ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1570/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 29 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. și administrator special C., a solicitat obligarea pârâtei D. S.R.L. la plata sumei de 236.976,56 RON, compusă din:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 și art. 1516 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3310/2017 din 5 decembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. și administrator special C., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar, în subsidiar, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 1181A/2019 din 10 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar B. și administrator special C., împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 236.976,56 RON.

Instanța de apel a reținut, în esență, că aspectele referitoare la neexecutarea culpabilă de către intimată a obligației sale contractuale și la prejudiciul provocat apelantei au intrat în puterea de lucru judecat, întrucât intimata pârâtă nu a formulat apel la considerente, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În măsura în care a considerat ca stabilit cu putere de lucru judecat caracterul culpabil al neexecutării, instanța de apel a arătat că nu poate reține incidența art. 1556 alin. (1) C. civ. privind excepția de neexecutare.

De asemenea, plecând de la interpretarea potrivit căreia excepția de neexecutare are ca premisă o acțiune în executarea (în natură) a contractului, a reținut că, în speță, nu este îndeplinită condiția simultaneității obligațiilor.

Față de pretențiile reclamantei referitoare la plata unor despăgubiri pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale, pârâta se putea apăra prin invocarea situației de fapt a neplății prețului de către reclamantă, însă această apărare putea fi valorificată în vederea înlăturării elementelor răspunderii.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta D. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și, în urma rejudecării, respingerea apelului declarat de partea adversă.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ.

În concret, a arătat că este eronată concluzia instanței de apel, în sensul că există o neexecutare culpabilă din partea recurentei-pârâte.

După evocarea art. 1350 C. civ., autoarea recursului a subliniat că instanța de apel a pus, în mod greșit, semnul egalității între noțiunea de culpă și condiția de invocare a excepției de neexecutare, conform căreia neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care o invocă.

Recurenta a mai subliniat că, din considerentele sentinței tribunalului, nu se poate trage concluzia că neplata prețului se datorează neexecutării reținute în sarcina pârâtei.

Astfel, recurenta-pârâtă a învederat că pretinsa neexecutare a obligațiilor sale nu a împiedicat-o pe intimata-reclamantă să-și execute obligația de plată a prețului, asumată prin clauza stipulată la art. 7 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 22 august 2012, în termen de 65 de zile de la data facturării, în condițiile în care această obligație era anterioară obligațiilor pretins neexecutate de către recurenta-pârâtă.

Autoarea recursului a criticat considerentul prin care s-a reținut că nu este îndeplinită condiția simultaneității obligațiilor cu motivarea că reclamanta nu a formulat o acțiune în executarea contractului, ci una în răspundere civilă contractuală.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a susținut că nu poate fi primită interpretarea dată de instanța de apel, în sensul că excepția de neexecutare a contractului are ca premisă o acțiune în executarea contractului.

Astfel, a arătat că acceptarea acestei interpretări ar conduce la neaplicarea prevederilor care reglementează excepția de neexecutare și ar permite debitorului de rea-credință să eludeze atât prevederile respective, cât și principiul forței obligatorii a contractului.

După expunerea unor considerații teoretice referitoare la excepția de neexecutare a contractului, autoarea recursului a arătat că livrarea echipamentelor și punerea în funcțiune a stațiilor de pompare au la bază același contract, în temeiul căruia partea adversă avea obligația de plată a prețului.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a contractat cu terțe persoane în vederea efectuării unor lucrări, pentru ca ulterior să solicite recurentei-pârâte, cu titlu de prejudiciu, sumele de bani achitate terților respectivi, nu o împiedica pe recurenta-pârâtă să invoce excepția de neexecutare a contractului.

