Decizia nr. 2288/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 130/2019 a Tribunalului Arad

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la 13 octombrie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., în calitate de succesoare ale numitului D., obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 132.500 euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciile materiale și morale cauzate, decurgând din cauze penale, sumă compusă din: despăgubiri materiale în cuantum de 97.500 euro, din care 90.000 euro reprezentând prețul stabilit cu inculpatul pentru cele 15 ha de teren și 7.500 euro reprezentând contravaloarea subvenției de la APIA aferentă anilor 2015 și 2016; daune morale în cuantum de 35.000 euro; precum și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate.

Sentința pronunțate de tribunal: Prin sentința nr. 130 din 22 mai 2019, Tribunalul Arad, secția civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C..

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia nr. 271 din 18 decembrie 2019 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul exercitat de reclamanta-apelantă A. împotriva sentinței civile nr. 130 din 22 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Arad și a obligat-o pe reclamanta-apelantă la plata sumei de 7.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. la 15 mai 2020. În cuprinsul cererii de recurs, s-au formulat, în esență, următoarele critici: Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 247 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce privește tardivitatea invocării excepției lipsei calității procesuale pasive de către pârâta B., această excepție fiind invocată prin concluziile scrise depuse la 3 aprilie 2019. În opinia recurentei, după reluarea dezbaterilor, prima instanță era ținută să constate tardivitatea excepției invocate. Critica adusă primei instanțe, în sensul că s-a pronunțat plus petita a fost respinsă de către instanța de apel în mod neîntemeiat. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, fundamentată pe considerentul că nu a acceptat moștenirea, reprezintă o nouă pretenție față de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, astfel că se impunea formularea unei cereri reconvenționale și trebuia probată lipsa identității dintre părți și subiectele raportului juridic litigios. Pârâta B. era obligată să solicite instanței să constate că nu a acceptat moștenirea, chiar dacă s-a prevalat de sentința nr. 4232 din 8 octombrie 2018 a Judecătoriei Arad. Cu privire la acceptarea tacită a moștenirii, recurenta a susținut că nu pot fi primite argumentele instanței de apel potrivit cărora pârâta a urmărit să devină străină de moștenire, dar cu păstrarea cotei-părți la care este îndreptățită, întrucât partajul judiciar promovat în termen de 1 an de zile de la data decesului autorului D. reprezintă act de dispoziție materială asupra bunurilor din masa succesorală, cu valoare de acceptare tacită a moștenirii. În opinia sa, în sensul dispozițiilor art. 1.108 alin. (3) C. civ., acceptarea succesiunii este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să-l facă decât în calitate de moștenitor. Acțiunea de partaj trebuie privită ca fiind făcută în calitate de moștenitoare, fiind promovată după decesul soțului, cu scopul de a se sustrage de la suportarea pasivului moștenirii. Dacă intenția pârâtei era de a deveni străină de moștenire, aceasta putea renunța expres la moștenire, așa cum a procedat fiica defunctului, pârâta C.. Instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1.120 alin. (2) C. civ., deoarece partajul efectuat reprezintă un act de dispoziție materială cu privire la întregul bun. Totodată, poate fi calificat ca act de administrare definitivă, fără caracter urgent și care angajează viitorul, prin urmare, trebuie socotit drept act de acceptare a moștenirii pentru că moștenitorul s-a comportat ca un proprietar. De asemenea, instanța de apel a reținut greșit că folosirea bunurilor moștenirii de către soția supraviețuitoare nu a fost dovedită, deoarece dovada faptului că pârâta folosește unul din imobilele partajate o reprezintă adresa acesteia de domiciliu, care este stabilită la unul din aceste imobile. Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1.111 C. civ., potrivit cărora succesibilul care intenționează să îndeplinească un act ce poate avea semnificația acceptării succesiunii, dar care dorește ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declarație autentică notarială. Recurenta a arătat că pârâta B. nu a prezentat o astfel de declarație. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: La 23 iunie 2020 intimata-pârâtă B. a comunicat întâmpinare prin e-mail, prin care a solicitat respingerea recursului ca nelegal și neîntemeiat și menținerea deciziei atacate. Referitor la primul motiv de recurs ce privește tardivitatea invocării excepției lipsei calității procesuale pasive, a susținut că instanța de apel a reținut corect că este o excepție de fond, dirimantă și absolută, care poate fi invocată până la închiderea dezbaterilor. Această excepție a fost pusă în discuția contradictorie a părților astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 8 mai 2019. Împrejurarea că instanța a redeschis dezbaterile urmare a invocării excepției prin concluziile scrise nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor legale. A arătat că lipsa calității sale procesuale pasive a devenit incidentă în etapa judecării prezentei cauze, ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 4232 din 8 octombrie 2019 de către Judecătoria Arad, prin care s-a efectuat partajul judiciar al bunurilor comune achiziționate în timpul căsătoriei dintre pârâtă și defunct, s-a dispus încetarea regimului devălmaș al proprietății și s-a stabilit dreptul de proprietate în cote egale de 1/2. A mai susținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ., în sarcina reclamantei există obligația de a justifica calitatea procesuală pasivă. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că neinvocarea excepției lipsei calității procesuale pasive prin întâmpinare nu constituie plus petita, deoarece această apărare nu reprezintă o nouă pretenție față de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată. Totodată, a menționat că invocarea acestei excepții prin concluziile scrise nu poate fi asociată relei-credințe. În ceea ce privește criticile care vizează acceptarea tacită a moștenirii, a apreciat că instanța de apel a constatat corect că partajul judiciar ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Arad nu reprezintă act de administrare a bunurilor moștenirii și că nu au fost dovedite fapte de acceptare tacită. Împrejurarea că a promovat acțiunea de partaj în termen în termen de 1 an de la decesul autorului nu reprezintă act de dispoziție materială asupra bunurilor din masa succesorală. Dimpotrivă, intimata a susținut că și-a exprimat poziția în sensul neacceptării succesiunii, care a rămas nedezbătută. De asemenea, a menționat că, urmare a promovării partajului judiciar al bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei, s-a dispus încetarea regimului devălmaș al proprietății, astfel că în cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei Arad a avut calitatea de codevălmașă, iar nu de moștenitoare a defunctului. Referitor la motivul de recurs ce privește interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.110 alin. (2) C. civ., a arătat că partajul bunurilor comune nu reprezintă act de dispoziție materială cu privire la întregul bun, fiind evident că intenția sa a fost de separare judiciară de soțul decedat și nicidecum de înstrăinare a drepturilor asupra moștenirii. În dovedire, intimata-pârâtă a anexat copia acțiunii civile din dosarul nr. x/2020. La 5 mai 2021 recurenta-reclamantă a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele arătate în cuprinsul cererii de recurs și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, în a căror dovedire a depus chitanță. Față de apărările intimatei, a menționat că solicită respingerea acestora ca neîntemeiate, fiind fără suport probator.

