ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 531/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Arad la 2 februarie 2018, sub nr. x/2018, (judecata cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Arad prin sentința civilă nr. 3465 din 10 septembrie 2018), reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., Muzeul Național al Limbii Române, Universitatea D., Fundația Universitară D., E. și F. și Centrul pentru Studiul Literaturii Argheziene, anularea testamentului semnat la 3 noiembrie 2009 de tatăl lor, G., pentru lipsa de discernământ la data testării; anularea certificatului de moștenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne-Suisse la 5 iulie 2011; ieșirea din indiviziune și partajul bunurilor mobile și imobile rămase în urma decesului de la 25 august 2010 a defunctului autor, conform certificatului de deces seria x nr. x, eliberat de Primăria Comunei Socodor și aplicarea regulilor de devoluțiune conform succesiunii legale române.

În drept, au invocat prevederile art. 1132, art. 1133, art. 1134 și art. 1038 C. civ.

Prin cererea reconvențională formulată la 19 aprilie 2018, pârâții C., Universitatea de Vest D. și Fundația Universitară D. au contestat filiația reclamantei față de defunctul G.. Au invocat excepția prescripției extinctive a cererii de anulare a testamentului din 3 noiembrie 2009.

La 11 mai 2018, pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La 4 iunie 2018, reclamanții au formulat cerere precizatoare prin care au solicitat respingerea excepției lipsei capacității procesuale pasive invocate de pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române, casa memorială H. - Mărțișor fiind înregistrată ca secție a acestui pârât pe care o și administrează.

Prin cererea depusă la 3 septembrie 2018, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâților Municipiul București, prin primarul general, Consiliul General al Municipiului București, Ministerul Culturii și Identității Naționale, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport cu capătul de cerere vizând Casa Memorială H..

La 20 noiembrie 2018, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare cu privire la bunurile constituind masa succesorală indiviză între G. și I.. Au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului J., în nume propriu și ca pretins moștenitor al numitei I..

Prin cererea depusă la 3 decembrie 2018, reclamanții au lămurit modul de stabilire a valorii bunurilor ce fac obiectul cauzei. Au arătat că înțeleg să renunțe la introducerea în cauză a numitului J..

La 17 decembrie 2018, pârâtul Statul Român, prin MFP, prin DGRFP, prin AJFP Arad a depus întâmpinare prin care a invocat: excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad cu privire la capătul de cerere privitor la anularea donației efectuate de defunctul H. către Comitetul de Stat pentru Cultură și Arte; excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția lipsei de interes în formularea prezentei acțiuni cu privire la capătul de cerere privitor la anularea donației efectuate de defunctul H. Comitetului de Stat pentru Cultură și Arte și anularea presupusei donații din 1972 făcute de defuncții G. și I. către Muzeul Literaturii Române. A invocat prescripția extinctivă, raportat la faptul că anularea certificatului de moștenitor din 5 iulie 2011 se impune pe motiv că testamentul din 3 noiembrie 2009 este anulabil pentru lipsa discernământului. A invocat excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dreptul comun și tardivitatea formulării acțiunii, raportat la imobilul situat în București; excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la solicitarea de constatare a caducității ofertei de donație făcute de H. către Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă și pentru nerespectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege pentru acceptarea donației și anularea pentru nerespectarea sarcinilor și condițiilor stipulate, precum și pentru anularea donației făcute Muzeului Literaturii Române de către G. și I. în 1972.

La 21 decembrie 2018, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a depus întâmpinare, prin care a solicitat disjungerea cererii modificatoare și trimiterea spre competentă soluționare Tribunalului București, secția civilă; respingerea cererii modificatoare în ceea ce îl privește, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și formulată de către persoane lipsite de calitate procesuală activă; respingerea cererii modificatoare ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes și, în subsidiar, ca neîntemeiată; respingerea cererii de chemare în judecată, ca efect al admiterii uneia dintre aceste excepții, ca prescrisă sau, în subsidiar, ca neîntemeiată.

La 4 februarie 2019, pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române a formulat o nouă întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad în soluționarea capetelor de cerere formulate de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, solicitând disjungerea acestora și declinarea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului București; excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capetele de cerere formulate în contradictoriu cu acest pârât; excepția inadmisibilității capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu acest pârât, referitoare la imobilul teren și construcții "Casa memorială H." raportat la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin sentința nr. 54 din 28 februarie 2019, Tribunalul Arad, secția I civilă a constatat necompetența sa materială în soluționarea cererii de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanții A. și B., având ca obiect partaj succesoral și a cererii reconvenționale formulate de pârâții C., Universitatea de Vest D. Arad și Fundația Universitară D. Arad, în contradictoriu cu reclamanta B., având ca obiect contestarea filiației reclamantei după defunctul G.. A declinat, în favoarea Judecătoriei Arad, competența de soluționare a cauzei. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul la Curtea de Apel Timișoara în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin sentința nr. 56 din 12 aprilie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit, în favoarea Tribunalului Arad, competența de soluționare a cauzei.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la 17 aprilie 2019, sub nr. x/2018*.

În ședința publică din 23 mai 2019, Tribunalul Arad, secția I civilă a dispus atașarea dosarului nr. x/2012 al aceleiași instanțe și a pus în discuție excepțiile procesuale formulate de pârâți.

