ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1780/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistrița la 26 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând instanței să dispună obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 2.500 euro (sau echivalentul în RON al acestei sume) și a sumei de 13.646,46 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la 6 februarie 2013 și până la achitarea acestor sume, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 237 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 807/2019 din 29 martie 2019, Judecătoria Bistrița a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Prin încheierea din 3 martie 2020, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 49/2020 din 31 martie 2020, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat în solidar pârâții la plata către reclamantă a echivalentului în RON al sumei de 2.500 euro și a sumei de 13.646,46 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la 6 februarie 2013 și până la data plății acestor sume, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.309 RON.

Împotriva încheierii din 3 martie 2020 și a sentinței primei instanțe, pârâții au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 221/2021 din 19 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat împotriva hotărârilor atacate, pe care le-a schimbat, în sensul că a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.500 și art. 2.528 C. civ.

În concret, a subliniat că dreptul de a obține de la debitoarea CONFORT S.R.L. plata sumelor pretinse s-a născut la 6 februarie 2013, când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 9892/2011 din 10 noiembrie 2011 a Judecătoriei Bistrița.

În continuare, a susținut că termenul de prescripție extinctivă nu poate curge înainte de nașterea dreptului la acțiune. Or, instanța de apel a statuat că termenul de prescripție a început să curgă înainte de nașterea dreptului la acțiune, ca urmare a confundării obligației principale a societății cu obligația subsecventă a asociaților B. și C..

În acest sens, a arătat că deși dreptul la acțiune s-a născut la 6 februarie 2013, instanța de apel a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la 23 august 2012, când a fost publicată decizia de radiere a societății debitoare.

Astfel, a subliniat că nu putea fi atrasă răspunderea asociaților înainte de nașterea dreptului la acțiune împotriva societății, care a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă la 6 februarie 2013.

În final, a arătat că termenul de prescripție a fost întrerupt în condițiile art. 2.537 pct. 3 C. civ. prin formularea plângerii penale împotriva intimaților-pârâți la 9 septembrie 2015, noul termen începând să curgă după finalizarea cercetărilor penale.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai intimații-pârâți au depus un punct de vedere la raport prin care au solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere delictuală.

Astfel, recurenta-pârâtă încearcă să demonstreze în recurs că momentul obiectiv care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data de 6 februarie 2013, când a rămas irevocabilă sentința civilă nr. 9892/2011 din 10 noiembrie 2011 a Judecătoriei Bistrița.

Stabilirea momentului obiectiv reglementat de art. 2.528 alin. (1) C. civ. de la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei; aceleași verificări se impun și pentru stabilirea momentului subiectiv, care coincide cu data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea

Cu alte cuvinte, cele două momente alternative reglementate de art. 2.528 alin. (1) C. civ. pentru calculul termenului de prescripție a acțiunii în răspundere delictuală pot fi stabilite de instanța de judecată în urma evaluării probelor administrate în cauză.

De altfel, relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanța de apel a reținut că: momentul de început al termenului este data publicării în Monitorul Oficial a deciziei de radiere a societății, mai precis 23 august 2012 și s-a împlinit la 23 august 2015; raportat la probațiunea administrată acesta este momentul de început al termenului, deoarece pretinsa pagubă a fost cauzată, conform susținerilor reclamantei, de demersurile efectuate de pârâți pentru dizolvarea și radierea societății, finalizate la momentul publicării în Monitorul Oficial.

Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost stabilit de instanța de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.

În consecință, toate criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

Susținerea referitoare la întreruperea termenului de prescripție ca urmare a formulării plângerii penale la 9 septembrie 2015 este irelevantă în cauză, întrucât termenul de prescripție era deja împlinit la 23 august 2015, prin raportare la momentul de la care a început să curgă (23 august 2012), care nu mai poate fi cenzurat în recurs.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 221/2021 din 19 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2022.