acest act normativ, în conformitate cu care:

"procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul."

În acest context, se reține că pretențiile reclamantei decurg din executarea unor contracte administrative ce au fost încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 218/1998 și având în vedere că în privința acestora legiuitorul a înțeles să reglementeze norme speciale, sub aspectul procedurii de soluționare a litigiilor născute, în speță, Legea nr. 101/2016, văzând și dispozițiile art. 53 alin. (1)

din Legea nr. 101/2016, cu modificările și completările ulterioare, precum și Decizia Înaltei Curți nr. 40/2020 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Brașov.

Așa fiind, în raport cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.