ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2507/2022

HOTĂRÂRE

15.12.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2507/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra conflictului negativ dedus judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la 3 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Prahova, a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a cantității de 124,41 mc material lemnos, confiscat prin procesul-verbal nr. x/08.03.2021 și procesul-verbal din 6 martie 2021.

Prin sentința civilă nr. 363 din 13 mai 2022, Tribunalul Covasna, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Judecătoriei Mizil.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că natura litigiului este una de contencios administrativ, în materia specifică a contenciosului contravențional, iar sub acest aspect prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor derogă de la normele de competență materială de drept comun, care stabilesc competența în favoarea tribunalului, stabilind o competență specială în sarcina judecătoriei.

A apreciat că procesului-verbal de contravenție nu i se aplică dispozițiile de drept comun ale Legii contenciosului administrativ întrucât raportul juridic nu este stabilit între cetățean și autoritate publică, ci prin încălcarea conduitei prescrise printr-un act administrativ, astfel încât acțiunea întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (6) din această lege este inadmisibilă, singura cale de contestare a acestui act fiind cea prevăzută de O.G. nr. 2/2001.

În susținerea celor reținute a apreciat că sunt relevante considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 687/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 32 alin. (2) și art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în cuprinsul căreia Curtea a reținut, în acord cu jurisprudența sa anterioară, că, "deși în cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 există și prevederi specifice materiei contenciosului administrativ, aceasta nu conduce la transformarea tuturor dispozițiilor ordonanței menționate în prevederi de natura legii organice, deoarece astfel s-ar ajunge la completarea Constituției, care reglementează expres și limitativ domeniile rezervate acestei categorii de legi, printre care nu figurează și dispozițiile legale privind stabilirea și sancționarea contravențiilor. În sensul art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituție, prin contencios administrativ se înțelege acea modalitate prin care, prin intermediul justiției, cetățenii sunt apărați de eventualele abuzuri ale autorităților administrației publice, adică ale primarilor, consiliilor locale, prefecților, miniștrilor și ale Guvernului însuși. Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. În schimb, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 cuprinde reglementări al căror scop îl constituie sancționarea unor comportamente care aduc atingere acelor valori sociale care, deși nu se bucură de protecția legii penale, trebuie apărate prin mijloace extrapenale. Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 183 din 8 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 17 iunie 2003, că în dreptul românesc contravențiile au fost scoase de sub incidența legii penale și au fost supuse unui regim administrativ. Dar scoaterea acestora din domeniul ilicitului penal nu echivalează cu introducerea lor sub cupola Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, lege care are în vedere raporturile stabilite între cetățean și autoritățile publice prin acte administrative, iar nu prin încălcarea conduitei prescrise printr-un act normativ."

A constatat că, potrivit art. 32 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 2/2001, plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția, controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare fiind de competența exclusivă a acestei instanțe, iar, potrivit art. 34 alin. (1) din același act normativ, "Instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării. Dispozițiile art. 236

și ale art. 405 din C. proc. civ. nu sunt aplicabile."

Concluzionând, a reținut că determinarea competenței materiale în materia contenciosului administrativ se face potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, însă, în cauză, față de specificul raportului juridic dedus judecății, devin incidente normele de competență materială cuprinse în O.G. nr. 2/2001.

Având în vedere că fapta a fost săvârșită pe raza localității Mizil, jud. Prahova, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Mizil.

Învestită prin declinare, Judecătoria Mizil a pronunțat sentința civilă nr. 1030 din 23 septembrie 2022, prin care a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Covasna, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în contencios administrativ, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu cu o plângere contravențională, nefiind solicitată desființarea procesului-verbal de sancționare și nici înlăturarea măsurii complementare a confiscării, astfel încât, în speță, nu poate fi atrasă competența materială a judecătoriei, ci a tribunalului ca instanță de contencios administrativ.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispozițiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul litigiului cu privire la care s-a ivit conflictul negativ de competență vizează cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Prahova, prin care s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a cantității de 124,41 mc material lemnos, confiscat prin procesul-verbal nr. x/08.03.2021 și procesul-verbal din 6 martie 2021.

Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict au determinat în mod diferit competența materială de soluționare a cauzei în raport de obiectul acțiunii, Tribunalul Covasna prin calificarea litigiului ca fiind unul în materia contenciosului administrativ în materia specifică a contenciosului contravențional, apreciind că a fost învestit cu o plângere contravențională, iar Judecătoria Mizil reținând temeiul de drept invocat prin acțiune, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport de care a apreciat că reclamanta a înțeles să sesizeze instanța de judecată cu o acțiune în contencios administrativ.

Cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin demersul său judiciar, reclamanta pretinde, în calitate de proprietar, restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun mobil confiscat de o autoritate publică, în lipsa unui temei legal, după cum consideră aceasta, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, invocat de reclamantă, fiind reprezentat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2002.

În aceste condiții, cererea astfel formulată nu poate fi asimilată unei plângeri contravenționale întrucât reclamanta nu a atacat în procedura specială a contenciosului contravențional, astfel cum este reglementată de dispozițiile O.G. nr. 2/2001, procesul-verbal de sancționare, ci contestă o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului său de proprietate asupra materialului lemnos.

În limitele astfel trasate, dând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil, în stabilirea competenței materiale se vor avea în vedere dispozițiile de care reclamanta a înțeles să se prevaleze în susținerea pretențiilor sale, respectiv cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) și (3) din același act normativ.

În raport de cele expuse, reținând că sediul reclamantei este în jud. Covasna, Înalta Curte constată că instanța competentă material și teritorial să soluționeze cererea dedusă judecății este Tribunalul Covasna, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.