ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1560/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția Civilă, la 09.06.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumelor de 316.197 RON, reprezentând accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat în calitate de persoana fizică și de 846.032 RON, cu titlu de accesorii aferente debitului principal datorat de către persoana juridică B. S.R.L., precum și instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen.. și ale art. 1.357 alin. (1) C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1573/17.10.2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a respins acțiunea reclamantului

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și, în consecință admiterea acțiunii.

Prin decizia nr. 1829/R-CONT/29.06.2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibil, recursul, reținând că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004 și că litigiul nu este unul de contencios administrativ ori de contencios fiscal, ci unul de natură civilă.

Totodată, a mai reținut că nu recursul reglementat de art. 20 din Legea nr. 554/2004 este calea legală de atac, ci apelul, potrivit art. 466 alin. (1) C. proc. civ.

Ulterior, la 01.08.2018, reclamantul a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinței civile nr. 1573/17.10.2017 a Tribunalului Argeș, secția Civilă, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 26/A-C/21.01.2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul reclamantului, a anulat sentința atacată și a reținut cauza spre rejudecare, stabilind termen pentru soluționare.

Prin decizia nr. 169/A-com/18.03.2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 316.197 RON și a respins petitul, ca lipsit de interes; a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 251.618 RON, reprezentând accesoriile aferente debitului datorat de către B. S.R.L.; a respins în rest acțiunea.

Împotriva deciziei nr. 169/A-com/18.03.2019, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, a susținut că instanța de apel în mod greșit a respins, ca fiind lipsit de interes, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata sumei de 316.197 RON, context în care recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.357 alin. (1) C. civ. și ale art. 173, art. 174 și art. 226 din Codul de procedură fiscală.

Recurentul a mai arătat că prin dispoziția de respingere a cererii de plată a accesoriilor aferente debitului principal se ignoră interesul legitim al părților civile de a obține repararea prejudiciilor produse prin infracțiuni, într-un termen cât mai scurt.

În continuare, a mai relevat că în mod greșit curtea de apel a admis în parte cererea privind obligarea la plata accesoriilor la debitul principal datorat de către B. S.R.L., reținând eronat că a fost achitată suma de 14.820 RON, fără a exista o dovadă în acest sens și că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale instituite de art. 1.357 C. civ., numai în limita prejudiciului în cuantum de 251.618 RON.

Totodată, recurentul a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului, în raport cu art. 952 și urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală.

În drept, nu a fost indicat niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul invocând doar dispozițiile art. 483 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017*.

Prin încheierea nr. 5616/17.11.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale și a trimis cauza spre competentă soluționare secției a II-a Civilă, din cadrul aceleiași instanțe, pe rolul căreia a fost înregistrat sub nr. x/2017**.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra dreptului de a depune, în termen de 10 zile de la comunicare, puncte de vedere la raport; părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 10.05.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Critica recurentului privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 C. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și este întemeiată.

Conform dispozițiilor art. 1.357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările ulterioare, "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat sa îl repare."

Instanța de apel a admis excepția lipsei de interes a reclamantului și a respins cererea privind obligarea pârâtului A. la plata sumei de 316.197 RON, ca lipsită de interes. A argumentat instanța că reclamantul poate executa silit patrimoniul pârâtului, în baza titlurilor executorii pe care le poate emite împotriva persoanei fizice autorizate C., după executarea cu prioritate a patrimoniului acesteia, în măsura în care bunurile din patrimoniul de afectațiune sunt insuficiente pentru acoperirea prejudiciului.

A reținut instanța de apel că, în situația concretă dedusă judecății, așa cum reiese din rapoartele de inspecție fiscală și deciziile emise de organul fiscal, forma de exercitare a activității, în raport de care sunt calculate obligațiile fiscale în discuție, este cea de persoană fizică autorizată. S-a reținut că, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, indiferent de forma de organizare- persoană fizică autorizată sau întreprinzător persoană fizică-, această persoană răspunde cu bunurile din patrimoniul de afectațiune și, în măsura în care acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor datorate, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului, așa cum rezultă din art. 20 și art. 26 din actul normativ menționat.

A concluzionat instanța de apel că, în condițiile în care actul normativ indicat prevede urmărirea inclusiv a bunurilor debitorului atunci când cele din patrimoniul de afectațiune nu sunt suficiente, reclamantul nu justifică interesul în promovarea prezentei cereri de chemare în judecată. S-a reținut că scopul recurentului constă în obligarea pârâtului A. la plata accesoriilor aferente debitului datorat de către C., deși reclamantul poate proceda la colectarea creanței invocate, în baza acelorași titluri care pot fi emise față de C..