Prin sentința nr. 155 din 27 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins excepția tardivității acțiunii, ridicată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, cu privire la pretențiile formulate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001; excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în ceea ce îl privește de pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române, cu privire la pretențiile formulate de reclamanți în contradictoriu cu acesta; excepția lipsei calității procesuale pasive, ridicată în ce îl privește de pârâtul Municipiul București, cu privire la pretențiile formulate de reclamanți în contradictoriu cu acesta.

A admis excepțiile autorității de lucru judecat, ridicată de pârâții C., Universitatea de Vest "D." din Arad și Fundația Universitară "D." din Arad, în raport cu procedura judiciară succesorală ce a făcut obiectul dosarului nr. x al Judecătoriei Districtului Lausanne, Elveția, în care a fost emis certificatul de moștenitor din 5 iulie 2011 privind succesiunea lui G., decedat în Socodor - România la 25 august 2010, recunoscut în România prin încheierea din camera de consiliu din 7 iunie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad; inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în raport cu pretenția reclamanților de anulare a certificatului de moștenitor din 5 iulie 2011 eliberat de Judecătoria Districtului Lausanne, Elveția; lipsei calității procesuale active, ridicată de pârâții C., Universitatea de Vest "D." din Arad și Fundația Universitară "D." sub titulatura "excepția lipsei de interes", cu privire la pretențiile reclamanților de anulare a donațiilor din 21 decembrie 2001 și 17 decembrie 2008 făcute de defunct și de pârâta C., în favoarea pârâtei Fundația Universitară "D." din Arad, respectiv în favoarea pârâtei Universitatea de Vest "D." din Arad; lipsei calității procesuale active, ridicate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor cu privire la pretențiile reclamanților de constatare a caducității/anulare a donației imobilului din București făcute de H. la 27 august 1966 și a donației din 5 mai 1972 făcute de I. și G.; lipsei calității procesuale active, ridicate de pârâtul Municipiul București în privința pretențiilor reclamanților de constatare a caducității ofertei de donație făcute de H. și de anulare a donației imobilului din București făcute de H. la 27 august 1966; lipsei calității procesuale active, invocate de pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române în privința pretențiilor reclamanților de constatare a caducității ofertei de donație/anulare a donației/revocare a donației imobilului din București făcute de H. la 27 august 1966; lipsei calității procesuale active, ridicate de pârâții C., Universitatea de Vest "D." din Arad și Fundația Universitară "D." din Arad cu privire la pretențiile reclamanților având ca finalitate partajul succesoral și ieșirea din indiviziunea succesorală; lipsei calității procesuale pasive, ridicată de pârâtul Ministerul Culturii și Identității Naționale.

În consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanții A. și B. împotriva pârâților C., Muzeul Național al Literaturii Române, Fundația Universitară D. Arad, E. și F., Centrul pentru Studiul Literaturii Argheziene, Municipiul București, prin primar, Consiliul General al Municipiului București, Ministerul Culturii și Identității Naționale și Statul Român, prin MFP, prin DGRFP, prin AJFP Arad, având ca obiect constatarea caducității ofertei de donație, anulare/revocare donații și pretenții în materie de moștenire.

A constatat opozabilitatea față de pârâții C., Universitatea de Vest "D." din Arad și Fundația Universitară "D." din Arad a sentinței civile nr. 529/14 februarie 1969, pronunțate în dosarul nr. x/1968 al Judecătoriei Sectorului 5 București privind stabilirea filiației reclamantei față de tatăl din afara căsătoriei și a respins cererea reconvențională formulată de pârâții C., Universitatea de Vest "D." din Arad și Fundația Universitară "D." împotriva reclamantei, având ca obiect contestarea respectivei filiații. A constatat ca fiind de prisos cercetarea celorlalte excepții procesuale ridicate.

Prin decizia nr. 215 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a I civilă a respins apelul formulat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței nr. 155 din 27 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă în dosarul nr. x/2018. A respins apelul incident formulat de pârâtul Municipiul București împotriva aceleiași sentințe. I-a obligat pe apelanții-reclamanți la plata sumei de 7.000 RON către intimatul-pârât Municipiul București, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 215 din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a I civilă au declarat recurs reclamanții B. și A. și pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

6.1 În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au susținut, în esență, următoarele:

I. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active și excepția autorității de lucru judecat, au arătat că, în mod greșit curtea de apel a considerat că a fost corectă soluția tribunalului de admitere a excepțiilor, în lipsa cercetării fondului cauzei și a certificatului de moștenitor și prin menționarea eronată a unor articole de lege referitoare la excepțiile procesuale (art. 245 C. proc. civ.) și la ordinea lor de soluționare (art. 248 C. proc. civ.).

Au susținut că motivele hotărârii sunt contradictorii, deoarece, deși legislația română este aplicabilă soluționării excepției autorității de lucru judecat invocate de pârâți, aceasta nu este incidentă în ceea ce privește rezerva succesorală, care limitează, în mod legal, dreptul de dispoziție al defunctului. Masa succesorală se împarte în rezerva succesorală și cotitatea disponibilă în măsura în care există moștenitori rezervatari desemnați prin lege. Or, prin testamentele întocmite în Elveția, defunctul a dispus doar de o parte din moștenire, nefiind menționate drepturile sale de autor sau ale tatălui său, poetul H..

Curtea a respins apelul reclamanților reținând în mod greșit, prin încălcarea art. 178 din Legea nr. 105/1992 și fără a înțelege semnificația cuvântului "instituit", calitatea de unic moștenitor a pârâtei C. după defunctul G., adică cu excluderea moștenitorilor legali rezervatari, apreciind eronat că acest aspect a intrat sub autoritatea de lucru judecat conform art. 430 și următ. C. proc. civ. și nu mai poate fi repus în discuție în prezenta cauză.

