Decizia nr. 1791/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 301/2018 a Tribunalului București

Obiectul cererii Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, secția Civilă la 25 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Parohia "Sfântul Gheorghe Nou", în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Muzeul Național de Artă al României, a solicitat obligarea pârâților la restituirea unui număr de 7 bunuri mobile ce aparțin acestui lăcaș de cult și care au fost preluate abuziv de Statul Român de la această parohie în perioada comunistă, și anume un taler, două ripide, un pahar, un potir de cult, o cruce de procesiune și o candelă, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil. Prin încheierea din 12 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV - a civilă la 4 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 301 din 9 februarie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, a respins cererea formulată împotriva pârâtului Ministerul Culturii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Național de Artă al României cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului "candelă", a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului "candelă" formulată împotriva pârâtului Muzeul Național de Artă al României ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte cererea formulată de reclamanta Parohia Sfântul Gheorghe Nou, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Național de Artă al României și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul Muzeul Național de Artă al României la restituirea către reclamantă a celor 6 bunuri menționate în procesul-verbal de predare-primire nr. x/05.09.1978 și la plata către reclamantă a sumei de 2000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de expert.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 881 A din 28 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul Muzeul Național de Arta al României, împotriva sentinței civile nr. 301din 9 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - reclamantă "Sfântul Gheorghe Nou", ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 881 A din 28 mai 2021, pronunțată Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a declarat recurs pârâtul Muzeul Național de Artă al României. Criticile de nelegalitate aduse hotârârii instantței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, întrucât a reținut că reclamanta-intimată Parohia Sfântul Gheorghe Nou nu avea obligația de a solicita avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, deși legea prevedere expres că această condiție incumbă persoanelor care solicită restituirea. Potrivit art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, "bunurile cultural mobile depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituțiile deținătoare persoanelor fizice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor". Astfel, Parohia a solicitat atât Ministerului Culturii, cât și Muzeului Național de Artă al României, restituirea celor 6 bunuri deținute în custodie aceasta fiind îndrumată prin adresele de răspuns a se adresa Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor în vederea obținerii avizului de restituire. În condițiile în care reclamanta nu s-a adresat Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor în vederea obținerii avizului prevăzut de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, se învederează că acțiunea în revendicare prin care se urmărește restituirea acestora este prematur formulată. Se mai arată că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 și a art. 566 noul C. civ., în condițiile în care, față de data preluării bunurilor, instanța trebuia să se raporteze la dispozițiile vechiul C. civ. privind proprietatea, dar și la dispozițiile Legii nr. 63/1974 a patrimoniului, în vigoare în 1978. Legea nr. 182/2000 este o lege de protecție a patrimoniului, iar prin lege nu se instituie o prezumție de proprietate ori de nelegalitate a dobândirii ca în cazul bunurilor imobile, ci se arată expres că bunurile mobile culturale se restituie numai în condițiile în care cei care revendică bunurile prezintă titlul de proprietate. Din examinarea probelor, nu rezultă care este titlul exhibat de reclamantă. Recurentul mai arată că din examinarea probelor atașate cererii de chemare în judecată nu rezultă care este titlul exhibat de reclamantă și, prin urmare, nu există un temei pentru care cele 6 bunuri să îi fie restituite. Faptul că aceste bunuri au fost ridicate de la reclamantă nu sunt de natură a constitui o dovadă a proprietății în condițiile în care reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile C. civ. privind restituirea bunului deținut în custodie, ci pe dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care reglementează revendicarea bunurilor mobile culturale, ceea ce implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate. Or, susține recurentul, acțiunea în revendicare presupune dovedirea intrinsecă a revendicării bunului de proprietarul neposesor, de la posesorul neproprietar. Prima condiție nu a fost verificată de prima instanță și, prin urmare, având în vedere valoarea culturală a bunurilor revendicate, acestea nu pot fi restituite persoanei care nu dovedește titlul său. Dispozițiile art. 566 noul C. civ. au fost aplicate nelegal, în condițiile în care, față de data preluării bunurilor, instanța trebuia să se raporteze la dispozițiile vechiul C. civ. privind proprietatea, dar și la dispozițiile vechii legi a patrimoniului, în vigoare în 1978 - Legea nr. 63/1974, norme care permiteau preluarea bunurilor de patrimoniu de către autorități în anumite condiții care asigurau protecția acestor bunuri. Se mai învederează că hotărârea este nelegală și din perspectiva obligării Muzeului Național de Artă al României la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, cheltuieli care sunt nejustificat de mari. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: La 16 februarie 2022, intimata-reclamantă Parohia "Sfântul Gheorghe Nou", prin avocat A. a comunicat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică. A formulat următoarele apărări: Susținerea că este prematur introdusă acțiunea nu este întemeiată, atât față de situația de fapt, cât și prin raportare la norma de drept pretins încălcată. Prevederile art. 93 alin. (1) din Legea 182/2000 nu impun reclamantei o obligație de a formula cerere prealabilă la Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, ci evocă faptul că bunurile de patrimoniul se vor restitui, la cererea scrisă a proprietarului, de către instituțiile deținătoare - în speță, de către Muzeul National de Artă al României - deci nu de către comisie, ci doar cu avizul acesteia. Parohia a formulat cerere de retrocedare către Muzeu, nesoluționată favorabil de către acesta. A apreciat că avizul prevăzut de această normă se referă în mod clar la acordul pe care comisia ar trebui să îl dea, însă nu proprietarului deposedat, ci chiar deținătorului din administrarea căruia urmează a fi scos bunul mobil cultural revendicat. Din cuprinsul acestui articol 34 din Legea nr. 311/2003 nu rezultă că respectiva comisie ar avea atribuții de retrocedare a bunurilor de patrimoniu preluate abuziv de Statul Român în perioada comunistă. De altfel, din niciun act normativ nu rezultă obligativitatea parcurgerii, de către fostul proprietar, a vreunei proceduri prealabile recuperării unui bun mobil de care acesta a fost deposedat fără drept și fără ca Statul să fi avut vreun titlu valabil care să justifice deposedarea. De asemenea, a solicitat respingerea criticilor privind pretinsa încălcare a art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 și a art. 566 din noul C. civ., În ceea ce privește susținerea referitoare la cenzurarea cheltuielilor de judecată, s-a arătat că nu poate reprezenta un motiv de recurs, în sensul art. 488 C. proc. civ.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 mai 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei nr. 881 A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen la 6 octombrie 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurentul pârât, Înalta Curte reține următoarele. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" invocat de recurent ca temei de drept al recursului, vizează situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză. Cum obiectul litigiului pendinte întemeiat pe dispozițiile art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil, vizează obligarea pârâților la restituirea unor bunuri mobile ce aparțin reclamantei, bunuri care au fost preluate abuziv de Statul Român de la aceasta în perioada comunistă, și anume: un taler, două ripide, un pahar, un potir de cult, o cruce de procesiune și o candelă, și cum potrivit dispozițiilor legale enunțate bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept, instanța de apel a făcut o legală și corectă analiza a raporturilor juridice dintre părți atât prin prisma dispozițiilor legii speciale cât și a dispozițiilor art. 566 C. civ. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil,"(1) Bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituții publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituțiile deținătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, iar alin. (2) al aceluiași text legal prevede că, (2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorități ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive." Prin urmare, față de dispozițiile legale enunțate și de obiectul desus judecății, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a acestora în condițiile în care într-adevăr prin acestea au fost instituite 2 proceduri distincte de restituire a bunurilor culturale mobile de către instituțiile deținătoare, respectiv o procedură de restituire care presupune formularea unei cereri scrise a persoanelor fizice sau juridice, fiind necesar avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor instituită prin art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, și o procedură judiciară instituită prin alin. (2) teza a II-a al art. 93 din aceeași lege, de revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorități, situație în care restituirea bunurilor preluate se face în temeiul hotărârii judecătorești definitive de către instituțiile ce dețin bunurile. Cum dispozițiile art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, prevăd procedura judiciară de revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorități, în condițiile în care pârâtul Muzeul Național de Artă al României, nu a soluționat cererea de restituire formulată de reclamantă, instanța de apel în mod legal și corect a reținut că prin nicio dispoziție Legea nr. 182/2000 nu instituie o procedură prealabilă formulării acțiunii în revendicare și niciun termen prohibitiv înaintea împlinirii căruia reclamanta nu ar putea avea posibilitatea de a se adresa instanței de judecată cu o acțiune în revendicare. Înalta Curte reține că în analiza acțiunii în revendicare formulată în condițiile art. art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, instanța de apel a avut în vedere că cele 6 bunuri mobile înscrise în procesul-verbal nr. x/05.09.1978 au fost proprietatea reclamantei, înscrise în evidențele sale anterior preluării lor de către stat, (fiind preluate de către stat fără vreun titlu), aspect menționat în procesul-verbal nr. x/05.09.1978, că pârâtul Muzeul Național de Artă al României, are doar calitatea de simplu detentor al acestora în condițiile în care, în cauză, pârâtul nu a făcut dovada dreptului de proprietate. Nefondate sunt și susținerile legate de obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, în condițiile în care instanța de apel, față de soluția pronunțată a făcut o legală aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurentului pârât nu se circumscrie dispozițiilor aer 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei nr. 881A din 28 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. PENTRU ACESTE MOTIVE,