Instanța de recurs constată că raționamentul instanței de prim control judiciar se abate de la condițiile răspunderii civile delictuale, așa cum rezultă acestea din dispozițiile art. 1357 C. civ. redate mai sus.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea paratului A. la plata sumei de 316.197 RON, reprezentând accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat în calitate de persoana fizică. Recurentul a menționat că pârâtul a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă. Întrucât pârâtul este cel vinovat de săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, acesta trebuie să repare prejudiciul cu bunurile din patrimoniul său.

Prin urmare, inițial, reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal, alăturând acțiunea civilă celei penale. Nesoluționarea acțiunii civile a fost determinată de intervenirea acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și inculpatul A., fiind astfel incidente dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă."

În procesul penal, singurul inculpat cercetat și condamnat definitiv a fost pârâtul din prezenta cauză, astfel că doar în ceea ce-l privește pe acesta s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că a fost săvârșită o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală, fiind astfel întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen.

Răspunderea penală este personală.

În cauza penală nu au fost cercetați alți inculpați, nici persoane fizice și nici persoane juridice. În consecință, C. - persoană fizică autorizată să desfășoare activități economice, nu a fost cercetată în calitate de inculpat, nu a participat în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente, nefiind astfel stabilită vreo răspundere penală sau civilă în sarcina acesteia. Prin urmare, nu a fost stabilită nici săvârșirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii de către aceasta.

Reclamantul, în susținerea pretențiilor sale, a invocat sentința penală nr. 263/23.05.2017 pronunțată de Tribunalul Arges în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia nr 824/A/25.09.2017, care are autoritate de lucru judecat, potrivit art. 28 C. proc. pen.., în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Aceste dispoziții legale sunt reluate și de C. civ. care, la art. 1365, prevede că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Per a contrario, instanța civilă este legată de hotărârea definitivă de condamnare, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Or, instanța de apel, contrar celor de mai sus, reține că nu este necesară obținerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, pentru antrenarea răspunderii sale civile delictuale, întrucât reclamantul poate emite titluri executorii pentru colectarea creanței de la C., care răspunde cu bunurile din patrimoniul de afectațiune și, în măsura în care acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor datorate, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului, în baza acelorași titluri.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 lit. i) și j) din Ordonanța de urgență nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, persoana fizică autorizată este definită ca fiind o întreprindere economică, fără personalitate juridică iar patrimoniul de afectațiune este masa patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor afectate, prin declarație scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act adițional la acesta, exercitării unei activități economice.

Prima instanță de control judiciar a reținut că, potrivit art. 20 din acest act normativ, titularul persoanei fizice autorizate răspunde pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectațiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.

Însă, așa cum rezultă din aceste reglementări, titlul executoriu emis împotriva persoanei fizice autorizate permite, prioritar, antrenarea răspunderii patrimoniale a persoanei fizice autorizate și numai în măsura în care bunurile din patrimoniul de afectațiune sunt insuficiente, pot fi urmărite celelalte bunuri ale debitorului.

În cauză însă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, evocând răspunderea personală a acestuia, în calitatea sa de condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Un astfel de titlu executoriu i-ar da posibilitatea reclamantului să urmărească cu prioritate bunurile din patrimoniul pârâtului, și nu numai în subsidiar, fiind astfel justificat, pe deplin, interesul în exercitarea acțiunii civile de față.

De altfel, se constată că, instanța penală a reținut, în descrierea faptei ilicite săvârșită de inculpat, că scopul urmărit de acesta a fost acela de a nu plăti TVA ca persoană fizică neautorizată, pentru imobilele construite, pentru care obținuse autorizație de construire în anul 2007, cu doi ani înainte de înregistrarea persoanei fizice autorizate. Această întreprindere economică a fost înființată urmare a verificărilor întreprinse de stat începând cu anul 2009, pe baza CNP, tocmai pentru a identifica persoanele fizice neautorizate care desfășurau activități în domeniul imobiliarelor, fără a plăti TVA.

Reținând deci că reclamantul justifică pe deplin interesul de a obține un titlu executoriu în baza căruia să pornească urmărirea patrimoniului pârâtului condamnat definitiv, fără să fie condiționat de urmărirea prioritară a patrimoniului de afectațiune a PFA C., Înalta Curte constată temeinicia criticilor formulate de recurent sub acest aspect, fapt care impune admiterea acestui motiv de recurs.