Au arătat că hotărârea instanței de apel trebuia, conform art. 178 din Legea nr. 105/1992, să constate că puterea lucrului judecat se aplică și angajamentului de partaj amiabil făcut în fața instanței elvețiene de către intimata-pârâtă C. prin actul înregistrat la Tribunalul Cantonal din Lausanne la 9 septembrie 2011, angajamentul fiind valabil, iar consecințele acestuia trebuind să producă efect asupra devoluțiunii succesorale. Însă, hotărârea nu cuprinde motivele respingerii cererii de devoluțiune pentru partea rezervatară.

Recurenții-reclamanți au arătat că, în mod contradictoriu, curtea nu a reținut că prin încheierea din camera de consiliu din 7 iunie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2012 de Tribunalul Arad, s-a constatat numai existența "moștenitorului instituit" al succesiunii, iar nu și a moștenitorilor rezervatari. Or, acest aspect nu intră în puterea lucrului judecat.

Invocând dispozițiile art. 78 din C. civ. elvețian, susțin că, doar în măsura în care autoritatea emitentă are suficiente elemente de informație, certificatul îi indică atât pe "moștenitorii legali (rezervatari)", cât și pe cei "instituiți", astfel că, ignorând ceea ce s-a soluționat, decizia recurată încalcă toate regulile imperative ale devoluției succesorale și statutul moștenitorilor rezervatari și afirmă exclusivitatea calităților ereditare (legale și instituite) în favoarea intimatei, printr-o greșită înțelegere a certificatului de moștenitor elvețian.

Au considerat că decizia recurată încalcă normele imperative de drept material succesoral român - art. 957-962 C. civ. (calitatea de moștenitor), art. 1125 C. civ. (sezina) și art. 1130-1134 C. civ. (recunoașterea calității de moștenitor), ce le dă dreptul la o judecată pe fond în condițiile în care termenul de "moștenitor instituit" este utilizat de legea elvețiană în sensul de moștenitor desemnat prin testament, prin opoziție cu moștenitorii rezervatari (conform art. 559 alin. (1) C. civ. elvețian, toate acțiunile în nulitate, în anulare, în reducțiune și în petiție de ereditate sunt rezervate moștenitorilor legali împotriva celor instituiți prin acest certificat de moștenitor elvețian).

Apreciază că au interes moral și legitim în recunoașterea calității lor de moștenitori, astfel încât solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale active și în ceea ce privește petitul referitor la anularea contractelor de donație prin care tind să reîntregească masa succesorală a defunctului G., având în vedere că pârâta, cu rea credință, a refuzat să facă un inventar al tuturor bunurilor ce făceau parte din masa succesorală.

În baza acelorași dispoziții de drept substanțial consideră nelegale soluțiile primei instanțe reținute în apel privind admiterea excepției lipsei calității procesuale active cu privire la constatarea caducității/anulării donației imobilului din București făcute de H. la 27 august 1966 și a donației din 5 mai 1972 făcute de I. și G., imobilul fiind inclus în masa succesorală a defunctului G..

Invocă greșita aplicare a art. 165 din Legea nr. 105/1992 prin considerarea certificatului de moștenitor emis de judecătorul de pace din Lausanne, Elveția, ca fiind un "act de jurisdicție" și datorită faptului că instanța a decis, greșit, că certificatul de moștenitor emis de judecătorul de pace de la Lausanne nu poate fi asimilat certificatului de moștenitor notarial. Curtea nu a răspuns argumentelor invocate de recurenții-reclamanți cu privire la elementele de legislație comparată, la extrasele din hotărârea ierarhic superioară a Tribunalului Cantonal din Lausanne, ce contestă natura jurisdicțională a certificatului de moștenitor emis de judecătorul de pace, la circularele de emitere și formularul oficial al acestui certificat, și nu a indicat textul de lege pe care s-a bazat în excluderea analizei.

Apreciază că procedura succesorală din Elveția a fost necontencioasă, iar hotărârea pronunțată în cadrul unei astfel de proceduri nu are autoritate de lucru judecat. Acest document nu este un act de jurisdicție ci este, dimpotrivă, "un act autentic conform art. 559 alin. (1) C. civ. elvețian" care atestă calitatea, conține numele defunctului și pe cel al moștenitorilor. Astfel, art. 559 alin. (1) din C. civ. elvețian prevede că certificatul de moștenitor se bazează pe o apreciere provizorie a succesiunii și nu exclude ca alte persoane să fie legitimate ca moștenitori. Natura sa este declarativă, certificatul de moștenitor având valoarea unei simple atestări a unei situații de fapt determinate de autorități la momentul emiterii actului.

În sensul dispozițiilor art. 559 alin. (1) din C. civ. elvețian, certificatul de moștenitor este emis doar în cazul în care autoritățile elvețiene sunt competente să rezolve succesiunea. Ca regulă generală, autoritățile elvețiene nu sunt competente atunci când defunctul este străin și are domiciliul în străinătate la data decesului. În cazul unei succesiuni a unui cetățean elvețian cu ultimul domiciliu în străinătate (ca în cazul defunctului G., luând în calcul dubla naționalitate), autoritățile elvețiene nu sunt competente decât în cazul în care defunctul a optat pentru competenta dreptului elvețian.

