ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1779/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la 3 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 465.300,36 RON, aferentă serviciilor de transport achitate și neefectuate pentru perioada cuprinsă între martie 2013 - iulie 2015 și actualizarea acestei sume cu rata inflației, a sumei de 302.400 euro, cu titlu de daune-interese aferente unei singure luni contractuale pentru neefectuarea cursei pe ruta Cioroiu-Caracal și a sumei de 126.200 euro pentru neexecutarea aceleiași rute în perioada 1 martie 2013 și 15 octombrie 2015, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.270, art. 1.531 și art. 1.535 și art. 1.645 alin. (2) C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 248.688,84 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport aferente perioadei 1 august 2015 - 16 octombrie 2015 și a penalităților de întârziere de 0,01% pe zi de întârziere, începând cu 1 decembrie 2015 și până la data plății acestei sume.

Prin sentința nr. 3173/2017 din 28 decembrie 2017, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 253.005,49 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport, a sumei de 1.387.079 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport neefectuate și a sumei de 416.720 RON, cu titlu de penalități contractuale; a admis în parte cererea reconvențională și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 276.395,40 RON reprezentând contravaloarea serviciilor de transport aferente perioadei 1 august 2015 - 6 octombrie 2015 și a sumei de 15.062,62 RON, cu titlu de penalități de întârziere; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.232,62 RON, rezultate în urma compensării.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, care a fost înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin decizia nr. 101 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței atacate, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Prin sentința nr. 1726/2019 din 5 decembrie 2019, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 253.005,49, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport facturate și neefectuate de către pârâtă, actualizată cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare și a sumei de 416.720 RON, cu titlu de penalități pentru nerespectarea traseului convenit prin contract, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare; a admis cererea reconvențională și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 276.395,40 RON, reprezentând servicii de transport neplătite aferente perioadei 1 august 2015 - 6 octombrie 2015 și a penalităților de întârziere de 0,01% din suma datorată, totalul acestor penalități neputând depăși valoarea debitului; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.750 RON, rezultate în urma compensării.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel principal și reclamanta a declarat apel incident, care au fost înregistrate sub nr. x/2015**.

Prin decizia nr. 185 din 21 iulie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelul principal declarat de apelanta-pârâtă și a admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, autoarea recursului a criticat soluția privind obligarea sa la plata sumei de 253.005,49 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de transport facturate și neefectuate.

După evocarea clauzelor stipulate la pct. 2.1-2.2, 4.1, 4.3-4.4, 5.1.1, 5.1.7, 5.1.9, 5.2.1 și 11.4 din contractul de prestări servicii de transport nr. 717 din 22 februarie 2013, a arătat că transportul se putea efectua pe rutele menționate în anexa I, care a fost completată cu rutele efectiv parcurse.

A mai arătat că deși beneficiarul (reclamanta) era obligat să comunice lunar transportatorului (pârâta) tabelul nominal actualizat cu numărul de călători și cu rutele pentru care a optat, acesta nu și-a îndeplinit obligația respectivă.

În aceste condiții, a subliniat că reclamanta nu putea pretinde că serviciile de transport achitate nu au fost efectuate, întrucât nimeni nu se poate prevala de propria culpă.

A mai arătat că partea adversă a primit și înregistrat în contabilitatea sa desfășurătorul lunar, care cuprinde numărul de curse efectuate zilnic pe rutele stabilite și numărul de kilometri parcurși.

Subsecvent acestui aspect, a subliniat că plata facturilor emise în baza desfășurătorului probează acceptarea acestui document de către reclamantă.

În acest context, a învederat că din moment ce partea adversă nu s-a prevalat de dreptul de a refuza facturile primite, în baza clauzei stipulate la art. 4.3, operează prezumția că facturile respective îndeplinesc toate condițiile legale și contractuale pentru plata lor, conform art. 327-329 C. proc. civ.

Autoarea recursului a criticat și soluția prin care a fost obligată la plata sumei de 416.720 RON, cu titlu de penalități, pentru nerespectarea traseului convenit prin contract.

În concret, a susținut că la paginile 7-8 din hotărâre s-a reținut că din declarațiile angajaților rezultă că nu s-a făcut dovada că pârâta nu a executat ruta Cioroiu-Caracal, angajații reclamantei fiind transportați pe ruta respectivă.

Referitor la soluția dată apelului incident, recurenta-pârâtă a evocat conținutul art. 1.270 alin. (1) C. civ. și al clauzei stipulate la pct. 5.2.1, după care a susținut că probele administrate în cauză dovedesc efectuarea serviciilor de transport aferente facturilor emise și înregistrate în contabilitatea intimatei-reclamante.

În consecință, autoarea recursului a conchis că partea adversă avea obligația să achite contravaloarea facturilor aferente serviciilor prestate.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6-8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 31 martie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurenta-pârâtă a depus un punct de vedere la raport prin care a susținut că nu este de acord cu soluția propusă de raportor, având în vedere că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.266 și art. 1.270 C. civ. și art. 327-329 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., însă nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv.

Astfel, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii atacate sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Autoarea recursului a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., însă nu a indicat hotărârea definitivă a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată prin pronunțarea deciziei recurate.

Ca atare, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6-7 C. proc. civ. au fost invocate strict formal.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin cererea de recurs au fost formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate.

Astfel, recurenta-pârâtă nu își fundamentează criticile din cererea de recurs pe încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei, încercând să demonstreze în recurs că a efectuat serviciile de transport în condițiile stabilite prin contractul dedus judecății.

Analizarea acestor aspecte ar presupune însă reevaluarea probatoriului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Simpla evocare a conținutului art. 1.270 alin. (1) C. civ. nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, în condițiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a acestei norme de drept material.

Deși punctul de vedere la raport cuprinde anumite critici de nelegalitate, acestea nu pot fi examinate, întrucât au fost formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimata-reclamantă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 185 din 21 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2022.