În plus, autoarea recursului a subliniat că distincția făcută de instanța de apel între acțiunea în executarea contractului și acțiunea în răspundere civilă contractuală este artificială, având în vedere că o eventuală acțiune în executarea contractului ar fi fost întemeiată tot pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că aplicarea art. 1556 C. civ. este eronată și din perspectiva principiului unde lege nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, întrucât acest text de lege nu impune invocarea excepției de neexecutare cu privire la un anumit tip de acțiune.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. Recurenta a criticat concluzia instanței de apel potrivit căreia există o neexecutare culpabilă din partea D., încadrându-și acest motiv de recurs în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a reține îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, instanța de apel nu a procedat la o analiză proprie a acestora, ci a considerat că există autoritate de lucru judecat, întrucât pârâta nu a formulat apel la considerente, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a verifica în concret această critică a recurentei, se impune încadrarea acesteia în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât presupune verificarea respectării de către instanța de apel a normelor de procedură privind obiectul și limitele apelului, prevăzute de art. 461 și 476-477 C. proc. civ.

Astfel, din examinarea atentă a considerentelor sentinței de primă instanță, rezultă că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată s-a întemeiat pe excepția de neexecutare a contractului (art. 1556 C. civ.), fără ca tribunalul să rețină că neexecutarea de către pârâtă a obligației de punere în funcțiune a stațiilor de pompare vândute este imputabilă acesteia.

Considerentul sentinței referitor la enunțarea prezumției de culpă a debitorului prevăzute de art. 1548 C. civ. a fost greșit înțeles de instanța de apel. Din moment ce prima instanță a reținut aplicarea excepției de neexecutare, iar aceasta reprezintă o cauză justificată de neexecutare a obligațiilor contractuale, care exclude culpa debitorului, concluzia logică care se impunea era că prezumția de culpă a debitorului a fost răsturnată.

În consecință, este greșit considerentul deciziei potrivit căruia prima instanță ar fi reținut în sentință îndeplinirea tuturor elementelor răspunderii civile contractuale și că pârâta era obligată să formuleze apel la considerente.

În realitate, apelul nu este limitat la excepția de neexecutare, ci devoluțiunea opera inclusiv cu privire la cerința neexecutării culpabile a obligațiilor.

2.2. Instanța de apel a mai reținut că nu ar fi îndeplinită condiția simultaneității obligațiilor reciproce, pentru a putea fi invocată cu succes excepția de neexecutare.

Pentru a putea verifica această condiție, instanțele de fond aveau obligația de a analiza contractele încheiate între părți pentru a stabili în concret conținutul raporturilor juridice și exigibilitatea fiecărei obligații.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost stabilită în mod clar situația de fapt, cu relevanță pentru verificarea corectei aplicări a prevederilor art. 1556 C. civ., în special sub aspectul simultaneității obligațiilor reciproce.

În acest sens, deși contractul de subantrepriză nr. x/03.08.2015 este menționat în sentința primei instanțe, nu a fost depusă la dosar Anexa 1 prin care se stabilea în concret obiectul contractului. Deci, instanțele devolutive nu s-au preocupat să lămurească obiectul material al raportului juridic și în ce măsură acesta este identic cu cel al contractului de vânzare cumpărare nr. x/22.08.2012.

Totodată, în decizia atacată nu există nicio referire la contractul de cesiune de creanțe nr. x, depus ca anexă la cererea de apel .

În condițiile în care situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, decizia atacată nefiind motivată în fapt în mod corespunzător cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., verificarea corectei aplicări a prevederilor art. 1556 C. civ. privind excepția de neexecutare nu poate fi făcută în acest stadiu procesual.

În acest context, trebuie precizat că, indiferent de calificarea juridică ce ar trebui dată apărării pârâtei referitoare la neplata prețului de către reclamantă, instanța de apel a arătat în mod corect că această apărare ar putea fi valorificată în vederea înlăturării elementelor răspunderii, mai exact sub aspectul răsturnării prezumției de culpă a debitorului, prevăzută de art. 1548 C. civ.

2.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, instanța de apel va stabili în concret conținutul raporturilor juridice deduse judecății și va analiza dacă apărarea pârâtei poate fi considerată o cauză justificată de neexecutare, aptă să înlăture prezumția de culpă rezultată din simplul fapt al neexecutării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1181A/2019 din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 1181A/2019 din 10 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.