Au menționat că hotărârea atacată cu recurs încalcă dispozițiile art. 153 din Legea nr. 105/1992, care prevăd că, în cazul în care o jurisdicție străină se declară necompetentă să soluționeze o acțiune a unui cetățean român, aceasta poate fi introdusă la instanța din România cu care procesul prezintă cele mai strânse legături. Hotărârea atacată a încălcat dispozițiile Legii nr. 105/1992 întrucât era vorba despre un "act oficial"recunoscut prin încheierea de la Arad, dar fără obținerea unui titlu executoriu conform art. 173 -178 și fără respectarea art. 162 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia actele oficiale sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate.

Au apreciat că, în mod greșit instanța de apel a considerat că excepția inadmisibilității cererii de anulare a certificatului de moștenitor a fost legal admisă în primă instanță, pe considerentul că certificatul de moștenitor este un act de jurisdicție. Or, procedura din Elveția a fost necontencioasă, în acest sens fiind și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce exclude autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 535 C. proc. civ.. Autoritatea de lucru judecat nu există decât cu privire la o "hotărâre" care a "tranșat" un litigiu pe fond, or procedura succesorală elvețiană nu este susceptibilă de a "tranșa" o chestiune litigioasă și nici de a conduce la o hotărâre care să poată dobândi autoritate de lucru judecat.

În România, doar procedura succesorală în fața notarului are caracter necontencios și, dacă moștenitorii nu se înțeleg, se adresează instanței (unde procedura capătă caracter contencios). În Elveția, însăși instanța a emis certificatul de moștenitor întrucât dreptul federal lasă cantoanelor alegerea între o autoritate administrativă (deci necontencioasă) și un judecător.

Au precizat că reclamanții și pârâta nu și-au contestat, în dosarul de la Lausanne, calitatea, dimpotrivă Judecătoria de pace a luat act de declarația pârâtei de împărțeală amiabilă, sub rezerva tuturor acțiunilor garantate de lege conform art. 559 C. civ. elvețian alin. final: "toate acțiunile în nulitate și petiție de ereditate sunt rezervate", iar Tribunalul Cantonal, prin decizia din 12.02.2018, s-a declarat necompetent pentru judecarea pe fond.

Recurenții au menționat care au fost demersurile derulate în fața autorităților elvețiene, susținând că pârâta a solicitat eliberarea certificatului, operațiune posibilă în lipsa oricărui litigiu și a făcut o declarație de partaj amiabil. Reclamantul A. a cerut prin recursul din 22 iulie 2011 modificarea acestui certificat, invocând nulitatea repudierii, tot în afara unei proceduri pe fond și fără contestarea calității pârâtei. Conform înțelegerii lor și voinței defunctului exprimată anterior bolii sale în nenumărate rânduri, pentru a evita un litigiu, pârâta a recunoscut că nu era titulara drepturilor de autor de pe urma lui H. și a promis că pe data de 21 octombrie 2011 va face o declarație de partaj cu copiii defunctului în fata notarului român, urmând a se elibera un certificat de moștenitor pe numele celor trei moștenitori. Învederează că reclamantul A. nu a invocat util motivele de nulitate sau de viciu de consimțământ și că acestea nu puteau fi invocate în afara unei instanțe competente să judece un litigiu pe fond (Tribunalul Federal), ceea ce a fost precizat în mod expres în decizia Tribunalului Cantonal din 21 septembrie 2012, respectiv că o nulitate absolută pentru viciu de consimțământ ar putea fi constatată oricând și îi aparține reclamantului decizia de a acționa pentru invalidarea repudierii sale. Așadar, din cauza inexecutării angajamentului pârâtei, prin procedura în curs se cere întocmai ceea legea "a rezervat" prin reglementarea certificatului de moștenitor (art. 559 C. civ. elvețian), adică anularea testamentului semnat în 03.11.2009 de dl. G. pentru lipsa de discernământ la data testării (rezultând din ridicarea secretului medical al Spitalului neurologic CHUV Lausanne- Elveția de către Consiliul de Sănătate din Lausanne în 19 mai 2016), anularea certificatului de moștenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne Elveția la data de 21.12.2011, nulitatea absolută a repudierii și aplicarea regulilor de devoluție conform succesiunii române și a testamentului din 2003, anularea contractului de donație încheiat în data de 21.12.2001 și a contractului de donație din data de 17.12.2008, stabilirea masei succesorale incluzând casa memoriala Mărțișor și anularea donației din 5 mai 1972 precum și partajul succesoral între coinvizari.

Dovada absolută a absenței autorității de lucru judecat a hotărârii străine rezultă din faptul că Tribunalul Cantonal, instanța elvețiană superioară judecătorului de pace din Lausanne (sesizat în 2017 prin recurs parțial de reclamanți cu privire la cererile supuse astăzi Tribunalului din Arad), după ce și-a declinat competența materială și teritorială în urma recunoașterii fraudei pârâtei cu privire la domiciliului defunctului în Arad, a decis că "aceste concluzii sunt noi, ca și celefelte concluzii depuse de reclamantii recurenți".

În consecință, decizia de necompetență a Tribunalului Cantonal din 12 februarie 2018 are autoritate de lucru judecat cu privire la «excepțiile procesuale» de necompetență pentru judecare pe fond și lipsa autorității de lucru judecat, dată fiind «noutatea» cererilor actuale.

