Decizia nr. 806/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 10.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat instanței să constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată asupra terenului în suprafață de 379 mp, situat în mun. București, str. x bis și să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor existente pe teren prin accesiune imobiliară artificială. Prin sentința civilă nr. 3465/04.04.2019, Judecătoria Sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă la data de 08.05.2019. Pe parcursul judecării cauzei au fost introduși în cauză numiții B. și C.. Reclamanții și-au precizat cererea, învederând că solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive de 30 ani prin joncțiunea posesiilor asupra terenului situat în Mun. București, str. x, în suprafață de 387 mp, conform raportului de expertiză întocmit de expert ing. D., aviz tehnic prin procesul-verbal de recepție nr. x/2021 de OCPI București.

Hotărârile pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 224/22.02.2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar General, ca nefondată; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții C. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General; a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului situat în Mun. București, str. x nr. lC, în suprafață de 387 mp, conform raportului de expertiză întocmit de expert ing. D., avizat tehnic prin procesul-verbal de recepție nr. x/2021 de OCPI București și a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind accesiunea.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 1195A din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General, ca nefondat; a obligat apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477 din C. civ. de la 1864, art. 6 și art. 26 din Legea nr. 18/1991, art. 6 și art. 25 din Legea nr. 213/1998, art. 21, art. 119-121 și art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. Din lecturarea considerentelor hotărârii pronunțate (în mod deosebit a paginilor 7 și 8 din considerente) este fără echivoc că, deși instanța de apel admite că uzucapiunea este "o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovada de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane" și astfel "acțiunea civilă formulată de posesorul reclamant, pe acest temei, trebuie îndreptată împotriva vechiului proprietar care are calitate procesuală pasivă în cauză", operează în speță cu o simplă prezumție, și anume aceea că. "terenul în suprafață de 387 m se află în proprietatea unității administrativ teritoriale Municipiul București", fără însă a administra în calea devolutivă de atac a apelului un probatoriu adecvat și complet care să ateste acest aspect, făcând doar referire la art. 477 C. civ. de la 1864, art. 4 și art. 25 din Legea nr. 213/1998, precum și art. 119 - 121 și art. 123 din Legea nr. 215/2001 și art. 26 din Legea nr. 18/1991, norme de drept material pe care le consideră în mod greșit incidente în cauză, în condițiile în care nu există probe, dovezi cu privire la apartenența terenului în litigiu la domeniul privat al Municipiului București. Se apreciază că bunul în litigiu este un bun fără stăpân și astfel textele menționate anterior ar fi incidente în cauză. Textele de lege au fost aplicate în mod greșit de instanța de apel în condițiile în care reclamanții au invocat joncțiunea posesiilor începând cu anul 1987 și până în prezent, iar instanța de apel era obligată să stabilească dacă în anul 1987 imobilul în litigiu era efectiv un bun fără stăpân, pentru ca, începând cu anul 1991 să se poată vorbi despre incidența în cauză a Legilor nr. 18/1991, nr. 213/1998 și nr. 215/2001, prin raportare la art. 477 din C. civ. sau dacă începând cu anul 1990 putem discuta despre terenul litigios ca fiind un bun fără stăpân. În condițiile neadministrării unui probatoriu din care să rezulte că Municipiul București este vechiul proprietar ce are calitate procesuală pasivă în cauză, apreciază că normele de drept material au fost greșit aplicate de instanța de apeL.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți C. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menținerea ca legală a deciziei instanței de apel și obligarea recurentului la suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite de formularea căii de atac.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 18 ianuarie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, pentru judecata acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Criticile de nelegalitate invocate de către recurentul-pârât Municipiul București, prin Primar General, se încadrează, deopotrivă, în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., din moment ce se susține greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 36 din C. proc. civ., atunci când a înlăturat criticile de apel și a păstrat soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, învederându-se, totodată, aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, art. 26 (fost 25) din Legea nr. 18/1991, art. 4 și art. 25 din Legea nr. 213/1998, precum și art. 119 - 121 și art. 123 din Legea nr. 215/2001. Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt nefondate, întrucât soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât, ce a fost validată de către instanța de apel, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale de drept procesual și material. Astfel, prin calitate procesuală pasivă se înțelege existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Potrivit dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Întrucât reclamantul este cel care declanșează procedura judiciară, îi revine obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și calitatea pârâtului, obligație ce își are temeiul în art. 194 lit. c) și d) din C. proc. civ., care prevede că cererea trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. Prin indicarea pretenției sale, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică și îndreptățirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât. Pe de altă parte, uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra unui imobil de către persoana care-l posedă, este și o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care, dând dovadă de neglijență, a delăsat bunul un timp îndelungat, conducând la recunoașterea de efecte juridice aparenței de proprietate create în persoana posesorului, care se comportă ca proprietar al bunului. Tocmai de aceea, în cazul acțiunilor ce au ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă aparține, în mod firesc, persoanelor care au în proprietate terenul posedat de reclamant. Însă, în situația în care nu poate fi identificată o persoană fizică/juridică care să justifice existența dreptului de proprietate asupra bunului, calitatea procesuală pasivă trebuie să fie recunoscută unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul. Contrar susținerilor recurentului-pârât, se constată că este legală soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, având în vedere că, în baza probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, nu rezultă că există o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, context în care se justifică legitimarea procesuală pasivă a unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află imobilul. Din această perspectivă, sunt aplicabile în cauză următoarele considerente relevante ale deciziei nr. 24 din 3 aprilie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "80. Verificând practica instanțelor de la nivelul întregii țări, în legătură cu problema de drept generată de aplicarea dispozițiilor legale evocate, se constată că există o jurisprudență consistentă, pronunțată în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 și art. 1847 din C. civ. 1864, atât în cauzele în care demersul judiciar a fost demarat sub imperiul C. proc. civ. 1865, dar și recent, potrivit noii reglementări, art. 36 din C. proc. civ., chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, ci una care transcende în timp, chiar dacă jurisprudența la care s-a făcut trimitere nu este unanimă (…) 86. Din examenul jurisprudențial al hotărârilor selectate de curțile de apel rezultă că, în proporție considerabilă, opinia instanțelor este că, atât timp cât nu există alte persoane care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă. 87. Ca atare, în majoritatea spețelor examinate s-a decis că, în condițiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. 88. Au fost invocate prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 din C. civ. de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială. 89. S-a reținut că, în această situație particulară a inexistenței unei persoane care să revendice drepturi asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, a respinge acțiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reținut existența unui drept protejat de Convenție, din situații de fapt, cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice. (…) 91. În raport cu constatările expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile a mai fost anterior dedusă judecății pe rolul instanțelor, context în care existența unei practici cristalizate în timp a instanțelor, cât și orientarea majoritară a jurisprudenței spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să își piardă caracterul de noutate. (…) 99. Așa cum s-a arătat în cele ce precedă, soluționarea excepției referitoare la calitatea procesuală pasivă a celui căruia i se opune prescripția achizitivă este determinată de probele administrate în cauză, prin care instanța stabilește care este situația juridică a imobilului ce face obiectul litigiului, respectiv dacă proprietarul extratabular ori moștenitorii acestuia sunt cunoscuți ori ne aflăm în situația unui proprietar necunoscut, decedat, sau a unei succesiuni vacante, caz în care instanța astfel învestită apreciază asupra aplicabilității dispozițiilor legale mai sus invocate." Ca atare, este admis, în jurisprudența consolidată a instanțelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă și "aparentul adevărat proprietar" ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar. Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparține unității administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său. Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, în măsura în care nu se face dovada apartenenței bunului la domeniul public, acesta se consideră că face parte din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, iar art. 5 alin. (2) din aceeași lege prevede că dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel. Pe de altă parte, conform art. 119 din Legea nr. 215/2001, constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial, iar, potrivit art. 121 alin. (1) din acest act normativ, domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 120 alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, nefiind declarat ca bun de uz sau de interes public prin lege sau prin hotărâre a consiliului local. Neexistând un proprietar care să invoce un titlu de proprietate asupra terenului, se poate considera că bunul este fără stăpân și că a intrat în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale, în temeiul prevederilor art. 477 coroborate cu cele ale art. 646 din C. civ. și ale art. 25 din Legea nr. 213/1998. În prezenta cauză, situația de fapt stabilită de către instanțele de fond, pe baza unui amplu probatoriu (înscrisuri, martori, expertiză topografică), relevă că situația terenului în litigiu corespunde ipotezei legale ce privește terenul ca bun fără stăpân, pentru care în mod justificat, sub imperiul jurisprudenței naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, se impune ca dreptul de proprietate privată rezultat din situații de fapt persistente în timp să poată fi recunoscut în procesul de uzucapiune, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială. În condițiile în care nici recurentul-pârât nu a identificat un proprietar al terenului în litigiu, mulțumindu-se să invoce că nu el este proprietarul, nu s-ar putea imputa intimaților-reclamanți lipsa de diligență în identificarea proprietarului și, pe cale de consecință, nu se poate exclude caracterul imobilului de "bun fără stăpân". A se impune intimaților-reclamanți efectuarea unor demersuri suplimentare, în dovedirea calității procesuale pasive a recurentului-pârât, constituie o sarcină disproporționată, de natură să aducă atingere dreptului de acces la instanță, garantat de art. 21 alin. (1) din Constituția României și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cadrul silogismului judiciar, instanța de apel a interpretat în corelare dispozițiile art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cărora "toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998, conform cărora "în accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz", și cu cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că "domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată". Întrucât în evidențele oficiale ale autorităților și instituțiilor publice nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, acesta nu este notificat în baza Legii nr. 10/2001, nu este înscris în cartea funciară, nu este solicitat în baza legilor fondului funciar, este rezonabilă folosirea prezumției judiciare că terenul face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, astfel că se justifică reținerea calității procesuale pasive a recurentului-pârât. Față de aceste considerente, constatând că decizia civilă recurată este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va respinge recursul ca nefondat. Totodată, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească intimaților-reclamanți suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosar, reținând, totodată, caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli de judecată.