ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1578/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 7 iunie 2019, reclamantul A. - Persoană Fizică Autorizată, a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a bunului combină x pentru perioada 22.03.2016 -16.05.2017, cuantificată de reclamant la suma de 284.000 RON, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale la suma menționată anterior, începând cu data de 16 mai 2017 și până la plata efectivă a acesteia, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3225 din 6 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, ca și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 1 iulie 2020, instanța de apel a suspendat judecata apelului, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., reluarea judecății fiind dispusă în ședința din 14 octombrie 2020, când, prin decizia civilă nr. 1307 din 14 octombrie 2020, a fost respins apelul declarat de reclamant; prin încheierea din 2 decembrie 2020, instanța de apel a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul indicării căii de atac prevăzute de lege, recursul.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București; recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autorul căii de atac a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (4)-(6), art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că instanța de apel a reținut art. 1.645 C. civ. drept temei al soluției de respingere a cererii de dezdăunare pentru perioada 22.03.2016 - 17.03.2017, fără a pune în dezbaterea contradictorie a părților incidența normei respective. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.353 C. civ. și art. 1.645 C. civ., atunci când s-a reținut că reclamantul nu are dreptul de a fi indemnizat pentru lipsa de folosință aferentă perioadei cuprinse între 22.03.2016-17.03.2017, respectiv data preluării bunului și data pronunțării deciziei civile nr. 519/2017 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, în dosar x/2016; a apreciat, de asemenea, că instanța de apel a greșit întrucât nu a analizat și nu a aplicat dispozițiile art. 1.645 alin. (2) C. civ., care îndreptățeau reclamantul să obțină obligarea pârâtei la plata de daune pentru lipsa de folosință, dat fiind că anularea procesului-verbal din 22 martie 2016, de preluare a bunului mobil, era imputabilă pârâtei. Cu referire la modul de cuantificare a daunelor pentru lipsă de folosință, recurentul-reclamant a arătat că raportul de expertiză extrajudiciară probează calcularea daunelor interese prin luarea în considerare a perioadei optime de recoltare a diverselor culturi și a mai arătat că scindarea perioadei pentru care au fost solicitate despăgubirile a fost realizată în mod neîntemeiat de instanța de apel.

Intimata nu a depus întâmpinare, dar a depus la data de 18 iunie 2021 note de ședință prin care a susținut respingerea recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În prealabil, Înalta Curte arată că va face aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare."

Primul motiv de casare invocat de recurentul - reclamant este cel reglementat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciindu-se că decizia recurată a fost în mod greșit pronunțată în considerarea art. 1.645 C. civ. autorul căii de atac a susținut că au fost încălcate dispozițiilor art. 13 alin. (1), art. 14 alin. (4)-(6) și a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare și principiul contradictorialității, dat fiind că instanța de apel nu a pus în dezbaterea contradictorie a părților incidența art. 1.645 C. civ., iar neregularitatea procedurală invocată ar atrage nulitatea deciziei recurate.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în cazul încălcării regulilor de procedură a căror nerespectarea atrage nulitatea potrivit art. 175 și art. 176 C. proc. civ. nulitatea necondiționată intervine în cazul nerespectării cerințelor legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel, în timp ce, în cazul nerespectării unei cerințe intrinseci actului de procedură, cum este cea alegată de recurentul-reclamant, nulitatea este condiționată de vătămare. Așadar, se impune ca prezenta instanță de control judiciar să cerceteze dacă este real că s-a produs neregularitatea procedurală și, în caz afirmativ, să analizeze dacă s-a produs o vătămare, respectiv dacă vătămarea poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii recurate.

În acest sens, Înalta Curte observă că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-au constituit dispozițiile art. 555 și art. 1.357 C. civ., reclamantul susținând că pârâta i-a cauzat un prejudiciu generat de executarea silită a unui bun mobil; așadar, cauza acțiunii a fost reprezentată de răspundere civilă delictuală de drept comun, iar dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală sunt cele care au stat la baza soluționării cererii de prima instanță.

Cu toate acestea, în susținerea pretențiilor sale, reclamantul a invocat pentru prima dată în memoriul de apel principiul retroactivității efectelor nulității, arătând că, din moment ce decizia civilă nr. 519/17.03.2017 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă a anulat în mod definitiv executarea silită, aceasta produce efecte retroactive și, drept consecință, a susținut că nu poate fi considerată legitimă deținerea bunului mobil de către pârâtă în perioada cuprinsă între preluarea silită (22 martie 2016) și restituirea către reclamant (17 martie 2017); împotriva acestui motiv de apel intimata-pârâtă s-a apărat prin intermediul notelor scrise depuse la 26 iunie 2020.