Recurenții-reclamanți au considerat că decizia atacată nu precizează care a fost materia soluționată în Elveția, respectiv chestiunea litigioasă și identitatea între părți. În acest mod, nu a ținut seama de dispozițiile Legii nr. 105/1992 și nu a analizat problema lipsei identității de părți și chestiune litigioasă, ca o condiție a autorității de lucru judecat, pe care o admite. Au susținut că, astfel, că numai certificatul de moștenitor a fost recunoscut, iar nu și hotărârile elvețiene, iar decizia privind eliberarea acestui certificat conține numai constatări de fapt, cu excluderea oricărui element susceptibil să dobândească autoritate de lucru judecat. Referitor la judecătorul de pace, au arătat că acesta are rolul de a certifica faptul că, prin dispozițiile testamentare, defunctul a lăsat pârâta ca singur moștenitor testamentar instituit, fără să se ocupe de rezerva succesorală legală și fără să precizeze care sunt moștenitorii legali rezervatari.

Au susținut recurenții-reclamanți că nu au fost părți în procedura străină de eliberare a certificatului de moștenitor, nefiind citați nici în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad care a avut ca obiect cererea intimatei-pârâte C. de recunoaștere în România a certificatului de moștenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne - Elveția după defunctul G..

Au apreciat că nu există identitate de obiect între cele două proceduri, căci un element probatoriu precar și limitat la eliberarea bunurilor mobile, deci nu a drepturilor de autor și a imobilelor, nu este constitutiv de drepturi succesorale. Dacă o hotărâre străină este greșit recunoscută în România printr-o încheiere (care nu este interlocutorie) și de un tribunal necompetent teritorial, care nu și-a analizat competența proprie sau pe cea a judecătorului de pace străin, nu poate constitui temei pentru admiterea excepției autorității de lucru judecat fără a se verifica cerințele de identitate de elemente cu privire la părți, obiect și cauză prevăzute de art. 430 C. proc. civ.. Invocă jurispridența Curții Europene a Drepturilor Omului care a optat, astfel cum rezultă din Cauza Zehentner c/Autriche din 16 iulie 2009, pentru protecția justițiabililor în detrimentul principiului securității juidice. Reclamanții trebuiau să fie chemați în judecată ca pârâți și citarea trebuia să fie îndeplinită în raport aceștia pentru ca ei să poată fi considerați părți în sensul art. 430 C. proc. civ.

Consideră că nu există identitate nici între chestiunile litigioase, întrucât în procedura urmată în dosarul nr. x al Judecătoriei Lausanne nu s-a dezbătut succesiunea și nu s-a tranșat chestiunea referitoare la nulitatea testamentelor, la dreptul moștenitorilor legali rezervatari, la cotele părți ce revin moștenitorilor, date fiind conținutul și efectele provizorii ale certificatului, reglementate limitativ prin circulara cantonală și care se rezumau la remiterea bunurilor de către terți în aplicarea art. 559 C. civ. elvețian, în lipsa unui certificat de transfer imobiliar. În plus, nu se pune problema autorității de lucru judecat, când intervin evenimente și circumstanțe noi, incompatibile cu art. 430 C. proc. civ., create de deciziile juridice din 2017 și 2018 pronunțate de instanțele elvețiene și în condițiile în care judecătorul de pace din Lausanne a precizat că o acțiune pe fond era posibilă în paralel cu procedura necontencioasă. De fapt Tribunalul Federal nu a fost sesizat niciodată pe fond, căci reclamanții sperau să rezolve dificultatea de manieră necontencioasă, bazându-se pe angajamentul de partaj al pârâtei C. din 8 septembrie 2011, înregistrat la Tribunalul Cantonal pe 9 septembrie 2011. Judecătorul de pace din Lausanne a confirmat, la data de 22.03.2012, că o modificare nu poate fi obținută decât într-un recurs necontencios la Tribunalul cantonal, o judecată în fond sau prin acordul tuturor celor interesați însă, plecând de la principiul că nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune, reclamanții nu au inițiat această acțiune pe fond întrucât ar fi însemnat câteva zeci de mii de euro ca taxe și onorariu de avocat în Elveția, ceea ce era imposibil de asumat în ce îi privește, cât timp această procedură nu era indispensabilă.

II. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, recurenții-reclamanți au susținut că nu se pune problema inadmisibilității acțiunii, conform art. 405 C. proc. civ. și epuizării căilor de atac anterior judecării fondului, întrucât, numai după sesizarea Tribunalului Arad se poate proceda la soluționarea cauzei, potrivit art. 559 C. civ. elvețian. Certificatul de moștenitor emis în Elveția nu reprezintă finalizarea procedurii succesorale, întrucât certifică numai în mod provizoriu elemente de fapt reglementate limitativ prin normele în baza cărora a fost emis, iar recunoașterea lui nu îi poate da mai multe efecte decât are în țara în care a fost emis. Conform Legii nr. 105/1992 o încheiere de sedință necontradictorie, dată de un judecător care nu era competent teritorial, în afara oricărui proces, în care părțile nu au fost citate și necomunicată reclamanților nu judecă fondul și nu poate beneficia de autoritatea de lucru judecat. În consecnță, acest act juridic elvețian, provizoriu în Elveția, ar fi considerat un fapt juridic, hotărârea elvețiană neavând forță executorie și autoritate de lucru judecat pe teritoriul Statului Român într-un domeniu în care competența succesorală a instanțelor române este de ordine publică, imperativă și absolută și a fost chiar recunoscută implicit de instanțele elvețiene prin ultimele decizii din 2017 și 2018.

