ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1094/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 29 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței de judecată ca, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să dispună rezilierea contractului nr. x din 19 ianuarie 2011, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 25 iulie 2014, cu consecința repunerii părților în situația anterioară; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 334.099,08 RON, cu titlu de contravaloare a prestațiilor efectuate de reclamantă în temeiul contractului; obligarea pârâtei la plata sumei de 44.180 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantei, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesioniști, începând cu 14 ianuarie 2016 (în principal), respectiv începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (în subsidiar) și, în ambele cazuri, până la momentul plății efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile pe dispozițiile art. 1350, 1516, 1535 și 1550 C. civ. și ale O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 2744/2017 din 12 octombrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus rezilierea contractului de construire spații comune C. cu plata în sistem "barter" de lucrări la apartamentul SV02, nr. 1 din 19 ianuarie 2011, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 25 iulie 2014. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 334.099,08 RON, reprezentând daune-interese contractuale, precum și dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesioniști, conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, de la data punerii în întârziere, 30 martie 2017, până la achitarea integrală a debitului. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.309,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1134/A din 20 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 3814 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., a dispus rezilierea contractului de construire spații comune C. cu plata în sistem "barter" de lucrări la apartamentul SV02, nr. 1 din 19 ianuarie 2011, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 25 iulie 2014. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 283.984,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicabilă în raporturile dintre profesioniști, conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, aferentă sumei de 283.984,21 RON, de la data punerii în întârziere, 30 martie 2017, până la achitarea integrală a debitului. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.444,84 RON, precum și la plata sumei de 4.602,22 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în primul ciclu procesual (fond), proporționale pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A. S.R.L. și B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1780 din 27 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de către apelanta-reclamantă A. S.R.L., și de către apelanta-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentința apelată și, rejudecând, a admis cererea de chemare în judecată, a dispus rezilierea contractului și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 334.099,08 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicabilă în raporturile dintre profesioniști, aferentă debitului principal, de la data punerii în întârziere, 30 martie 2017, până la achitarea integrală a debitului. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.309,38 cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pe intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.906,32 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs B. S.R.L., solicitând instanței să caseze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Motivele de recurs sunt în esență următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate dispozițiile art. 481 C. proc. civ. deoarece prin considerentele deciziei recurate s-a creat recurentei-pârâte o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată întrucât instanța de apel a reinterpretat probele în defavoarea autoarei căii de atac. Se face referire la procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 8 iunie 2016, la autorizația de construire, la facturile și chitanțele depuse de recurenta-pârâtă, la forța probantă a procesului-verbal din 4 septembrie 2014 și la cel din 25 iulie 2014.

Prin memoriul de recurs se susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât, deși a admis ambele apeluri, nu rezultă că instanța de apel ar fi analizat apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. și nici argumentele pentru care a fost admis acest apel și au fost înlăturate susținerile pârâtei. Arată că reclamanta A. S.R.L. a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate.

Autoarea căii de atac afirmă că nu a fost pusă în discuția părților și nu au fost administrate probe referitor la interpretarea naturii juridice a procesului-verbal intermediar ca act modificator al contractului de antrepriză de lucrări, motivarea în acest sens fiind străină de natura cauzei. Mai arată că în mod greșit s-a reținut că procesul-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor din 8 iunie 2016 face dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale, aceasta fiind motivare străină de natura cauzei. Tot străine de natura cauzei se apreciază a fi și considerentele prin care curtea de apel a reținut că recurenta a construit în paralel mai multe imobile și că D. a participat la recepția parțială din 25 iulie 2014.

Printr-o altă critică se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 218 și art. 2016 C. civ. și ale art. 7 din Legea nr. 31/1990 deoarece curtea de apel a reținut că E. a avut mandat de reprezentare a societății, fapt ce nu a fost dovedit. Se mai susține că părțile au încheiat un contract de antrepriză lucrări pentru care nu este necesară o autorizație de construire, iar antreprenorul era obligat să anunțe beneficiarul la terminarea lucrărilor, și că nu au fost respectate dispozițiile art. 1867, art. 1855, art. 1857, art. 1858, art. 1860-art. 1862 C. civ.. Se afirmă că din raportul extrajudiciar de expertiză rezultă că lucrările nu au fost finalizate.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 1556 C. civ. referitoare la regulile de interpretare a excepției de neexecutare a contractului.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind lovit de nulitate întrucât a fost formulat peste termenul legal, iar în subsidiar, respingerea recursului ca fiind nul față de lipsa motivelor de recurs.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile invocate și a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare invocat de către recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și care vizează nemotivarea hotărârii, nu poate fi reținut.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât nu rezultă că instanța de apel ar fi analizat apelul formulat de intimata A. S.R.L. și nu se desprind argumentele pentru care a fost admis acest apel și nici cele pentru care au fost înlăturate susținerile recurentei-pârâte.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat criticile formulate prin ambele apeluri declarate și a expus considerentele în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată. Totodată, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat, în considerentele deciziei, argumente pentru care a admis apelul formulat de intimata-reclamantă A. S.R.L. și cele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei-pârâte.

De asemnea, față de faptul că prin cererea de apel formulată de recurenta-pârâtă a fost invocată încălcarea art. 13 C. proc. civ., privind dreptul la apărare și din perspectiva efectelor pe care acesta l-a produs față de hotărârea apelată, se constată că instanța de apel a analizat în ansamblu cererile de apel și în rejudecare a soluționat pe fond cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin urmare, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a admis apelurile sub acest aspect.

În ceea ce privește motivele invocate de recurentă, prin care arată că motivarea este străină de natura cauzei, instața supremă constată că nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece susținerile cu privire la neadministrarea probelor referitor la interpretarea naturii juridice a procesului-verbal intermediar ca act modificator al contractului de antrepriză de lucrări și criticile prin care arată că în mod greșit s-a reținut că procesul-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor din 8 iunie 2016 face dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi valorificate în etapa procesuală a recursului, în realitate partea își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a interpretat actele încheiate de părți și probele administrate în cauză.

Nici criticile prin care recurenta-pârâtă susține au fost încălcate dispozițiile art. 481 C. proc. civ., creând acesteia o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 5, indicat în memoriul de recurs, întrucât se critică modul în care instanța de apel a reinterpretat probele, chestiune care nu poate face obiectul analizei de nelegalitate din recurs.

Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Se ignoră caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

Totodată, nici criticile prin care se invocă aplicarea greșită a prevederilor art. 218 și art. 2016 C. civ. și ale art. 7 din Legea nr. 31/1990 referitor la mandatul acordat reprezentantului recurentei, încălcarea dispozițiilor art. 1867, art. 1855, art. 1857, art. 1858, art. 1860-art. 1862 C. civ. din materia contractului de antrepriză și aplicarea greșită a prevederilor art. 1556 C. civ. referitoare la regulile de interpretare a excepției de neexecutare a contractului, nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă, respectiv susținerile referitoare la modul de desfășurare a relației contractuale dintre părți, conținutul contractului de antrepriză, îndeplinirea sau nu a obligațiilor contractuale și reprezentarea părților, rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor devolutive.

În speță, recurenta-pârâtă, susținând greșita aplicare a legii de către instanța de apel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă criticile la adresa deciziei atacate reprezintă doar o succesiune de fapte și afirmații, fără o argumentație în drept care să permită identificarea unor elemente concrete de nelegalitate.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, fapt ce reiese și din trimiterea pe care recurenta o face la situația de fapt, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1780 din 27 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1780 din 27 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2022.