Așadar, Înalta Curte constată că motivul de apel referitor la efectele retroactive ale nulității a făcut obiectul dezbaterii contradictorii. Mai mult însă, verificând decizia recurată, Înalta Curte concluzionează că referirile instanței de apel la acțiunea în restituirea prestațiilor ca urmare a desființării actului juridic lovit de nulitate, pe temeiul art. 1.254 alin. (3) C. civ. și art. 1.645 din același act normativ, sunt în primul rând menite să sublinieze că acest temei de drept nu a fost cuprins în cererea de chemare în judecată, ci direct în memoriul de apel, fiind adăugat temeiului de drept invocat inițial de recurentul-reclamant, acțiunea în răspundere civilă delictuală.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va înlătura acest motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant, reținând că analiza efectelor nulității face parte din procesul de interpretare și aplicare a legii la situația de fapt concretă dedusă judecății. Aceste efecte nu constituie situații factuale sau juridice noi, pe care părțile nu le-au cunoscut. Dimpotrivă, dezbaterile în apel s-au purtat în cadrul factual și legal determinat de apelanta-reclamantă prin memoriul de apel, cu referire expresă la restituirea contravalorii folosinței bunului, ca expresie a prejudiciului pe care a apreciat că i l-a cauzat intimata prin săvârșirea unui delict civil. Ca urmare, nici dreptul la apărare al recurentului-reclamant, nici principiul contradictorialității și nici cel privind rolul activ al instanței nu au fost încălcate de instanța de apel.

Celelalte considerente din decizia recurată, care arată că pretenția reclamantului ar fi neîntemeiată, inclusiv dacă temeiul de drept ar fi fost reprezentat de art. 1.254 C. civ., reprezintă o completare a raționamentului instanței de apel, prin raportare la faptul că aceasta reținuse buna-credință a intimatei-pârâte; în acest context, a învederat că sunt incidente dispozițiile art. 1.645 alin. (1) C. civ.. Însă, astfel cum rezultă din expunerea considerentelor instanței de prim control judiciar, analiza aplicării art. 1.645 C. civ. la situația de fapt nu are caracter decisiv, întrucât prin aceste considerente nu se rezolvă propriu-zis un motiv de apel. Pe de altă parte, dacă ar fi apreciat că acele considerente vizând aplicabilitatea art. 1.645 C. civ. ar fi străine de proces sau l-ar prejudicia, recurentul-reclamant avea dreptul de a promova un recurs împotriva respectivelor considerente, în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., drept de care, însă, nu s-a prevalat.

Prin al doilea motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel ar fi aplicat greșit legea, cu referire la dispozițiile art. 1.353 C. civ. și art. 1.645 alin. (1) C. civ.

Înalta Curte reține că motivul de casare invocat de recurentul-reclamant, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material: încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia, adică faptul că instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, fie aplicarea greșită a legii, care presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță.

Analizând motivul de recurs prin prisma acestor considerente teoretice, Înalta Curte urmează a constata că este nefondat, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele vizate de lege, după cum se va arăta în continuare.

Înalta Curte subliniază că invocarea, în motivarea recursului, a unor argumente care exhibă nemulțumiri privind modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit situația de fapt nu respectă exigențele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., astfel de critici nefiind apte să fie încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) din același act normativ, nereprezentând critici de nelegalitate, ci de netemeinicie și care nu pot fi primite în recurs, cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată numai pentru motivele expres prevăzute de lege. În consecință, argumentele invocate de recurentul-reclamant în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi analizate de Înalta Curte numai în limitele situației de fapt reținute de instanța de apel.

În raport de cauza cererii formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte reține că, potrivit art. 1.349 și urm. C. civ., angajarea răspunderii civile delictuale necesită întrunirea următoarelor condiții: să existe o faptă ilicită, să fi fost cauzat un prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate dintre faptă ilicită și prejudiciu și autorul faptei ilicite să fi acționat cu vinovăție.

Înalta Curte constată că motivul de recurs analizat vizează critici ale recurentului-reclamant privind modul în care instanța de apel a statuat asupra condițiilor caracterului ilicit al faptei și al prejudiciului. De asemenea, reiterând specificul căii de atac a recursului, Înalta Curte subliniază că, în îndeplinirea rolului său, de examinare a conformității deciziei recurate cu regulile de drept aplicabile, va reține drept premisă situația de fapt stabilită de instanța de apel, urmând să verifice numai acele critici ale recurentului-reclamant care vizează încălcarea sau greșita aplicare a legii.

Critica recurentului care susține că instanța de apel a greșit prin înlăturarea caracterul ilicit al faptei, în conformitate cu art. 1.353 C. civ., nu conține argumente apte să fundamenteze o critică de nelegalitate în limitele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Înalta Curte reliefează că dispoziția legală evocată de recurentul-reclamant stabilește că fapta cauzatoare de prejudicii săvârșită cu prilejul exercitării unui drept este aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului numai în măsura în care dreptul subiectiv a fost exercitat abuziv; exercițiul normal al drepturilor subiective este inclus în categoria cauzelor care înlătură caracterul ilicit al faptei, în concordanță cu principiul qui suo iure utitur neminem laedit (cel care se folosește de dreptul său nu vatămă pe nimeni).