III. Critică și soluția instanței de apel de admitere a excepției lipsei capacității de folosință a intimatului-pârât Centrul pentru Studiul Literaturii Arghezi, recurenții-reclamanți susținând că instanța nu a observat că acesta nu a fost prezent sau reprezentat și că nu a depus întâmpinare. Astfel, a existat un viciu de procedură, acest intimat fiind citat la o altă adresă față de cea unde funcționează.

Au afirmat că, în mod greșit a fost respinsă solicitarea recurenților-reclamanți privind lămurirea locului de citare a acestui intimat-pârât, curtea pronunțând o soluție nelegală și ignorând prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în aplicarea principiului disponibilității și contradictorialității.

IV. În ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât Ministerul Culturii și Identității Naționale, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel s-a limitat la extrasul CF nr. x, deși Casa Memorială H. este înregistrată în inventarul acestei părți.

V. Consideră că instanța de apel a refuzat să constate frauda la lege comisă prin declarațiile contradictorii ale intimatei-pârâte C. cu privire la domiciliul defunctului în cuprinsul certificatului de moștenitor și că instanța trebuia să aibă în vedere art. 8, art. 9, art. 12, art. 66, art. 67, art. 151 și art. 156 din Legea nr. 105/1992 privind legea aplicabilă moștenirii.

6.2. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia recurată este nemotivată în privința soluției instanței de apel dată excepției lipsei calității sale procesuale pasive asupra terenului în suprafață de 17040 mp în privința căruia s-a reținut că are înscris un drept de proprietate provizoriu.

Consideră că instanța de apel nu a realizat o judecată a apelului incident, ci a preluat argumentația instanței de fond, stabilind formal și neargumentat că toate criticile apelantului pârât sunt neîntemeiate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu privire la motivarea hotărârii.

Soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului Municipiul București, prin primarul general, s-a bazat pe o eroare de judecată, în condițiile în care reclamanții nu au formulat o acțiune în revendicare, în cadrul căreia să se verifice regimul proprietății, ci o acțiune în caducitatea/anularea donației.

Recurentul-pârât a menționat că hotărârea curții a fost pronunțată și cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, obiectul cererii modificatoare prin care a fost chemat în judecată recurentul pârât se referă la actul din 27.08.1966, prin care H. a donat imobilul situat în București (Casa memorială H.) Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă din Republica Socialistă România, donația fiind acceptată de acesta din urmă la 03.06.1967, în baza Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului. Acest act nu îl implică pe recurentul-pârât, donația producând efecte, potrivit art. 801 din C. civ. de la 1864, exclusiv, în privința donatorului și donatarului.

Cu privire la cererea de chemare în judecată, a arătat că nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind nici o acțiune în revendicare. Prin prisma obiectului acțiunii, nu există identitate între recurentul-pârât și vreunul dintre subiectele raportului juridic dedus judecății, neputându-i fi atrasă calitatea procesuală pasivă conform art. 36 C. proc. civ.. A menționat că, astfel, au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001 și art. 480-481 din C. proc. civ. de la 1864.

La 29 martie 2021, intimatul-pârât Muzeul Național al Literaturii Române a depus întâmpinare la recursurile declarate în cauză. Cu privire la recursul declarat de reclamanți a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului, ca netimbrat și ca nemotivat. Referitor la recursul exercitat de recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, a solicitat admiterea acestuia și casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului incident declarat de această parte și modificării soluției pronunțate de tribunal asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

La 15 aprilie 2021, recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 15 aprilie 2021, la recursul declarat de recurenții-reclamanți, recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, a formulat întâmpinare la 20 aprilie 2021, la recursul formulat de recurenții-reclamanți, solicitând respingerea acestuia.

La 7 mai 2021, intimatul-pârât Muzeul Național al Literaturii Române a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, precum și la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, susținând concluziile acestora.

La 6 mai 2021, recurentul-pârât Municipiul București, prin primarul general, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 decembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții B. și A., precum și de pârâtul Municipiul București, prin Primar, împotriva deciziei nr. 215 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 3 martie 2022.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, litigiul are ca obiect o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1132 - 1134 și art. 1038 C. civ., prin care se solicită anularea testamentului semnat la 3 noiembrie 2009 de tatăl reclamanților, G., pentru lipsa de discernământ la data testării; anularea certificatului de moștenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne-Suisse la 5 iulie 2011 pe numele pârâtei C.; ieșirea din indiviziune și partajul bunurilor mobile și imobile rămase în urma decesului de la 25 august 2010 a defunctului autor și aplicarea regulilor de devoluțiune conform succesiunii legale române. Ulterior, reclamanții au solicitat, în vederea reîntregirii masei succesorale, și anularea contractelor de donație încheiate la 21 decembrie 2011 și 17 decembrie 2008 făcute de defunct și pârâta C. în favoarea pârâtei Fundația Universitară "D." din Arad, respectiv în favoarea pârâtei Universitatea de Vest "D.", anularea donației efectuate de defunctul H. Comitetului de Stat pentru Cultură și Arte și a donației din 1972 făcute de defuncții G. și I. către Muzeul Literaturii Române, pentru nerespectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege la acceptarea donației, respectiv pentru nerespectarea sarcinilor și condițiilor stipulate.

Instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat, în raport cu procedura judiciară succesorală ce a făcut obiectul dosarului nr. x al Judecătoriei Districtului Lausanne, Elveția, în care a fost emis certificatul de moștenitor din 5 iulie 2011 privind succesiunea lui G., constatând că acesta a fost recunoscut în România prin încheierea din camera de consiliu din 7 iunie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad; a admis excepția inadmisibilității acțiunii, în raport cu pretenția reclamanților de anulare a certificatului de moștenitor din 5 iulie 2011 eliberat de Judecătoria Districtului Lausanne, Elveția; a admis excepția lipsei calității procesuale active, cu privire la pretențiile reclamanților de anulare a donațiilor din 21 decembrie 2001 și 17 decembrie 2008 făcute de defunct și de pârâta C. și cu privire la pretențiile reclamanților de constatare a caducității/anulării donației imobilului din București făcute de H. la 27 august 1966 și a donației din 5 mai 1972 făcute de I. și G.; precum și cu privire la pretențiile reclamanților având ca finalitate partajul succesoral și ieșirea din indiviziunea succesorală. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată pârâții C., Universitatea de Vest D. și Fundația Universitară D. prin care s-a contestat filiația reclamantei față de defunctul G., s-a constatat opozabilitatea față de pârâți a sentinței civile nr. 529/14 februarie 1969, pronunțate în dosarul nr. x/1968 al Judecătoriei Sectorului 5 București privind stabilirea filiației reclamantei față de tatăl din afara căsătoriei.

Pentru a pronunța această hotărăre, instanța de fond a reținut că succesiunea defunctului G., decedat la Socodor, România în data de 25 august 2010 a făcut obiectul unei proceduri judiciare succesorale în dosarul nr. x al Judecătoriei Districtului Lausanne, Elveția în care a fost emis "Certificatul de moștenitori" din 5 iulie 2011, prin care judecătorul cauzei a certificat că defunctul a lăsat, ca singură moștenitoare, pe soția sa C. (pârâta din prezenta cauză).

Prin încheierea camerei de consiliu din 7 iunie 2012 dată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad, instanța a admis cererea moștenitoarei C. și a dispus recunoașterea în România a certificatului de moștenitor eliberat de Judecătoria districtului Lausanne- Elveția la data de 5 iulie 2011, privind succesiunea lui G..

S-a reținut că reclamanții invocă neregularități ale procedurilor judiciare desfășurate în Elveția și România ce ar înlătura, în raport cu aceștia, efectele juridice ale actelor jurisdicționale sus-menționate, apărări pe care tribunalul le-a înlăturat, apreciind că, prin recunoașterea în România a hotărârii străine, aceasta a dobândit autoritate de lucru judecat pentru materia soluționată, în raport cu orice altă cerere formulată ulterior în fața instanțelor române, instanța română fiind oprită să facă aprecieri asupra fondului hotărârii străine, respectiv asupra legalității sau temeiniciei acesteia. Modul în care s-a desfășurat procedura de judecată în dosarul de recunoaștere, atribuirea calității de "parte" în această procedură (decurgând din calitatea de parte în procedura elvețiană), aplicarea dispozițiilor legale privind citarea părților (art. 172 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 permițând soluționarea cererii de recunoaștere a hotărârii străine chiar fără citarea părților, în condiții a căror întrunire trebuie verificată de instanța ce soluționează cererea de recunoaștere) puteau face obiectul exclusiv al căilor de atac prevăzute de lege, în acea cauză, iar în speță aceste căi de atac nu au fost exercitate. În consecință, calitatea de unic moștenitor a pârâtei C. după defunctul G. a intrat sub autoritatea de lucru judecat conform art. 430 și urm. C. proc. civ., nemaiputând fi repusă în discuție în prezenta cauză.

Referitor la inadmisibilitatea cererii de anulare a certificatului de moștenitor, s-a reținut că acesta reprezintă o "hotărâre" în înțelesul art. 165 din Legea nr. 105/1992, fiind un act de jurisdicție al unei instanțe judecătorești, recunoscut în România, el neputând fi asimilat actului notarial "certificat de moștenitor" pentru care art. 120 din Legea nr. 36/1995 prevede posibilitatea anulării prin hotărâre judecătorească, în urma formulării unei cereri de chemare în judecată.

Petitele având ca finalitate reîntregirea masei succesorale lăsate de defunctul G. (inclusiv cu bunuri din patrimoniul tatălui defunct al acestuia - H.), partajul succesoral și ieșirea din indiviziune succesorală, subsidiare primelor, au fost respinse pentru lipsa calității procesuale active a reclamanților care nu au probat calitatea de moștenitori după defunctul G., nu au nici calitatea de moștenitori după defunctul H., decedat la 14 iulie 1967, deoarece potrivit certificatului de moștenitor nr. x din 28 decembrie 1967 moștenitorii acestuia sunt K., L. și M., în calitate de copii ai defunctului și nu au probat nici calitatea de moștenitori ai defunctei I., decedată la 27.10.2015, deoarece succesiunea acestei defuncte face obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București, secția civilă, a cărei judecată a fost suspendată la 14.09.2018.

S-a reținut că Ministerul Culturii și Identității Naționale nu are calitate procesuală pasivă deoarece acest pârât nu are înscris în Cartea funciară vreun drept asupra imobilului din București, str. x 26 sector 4, Casa Memorială Mărțișor "H." funcționând în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române, instituție aflată sub autoritatea Consiliului General al Municipiului București.

Instanța de apel respins acțiunea formulată împotriva pârâtului intimat Centrul pentru Studiul Literaturii Arghezi pentru lipsa capacității de folosință a acestuia, reținând că, la data sesizării instanței cu acțiunea introductivă, reclamanții nu au produs dovada că pârâtul Centrul pentru Studiul Literaturii Arghezi are personalitate juridică.

