ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2009/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 3 august 2016 sub nr. x/2016 reclamanții, A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâta G. S.A. au solicitat să se constate nulitatea absolută a hotărârii AGA a acționarilor G. S.A. adoptata la 12 iulie 2016.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 republicată.

Prin sentința civilă nr. 1038 din 27 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F. în contradictoriu cu pârâta G. S.A., constatându-se nulitatea absolută a Hotărârii AGA G. S.A. din 12 iulie 2016, fiind obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva considerentelor hotărârii primei instanțe au formulat apel incident reclamanții, solicitând înlocuirea considerentelor privind respingerea motivelor de nulitate invocate prin cerere cu considerentele instanței de apel asupra acestor motive și menținerea soluției de admitere a acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva soluției primei instanțe a formulat apel pârâta G. S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

La data de 23 februarie 2018, apelanții-reclamanți au depus cerere de îndreptare a erorii strecurate cu privire la natura apelului declarat în cauză, acesta fiind apel principal și nu incident, cum greșit s-a menționat.

H. S.R.L. a formulat, la 23 ianuarie 2019, cerere de intervenție accesorie, solicitând admiterea apelului declarat de pârâtă și respingerea apelului declarat de reclamanți, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2019, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie.

Prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de petentul A..

Prin decizia nr. 444/2019 din 6 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâta G. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1038 din 27 martie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. și F. împotriva sentinței civile nr. 1038 din 27 martie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016,.

Împotriva acestei decizii, precum și împotriva încheierii de ședință de la 10 decembrie 2018, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au declarat recurs.

Cererea de recurs formulată împotriva încheierii de la 10 decembrie 2018 a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar motivele de recurs formulate împotriva deciziei nr. 444/2019 au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În acest context, se solicită admiterea recursului declarat împotriva încheierii, anularea tuturor actelor de procedură efectuate după data recuzării, inclusiv casarea încheierii din 23 ianuarie 2019 și a deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 și trimiterea cauzei instanței de apel pentru continuarea judecății, începând cu data formulării cererii de recuzare.

În susținerea memoriului de recurs se arată că încheierea este pronunțată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., potrivit cărora, judecătorul este incompatibi1 "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa", iar încălcarea acestor norme materiale este evidentă, instanța în mod nelegal reținând că motivele invocate în susținerea recuzării ar fi doar "simple temeri", în condițiile în care acestea se încadrează perfect în sfera "elementelor care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa".

Astfel, completul care a soluționat cererea de recuzare prin prisma acestor argumente invocate pe larg în cuprinsul cererii a apreciat nelegal că "motivul invocat nu prezintă nici greutatea, nici puterea de a naște probabilitatea îndoielilor obiective cu privire la imparțialitatea judecătorului" pentru a admite recuzarea d-nei judecător I., încălcând astfel normele de drept material prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Stabilirea existenței/inexistenței prezumției privind lipsa de imparțialitate, precum și puterea de a naște probabilitatea îndoielilor obiective (conform art. 329 C. proc. civ.) trebuie să se raporteze la definiția dată de CEDO noțiunii de imparțialitate, respectiv absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces", prin eliminarea oricărui factor care ar putea știrbi obiectivitatea judecătorului, deoarece aparențele au un rol deosebit, iar tribunalele trebuie să inspire justițiabililor deplină încredere.

Or, în contextul arătat se apreciază că există relații de prietenie apropiată între d-na judecător I. și dl. J., avocat al societății G. S.A., acest aspect încadrându-se în categoria elementelor care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acesteia, de vreme ce judecătorul a analizat cauza printr-un subiectivism rezultat tocmai de natura relațiilor de prietenie evocate.

Într-adevăr, admiterea apelului și schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute a hotărârii AGA din 12 iulie 2016, întărește temeinicia îndoielilor referitoare la imparțialitatea judecătorului, dovedind astfel nelegalitatea încheierii din data de 10 decembrie 2018, context în care se impune admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, dispozițiile art. 53 alin. (3) derogând de la art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la 18 iunie 2019, recurenții-reclamanți A., B., C., D., E. și F. au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, solicitând admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții.

La 22 iulie 2019, intimata-pârâtă G. S.A. a formulat întâmpinare cu privire la cererea de sesizarea Curții Constituționale, prin care a susținut inadmisibilitatea acesteia, având în vedere că este formulată într-o cale de atac inadmisibilă, iar pe fond a susținut netemeinicia acesteia.

Intimata-pârâtă G. S.A. a depus la 8 iulie 2019 întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, în principal a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva hotărârii de fond având în vedere că decizia pronunțată de către instanța de apel nu este susceptibilă de a fi atacată cu prezenta cale de atac, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (9) și 10 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 483 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.. Totodată a invocat și excepția nulității recursului declarat împotriva hotărârii de fond, susținând că motivele prevăzute de art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ. nu se încadrează în motivele de casare reglementate de acest text de lege.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, intimata a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 12 august 2019, recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate, precum și a argumentelor invocate prin întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 martie 2020, Înalta Curte a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății recursului declarat de recurenții-reclamanți A., E., B., F., D. și C. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 și a deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A. și intimata-intervenientă în numele altei persoane H. S.R.L. până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990.

Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 formulată de reclamanți.

La 18 februarie 2022, recurenții au solicitat repunerea pe rol a cauzei.

Prin referatul din 21 februarie 2022, Înalta Curte a acordat termen la 7 aprilie 2022 pentru discutarea repunerii pe rol a cauzei și admisibilitatea recursurilor.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte a acordat termen la 9 iunie 2022, pentru soluționarea cererii de reexaminare formulată de reclamanți.

Curtea Constituțională, prin adresa din 2 mai 2022 a înaintat instanței o copie a deciziei nr. 834 din 9 decembrie 2021, prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 132 alin. (9) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 formulată de reclamanți, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiate.

Prin încheierea pronunțată la 9 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenții-reclamanți D., B., F., C., A. și E. împotriva deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a admis în principiu recursul declarat de recurenți împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 13 octombrie 2022.

Recursul reclamanților declarat deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:

Prezentul litigiu are ca obiect o acțiune prin care s-a solicitat constarea nulității absolute a hotărârii AGA a acționarilor G. S.A. adoptată la 12 iulie 2016.

Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (9) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, astfel cum acesta a fost modificat prin punctul 10 din Legea nr. 76/2012 începând cu data de 15 februarie 2013, hotărârea privind anularea unei hotărâri AGA este supusă numai apelului.

Totodată, se observă că acțiunea în întregul său este supusă dispozițiilor de drept societar, fiind întemeiată pe prevederile din Legea nr. 31/1990 ce privesc hotărârile adunării generale.

În raport cu dispozițiile evocate, Înalta Curte constată că decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei."

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

În cadrul dezbaterilor de la termenul din 13 octombrie 2022, recurenții-reclamanți D., B., F., C., A. depun la dosarul cauzei o declarație autentificată în fața notarului public, prin care se arată că aceștia renunță la judecata recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, achiesează la această încheiere și se renunță la dreptul de a formula recurs împotriva hotărârii prin care se va lua act de renunțare la judecata recursului. De asemenea, se renunță la dreptul de a pretinde cheltuieli de judecată în legătură cu prezenta cauză și se renunță la dreptul de a formula recurs împotriva hotărârii judecătorești prin care se va lua act de dreptul de a pretinde cheltuieli de judecată.

Totodată, se arată că declarația este semnată și de reprezentantul intimatei-pârâte G. S.A..

Înalta Curte, a luat în examinare cererea formulată de recurenți, în temeiul dispozițiilor art. 406 C. proc. civ. și a reținut următoarele:

Prin cererea depusă la data de 13 octombrie 2022, recurenții-reclamanți D., B., F., C., A. au solicitat instanței să ia act de renunțarea la judecata recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, conform art. 406 C. proc. civ., sens în care au anexat cererii declarația notarială de renunțare, autentificată sub nr. x din 12 octombrie 2022 de Notar Public K. din cadrul L..

Totodată, se reține că intimata-pârâtă G. S.A. a fost de acord cu cererea de renunțare la judecata recursului formulată de recurenți, solicitând în acest sens să se ia act de cererea evocată.

Potrivit art. 406 C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.

Manifestarea de voință, în sensul de a renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act volițional, de care instanța urmează a lua act.

Prin urmare, Înalta Curte constată că această manifestare de voință a părții se înscrie în principiul disponibilității ce guvernează procesul civil și întrunește condițiile de formă și fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 406 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre, iar conform art. 464 alin. (2) din același Cod, achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața instanței.

Constatând că actul de procedură al desistării s-a realizat cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege și faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunțarea la judecata recursului declarat de recurenții D., A., C., B. și F. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în mod eronat, a dispus respingerea cererii de recuzare de completul învestit cu soluționarea acesteia, fiind astfel încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât în speță, în mod legal a fost respinsă cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea acesteia reținând că nu sunt îndeplinite cerințele evocate.

Prevederile alin. (1) pct. 13 al art. 42 C. proc. civ. se referă la situația în care judecătorul este incompatibil să judece "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa".

În contextul dreptului la un proces echitabil, reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea are, pe de o parte, o conotație subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmărește a determina dacă judecătorul oferă toate garanțiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

În acest sens, recurenții au invocat existența unor pretinse îndoieli serioase cu privire la imparțialitatea judecătorului, iar teza susținută de aceștia nu poate fi reținută ca incidentă, întrucât din motivarea cererii nu rezultă existența unor elemente care să nască în mod întemeiat îndoială acestor suspiciuni.

Astfel, faptul că judecătorul s-ar afla în "relații de prietenie" cu soția unui avocat pe care recurenții îl numesc ca fiind avocat al societății G. S.A., context în care ar naște pentru aceștia o temere, nu înseamnă că judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze în care societatea respectivă este parte, devine incompatibil să judece, având în vedere că aceste susțineri sunt simple afirmații nedovedite, iar aceste aspecte nu conduc la nașterea unor îndoieli obiective cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Așadar, prin cererea de recurs recurenții au criticat soluția de respingere a cererii de recuzare sub aspectul temeiniciei acesteia, iar nu a nelegalității, nemulțumirea vizând de fapt motivarea instanței și soluția pronunțată cu privire la cererea de recuzare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenții-reclamanți D., B., F., C., A. și E. împotriva deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Ia act de renunțarea recurenților-reclamanți D., A., C., B. și F. la judecata recursului declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A. și intimata-intervenientă în numele altei persoane H. S.R.L..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 444/2019 din 6 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă în ceea ce privește renunțarea la judecată și cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2022.