Recurentul a mai criticat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ., prin raportare la limitele răspunderii civile delictuale reținute de instanța de apel, fără a se ține seama de specificul faptei ilicite săvârșită de pârât, respectiv evaziune fiscală, situație în care se impunea obligarea acestuia la repararea întregului prejudiciu cauzat, reținut în hotărârea de condamnare, inclusiv a accesoriilor.

Și această critică a recurentului este întemeiată.

Așa cum s-a menționat mai sus, hotărârea penală de condamnare leagă instanța civilă care soluționează acțiunea civilă în ceea ce privește existența faptei ilicite și persoana care a săvârșit-o. Or, singura persoană pentru care s-a stabilit că se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, este pârâtul din prezenta cauză. Celelalte persoane la care face trimitere instanța de apel, care sunt menționate în hotărârea penală, nu au fost cercetate în cadrul procesului penal nici în calitate de autori, nici în calitate de complici și nici de persoane responsabile civilmente, nu s-a analizat dacă acestea au acționat cu vinovăție, nefiind formulată nici o acuzație cu privire la acestea.

Înalta Curte reține că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Acțiunea penală exercitată în procesul penal din care s-a desprins acțiunea civilă din prezenta cauză, a fost pusă în mișcare numai împotriva inculpatului care este pârât în prezenta cauză, obiectul său fiind tragerea la răspunderea penală a inculpatului pentru săvârșirea celor două infracțiuni de evaziune fiscală menționate în hotărârea penală și pentru care inculpatul a și fost condamnat definitiv. Având caracter accesoriu față de acțiunea penală, acțiunea civilă exercitată în procesul penal depinde de limitele acțiunii penale. Acțiunea civilă exercitată în fața instanței civile este influențată de dezlegările instanței penale cu privire la existența faptei și persoana făptuitorului. Astfel, în lipsa reținerii de către instanța penală a unei coparticipări active la săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, instanța civilă care soluționează acțiunea civilă este ținută de aceste limite. Or, deși în hotărârea de condamnare s-a arătat că pârâtul din prezenta cauză administra societatea împreună cu fratele său și că a fost ajutat de o terță persoană, acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare și împotriva acestora, nefiind cercetată penal și condamnată în cauză vreo altă persoană afară de pârâtul din prezenta cauză. De altfel, nici persoana juridică, respectiv societatea B. S.R.L., nu a fost cercetată în calitate de inculpat. Astfel fiind, nu există o hotărâre penală de condamnare cu privire la alte persoane afară de pârât, astfel că doar cu privire la acesta instanța civilă este ținută de dezlegările date de instanța penală. Așa cum s-a menționat deja mai sus, nu se cunosc elemente privitoare la activitatea concretă desfășurată de terțele persoane, la vinovăția acestora, la urmarea imediată a faptelor lor și la legătura de cauzalitate.

De altfel, se constată și aplicarea greșită a principiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce privește repararea prejudiciului prin raportare la coparticiparea activă la săvârșirea faptei ilicite, reținută de instanța civilă. Astfel, pe de o parte s-a reținut participarea mai multor persoane la săvârșirea faptei ilicite iar pe de altă parte, deși răspunderea civilă delictuală este solidară, instanța de apel a divizat-o, obligând pârâtul la suportarea unei treimi din prejudiciul cauzat reclamantului. În justificarea acestei soluții instanța de apel a reținut că ceilalți participanți nu au fost chemați în judecată în cauza de față. Or, în lipsa stabilirii în procesul penal a faptelor săvârșite de aceștia și în lipsa cercetării lor în acțiunea civilă de față, nu rezultă care sunt elementele pe care și-a bazat instanța de apel soluția de divizibilitate a răspunderii civile delictuale reținute în cauză.

În final, instanța de recurs reține ca fiind întemeiate și criticile recurentului referitoare la neanalizarea și nesoluționarea de către instanța de apel a capătului de cerere privind instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului, în raport cu art. 952 și urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală.

Aceste critici se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se constată că în decizia instanței de apel nu se regăsesc argumente referitoare la această cerere și nici vreo dezlegare, cererea nefiind analizată și soluționată.

Găsind întemeiate toate motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei civile nr. 169/A-com din 18 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va proceda la soluționarea cauzei valorificând dezlegările date de instanța de recurs în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva deciziei civile nr. 169/A-com din 18 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2022.