În cauza de față, recurentul invocă drept faptă ilicită a intimatei deposedarea sa în mod abuziv de bunul mobil în litigiu. Instanța de recurs califică această chestiune ca fiind una factuală, care scapă cenzurii în cadrul controlului de legalitate specific recursului. Prin urmare, argumentele aduse de recurentul-reclamant tind spre o reevaluare a probatoriului administrat în vederea stabilirii unor alte elemente de fapt, care să contureze îndeplinirea condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pe temeiul exercitării abuzive a unui drept, în baza art. 1.353 C. civ., coroborat cu art. 1.349 C. civ.

Astfel cum s-a reținut de instanța de apel și nu poate fi repus în discuție în recurs, inițierea executării silite a contractului de ipotecă mobiliară, ce a condus la preluarea bunului de către intimata-pârâtă, s-a realizat în baza prevederilor art. 2.439 și urm. C. civ., grefându-se pe faptul neplății împrumutului de către debitorul intimatei; așadar, dreptul intimatei de a cere executarea silită a fost exercitat în limitele prevăzute de lege, fără a putea fi decelate premise ale exercitării abuzive a dreptului, în sensul reglementat de art. 15 C. civ.. Instanțele devolutive au motivat că dreptul exercitat se referă la punerea în executare a unui titlu executoriu și creditorul rămâne apărat de dispozițiile art. 1.353 C. civ., câtă vreme nu avea reprezentarea nelegalității demersului său de executare silită la data când a cerut inițierea executării silite și când aceasta a avut loc, prin preluarea bunului mobil.

Criticile privind dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la prejudiciul ce i-ar fi fost cauzat recurentului-reclamant de intimata-pârâtă prin fapta pretins ilicită vor fi înlăturate; acestea sunt nefondate, dat fiind că a fost reținută existența unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei și, respectiv, sunt inadmisibile în privința întinderii acestui prejudiciu, întrucât reprezintă critici de netemeinicie, raportându-se la probatoriului administrat în fața instanțelor devolutive.

Înalta Curte va respinge și cel de al doilea argument invocat în susținerea acestui motiv de casare, în dezvoltarea căruia recurentul-reclamant critică aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.645 C. civ., recurentul apreciind că în mod greșit s-a avut în vedere alin. (1) al respectivului articol, în condițiile în care incident ar fi fost alin. (2), respectiv situația debitorului de rea-credință.

Art. 1254 alin. (3) C. civ. reglementează principiul restabilirii situației anterioare prin restituirea prestațiilor, fiind mijlocul de asigurare a eficienței practice a principiului retroactivității efectelor nulității; partea interesată se poate prevala de acest principiu prin formularea unei acțiuni în restituirea prestațiilor, care este distinctă de acțiunea în declararea nulității. Însă, așa cum just a reținut instanța de apel, de la acest principiu există o excepție, în care debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință, reglementat de art. 1645 alin. (1) C. civ.

În prezenta cale atac nu poate fi reevaluată concluzia instanței de apel care a stabilit că în sarcina intimatei-pârâte nu poate fi reținută reaua - credință sau abuzul de drept; în acest scop s-a relevat că, deși preluarea bunului mobil s-a făcut nelegal, așa cum rezultă din decizia civilă nr. 519 din 17 martie 2017 pronunțată în dosarul x/2016 de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, recurentul-reclamant nu a administrat nicio probă care să permită concluzia că intimata-pârâtă ar fi urmărit să îl prejudicieze pe reclamant prin executarea bunului. În aceste condiții, Înalta Curte constată că, în raport de situația de fapt deplin stabilită de instanțele devolutive, nu există o eroare a instanței de apel nici în reținerea sau interpretarea normei de drept aplicabile cauzei și nici în determinarea consecințelor acesteia.

Înalta Curte subliniază că instanțele devolutive au reținut în procesul de apreciere a probelor administrate că exercitarea cu bună-credință de către intimata-pârâtă a drepturilor sale a condus la reținerea incidenței cauzei exoneratoare de răspundere reglementată de art. 1.353 C. civ.. Această dezlegare este cea care a fundamentat respingerea apelului reclamantului și a cererii acestuia de obligare a părții potrivnice la achitarea de daune interese; aceleași considerente sunt confirmate și de principiile generale privind modalitatea de restituire a contravalorii folosinței, prevăzute de dispozițiile art. 1.645 alin. (1) teza finală C. civ., potrivit cărora debitorul de bună-credință (intimata-pârâtă) nu trebuie să despăgubească pe creditorul restituirii (recurentul-reclamant) pentru lipsa de folosință.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. persoană fizică autorizată împotriva deciziei civile nr. 1307 din 14 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.