A respins apelul reclamanților, reținând, în esență, că instanța de fond s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos cercetarea fondului, expunând considerentele pentru care au fost apreciate ca fiind fondate exceptiile autorității de lucru judecat, lipsei calității procesuale și inadmisibilității acțiunii, ceea ce a făcut de prisos cercetarea fondului și a celorlalte excepții, având în vedere efectul peremptoriu (dirimant) al excepțiilor admise.

A constatat că excepția autorității lucrului judecat a fost corect soluționată, întrucât Certificatul de moștenitor din 5 iunie 2011 reprezintă o "hotărâre" în înțelesul art. 165 din Legea nr. 105/1992, fiind un act de jurisdicție al unei instanțe judecătorești, recunoscut în România, calitatea de unic moștenitor a pârâtei C. după defunctul G. intrând sub autoritatea de lucru judecat conform prevederilor art. 430 și urm. C. proc. civ., nemaiputând fi repusă în discuție în prezenta cauză. A reținut că instanța română, sesizată cu cererea de recunoaștere a hotărârilor străine, este cea abilitată să verifice îndeplinirea condițiilor legale ale recunoașterii și nu poate proceda la examinarea pe fond a hotărârii supuse recunoașterii și nici la modificarea acesteia în raport de exigențele art. 169 din Legea nr. 105/1992, iar caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în fața instanței străine, poate fi invocat numai de către acea persoană (art. 167 ultimul alineat). Conform art. 178 din Legea nr. 105/1992, hotărârea străină pronunțată de o instanță competentă are forță probantă în fața instanțelor române cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.

Curtea de apel a înlăturat aserțiunile reclamanților prin care au asimilat procedura de recunoaștere a hotărărilor străine cu procedura necontencioasă reglementată de C. proc. civ., considerând că nu se pot combina dispozițiile procedurii speciale necontencioase reglementate de C. proc. civ. cu dispozițiile speciale ale procedurii de recunoaștere a hotărârilor străine, într-o lex tertia - ambele având caracter derogatoriu de la dreptul comun și fiind de strictă aplicare în domeniul pentru care au fost reglementate.

Ca atare, excepția inadmisibilității cererii de anulare a Certificatului de moștenitori din 5.07.2011 eliberat de judecătorul de pace din Lausanne a fost considerată legal admisă, pe considerentul că certificatul de moștenitor în litigiu reprezintă o "hotărâre" în înțelesul art. 165 din Legea nr. 105/1992, neputând fi asimilat actului notarial "certificat de moștenitor" pentru care art. 120 din Legea nr. 36/1995 prevede posibilitatea anulării prin hotărâre judecătorească, în urma formulării unei cereri de chemare în judecată.

În consecință, s-a constatat că reclamanții nu au probat calitatea de moștenitori după defunctul G., în timp ce pârâta C. deține calitatea de moștenitor exclusiv după acest defunct.

A fost respins apelul incident formulat de Municipiul București, reținându-se calitatea procesuală pasivă a acestuia pe considerentul că reclamanții pretind un drept succesoral cu privire la terenul în suprafață de 17040 mp, asupra căruia acest pârât are înscris un drept de proprietate provizoriu.

Recurenții reclamanți au criticat această soluție printr-o motivare exhausivă, reluând printr-o supraabundență de considerente, în principal prezentarea demersurilor judiciare din fața autorităților și instanțelor elvețiene și române, în scopul de a combate soluția instanței de fond, menținută în apel, în privința celor trei excepții preremptorii care au împiedicat soluționarea pe fond a acțiunii succesorale. Aceștia au făcut o vastă referire la jurisprudența Curții de Casație franceze, jurisprudența în materie succesorală a altor țări europene, a Curții europene a Drepturilor Omului, dar și a Curții Europene de Justiție deși nu rezultă că actele normative în aplicarea cărora au fost pronunțate hotărârile respective se aplică Elveției, care nu are statut de membru al Uniunii Europene, ci are doar acorduri încheiate în anumite domenii. În plus, au extins, nepermis pentru caracterul căii de atac pendinte, de reformare, nedevolutivă, obiectul cercetării judecătorești la aspecte ale devoluțiunii succesorale cu elemente de extraneitate, deplasând cauza acțiunii inițiale, ce viza stabilirea calității de moștenitori legali, compunerea masei succesorale și ieșirea din indiviziune asupra acesteia conform legii române, la analiza succesiunii defunctului G. în raport de dispozițiile din materia moștenirii reglementate în C. civ. elvețian, solicitând, în ultimă instanță, aplicarea unor elemente de drept internațional privat fără a învesti explicit instanțele, prin procedura specială reglementată de art. 2562 C. civ. cu o cerere de soluționare a raportului juridic de drept succesoral prin aplicarea unei norme de drept substanțial privat al altei țări.

Or, aceste aspecte nu pot face obiect de cercetare judiciară în recurs în condițiile în care nu au fost invocate în primă instanță și nici nu au făcut obiect al unui prim control judiciar devolutiv în apel.

Prin urmare, în recurs vor fi analizate criticile de nelegalitate atașate modalității în care instanța de apel a validat corectitudinea soluționării excepțiilor dirimante, cu referire strictă la obiectul de reglementare al acestora.

I. 1. În acest sens, printr-o primă critică formulată în recurs, se afirmă că, menținând soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale