ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 588/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că a dobândit prin uzucapiunea de lungă durată dreptul de proprietate asupra imobilului din București, str. x, compus din teren în suprafață de 337,50 mp. Prin sentința civilă nr. 2818/25.10.2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 492/19.03.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamatul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, a constatat dobândirea prin uzucapiune de către reclamant prin joncțiunea posesiilor, asupra terenului de 341 mp având vecinătățile: N - E - imobil din str. x pe lungimea de 22,5 din schița expertului; S -V- imobil din str. str. x pe lungimea de 22,86 m; S-E - str. x pe lungimea 15,00 m, N-V - imobile din str. x., cu excluderea suprafeței de 0,47 mp identificată cadastral de OCPI care se suprapune cu suprafața de teren de la adresa str. x. nr. 11 și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1172A din 7 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 492 din 19.03.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.. S-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe civile, a fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să achite reclamantului 13.060,30 RON cheltuieli de judecată de primă instanță. A fost obligat apelantul-pârât să plătească apelantului-reclamant 1500 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocațial redus.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul Statul Roman prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, criticând soluția pentru nelegalitate.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 25 februarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin rezoluția din data de 2 martie 2021, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Motive de recurs În cuprinsul cererii de recurs pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București a formulat, în esență, următoarele critici: - în mod nelegal instanța de apel a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în fond și apel; - în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1890 și art. 1860 C. civ., întrucât nu se poate opune o posesie utilă statului anterior anului 1989 când proprietatea era insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă; - instanța putea, chiar și din oficiu, să cenzureze onorariul avocațial, în raport de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin soluționarea procesului doar s-au tranșat anumite aspecte formale, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea prestată de avocat la fiecare termen și probele administrate în cauză. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamantul A. a depus întâmpinare, în termen legal, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, iar recurentul nu a înțeles să formuleze răspuns la întâmpinare.

Procedura în filtru Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 1860 și art. 1890 C. civ. de la 1864 întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Recurentul argumentează, în esență, că posesia asupra imobilului pretins uzucapat nu a curs anterior anului 1989, proprietatea socialistă fiind insesizabilă, imprescriptibilă și inalienabilă. Înalta Curte nu poate reține ca fondate aceste critici și, efectuând analiza de legalitate a deciziei recurate sub acest aspect, observă că, în mod corect, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că posesia asupra suprafeței de teren în litigiu a început să curgă în anul 1955, și, pe de altă parte, a evocat Decizia în interesul legii nr. IV din 16.01.2006, prin care Înalta Curte a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Astfel, după abrogarea acestor legi prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, Înalta Curte a statuat că posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective. În cauză, instanța de apel a statuat că termenul prescripției achizitive cu privire la terenul în litigiu a început să curgă anterior intrării în vigoare a legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, Înalta Curte neputând reține o altă stare de fapt decât cea reținută de instanțele de fond și apel. Aceasta întrucât în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, deoarece aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, motiv pentru care vor fi înlăturate. În mod asemănător, nu se poate vorbi despre o interpretare greșită a dispozițiile art. 1860 și art. 1890 C. civ. de la 1864 întrucât, în cauză, nu ar fi îndeplinite condițiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Așa cum au arătat și instanțele de fond, sunt îndeplinite condițiile pentru a opera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de reclamant, prin joncțiunea posesiilor. Anterior anului 1989, practica judecătorească și literatura de specialitate au admis că, pentru uzucapiunile în curs la momentul intrării în vigoare a celor două legi nr. 58/1974 și nr. 59/1974, a operat întreruperea naturală a cursului prescripției prin declararea bunului în cauză neprescriptibil prin lege, conform dispozițiilor art. 1864 pct. 2 C. civ. de la 1864. Aceste două acte normative au reflectat o anumită ideologie care nega în mod vădit rolul proprietății private în viața economică și socială. Efectele lor inechitabile au fost abrogate expres prin Decretul nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989. Este important de precizat că decizia Decizia în interesul legii nr. IV din 16.01.2006, pronunțată de Înalta Curte, li se recunoaște calitatea de posesori celor care au stăpânit și folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă îndelungată de timp, iar nu celor care au stăpânit și folosit terenuri proprietate cooperatistă, însă, în cauză, terenul a cărui uzucapiune s-a solicitat a fi constatată a aparținut unor persoane fizice. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a criticat faptul că instanța nu a cenzurat onorariul avocațial, în raport de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin soluționarea procesului doar s-au tranșat anumite aspecte formale, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea prestată de avocat la fiecare termen și probele administrate în cauză. Cu privire la această critică, este de reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Examinând acest motiv de recurs, în lumina chestiunilor dezlegate prin decizia sus-menționată, Înalta Curte reține că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Având în vedere aceste argumente, acest al doilea motiv de recurs nu poate fi primit. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 1172A din 7 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul Statul Român prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București va fi obligat la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul A., cheltuieli reprezentând onorariul avocatului ales al acestei părți (p. 34 dosar), cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) al aceluiași articol, raportat la complexitatea cauzei și a argumentelor deduse judecății prin cererea de recurs.