ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2363/2022

HOTĂRÂRE

24.11.2022

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2363/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând , asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, în data de 02 august 2021, sub nr. x/2021*, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat, ocazionate de soluționarea dosarului civil nr. x/2020 al Judecătoriei Timișoara, având ca obiect emitere ordonanață de plată.

Prin sentința civilă nr. 7453 din 12 aprilie 2022, pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut incidența dispozițiilor art. 107 C. proc. civ. și faptul că pârâta B. S.A. are sediul în municipiul București, jud. Ilfov.

A mai apreciat instanța că, deși cererea are la bază litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, dosar soluționat de Judecătoria Timișoara, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece, după cum statuează și Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată duce la pierderea caracterului accesoriu și dobândirea caracterului de cerere principală.

Conchizând, această instanță a apreciat că instanța competentă teritorial să judece cauza este Judecătoria Sectorului 3 București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 3 București, prin sentința civilă nr. 7649 din 05 septembrie 2022, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Timișoara, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, această instanță a apreciat că, raportat la obiectul cauzei și la dispozițiile art. 129 C. proc. civ., în speță competența este de ordine privată, iar instanța învestită de reclamant nu poate invoca din oficiu excepția de necompetență teritorială, acest atribut revenind exclusiv pârâtului, care poate sesiza instanța cu această excepție prin întâmpinare sau, în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

De asemenea, s-a mai reținut că Judecătoria Timișoara era competentă alternativ să soluționeze cauza în baza art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., fiind instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, iar cauza de față a fost generată ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2020, prin care a fost respinsă cererea de emitere a ordonanței de plată formulată de pârâta din prezenta cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul demersului judiciar dedus judecății îl reprezintă soluționarea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Timișoara, având ca obiect ordonanță de plată.

Înalta Curte reține că Judecătoria Timișoara și Judecătoria Sectorului 3 București și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prima instanță reținând că este incidentă regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ., în timp ce a doua instanță a apreciat că norma de competență incidentă în cauză este de ordine privată și nu putea fi invocată de instanța de judecată din oficiu raportat la prevederile art. 129 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt "cereri principale supuse taxei judiciare de timbru", cu "caracter autonom față de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă (decurgând din culpa procesuală și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare) și c) împrejurarea că rațiunea prorogării competenței instanței în temeiul dispozițiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecința aplicării regulilor de competență de drept comun."

De asemenea, prin Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală, decurgând din pierderea procesului. Totodată, s-a reținut că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă, etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, în care vor fi urmate regulile de competență de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competență, să fie în căderea instanței învestite cu judecata litigiului principal.

Raportat la cele anterior reținute, având în vedere considerentele deciziilor anterior evocate, se constată că, în speță, față de natura cauzei, este aplicabilă norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, se reține că art. 129 C. proc. civ. reglementează excepțiile de necompetență, pe care le califică ca fiind de ordine publică sau privată, iar la alin. (2) pct. 3 stipulează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În speță, Înalta Curte constată că pentru soluționarea cererii cu care a fost învestită instanța de judecată, C. proc. civ. nu instituie o competență teritorială exclusivă, întrucât nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de dispozițiile art. 117-121 C. proc. civ., ci, în temeiul dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., este stabilită o competență de ordine privată, așa cum rezultă din interpretarea art. 129 C. proc. civ.

În atare condiții, fiind vorba despre o normă de competență teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Înalta Curte reține că, în cauză, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără a invoca excepții procesuale față de cererea reclamantului.

Astfel, se observă că excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara a fost invocată de instanța de judecată, la primul termen de judecată acordat în cauză, iar nu de pârât, în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, cum pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale prin întâmpinarea depusă, în termen legal, iar la prima zi de înfățișare la care a fost legal citat, aceasta nu s-a prezentat, Înalta Curte reține că o eventuală necompetență teritorială a instanței învestite inițial s-a acoperit.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.