Procedura de filtru: La 11 martie 2021 raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia către părțile din cauză. În cuprinsul raportului s-a reținut că hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, recursul este formulat în termenul legal și criticile formulate sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Raportul a fost comunicat părților la 22 - 23 martie 2021. Prin încheierea din 20 mai 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: 1. Critica vizând greșita calificare a caracterului normei ce reglementează calitatea procesuală cerută pentru ca o persoană să poată fi parte în procesul civil nu poate fi primită. Întrucât este în legătură cu o condiție de exercițiu a acțiunii civile, astfel cum sunt enumerate în art. 32 C. proc. civ., chestiunea calității procesuale, active sau pasive deopotrivă, nu poate fi redusă la nivelul interesului pârâtului de a accepta sau nu sesizarea instanței de judecată cu cereri care nu întrunesc cerințele textului sus-menționat. În consecință, norma ocrotește un interes public și deci are caracter de ordine publică. Urmare a acestei determinări a caracterului normei care reglementează calitatea procesuală, înseamnă că excepția prin care se invocă lipsuri privitoare la condiția de exercițiu analizată este una absolută, în sensul art. 246 alin. (1) C. proc. civ. Or, art. 247 alin. (1) teza I C. proc. civ. prevede că, excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Sintagma "în orice stare a procesului" include și etapa deliberării și pronunțării hotărârii, limita impusă de art. 390 C. proc. civ., care arată că, înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanța, din oficiu sau la solicitarea părților, pune în discuția acestora cererile, excepțiile procesuale și apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului, trebuind să fie înțeleasă că vizează excepțiile care fuseseră deja invocate până la momentul respectiv. Dacă excepția procesuală absolută este invocată după închiderea dezbaterilor în fond, singura obligație pe care o are instanța, în respectarea cerințelor art. 13 și 14 C. proc. civ., este de a proceda în sensul art. 400 C. proc. civ. și de a repune cauza pe rol, cu citarea părților. Or, răspunzând criticii de nelegalitate a sentinței, instanța de apel a arătat, cu interpretarea corectă a prevederilor legale sus-menționate, că, excepția lipsei calității procesuale fiind una absolută, împrejurarea că prima instanță a redeschis dezbaterile tocmai determinat de invocarea acestei excepții prin concluziile scrise, nu reprezintă o încălcare a legii din partea judecătorului fondului. Având în vedere cele reținute anterior, în lipsa unei dispoziții legale care să prevadă o abatere de la art. 247 alin. (1) C. proc. civ., atât cât privește persoanele care pot invoca excepția absolută a lipsei calității procesuale, cât și momentul până la care să se poată face aceasta, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 2. Nu este întemeiată nici critica privitoare modul în care a fost analizat motivul de apel ce a vizat pronunțarea primei instanțe plus petita, determinat de faptul că pârâta B. nu a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesual pasive și nici nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite să se constate că nu ar fi acceptat moștenirea după soțul defunct. Pronunțarea plus petita se produce atunci când instanța, depășind limitele cadrului procesual fixat de părți în condițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. conform căruia, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, dezleagă chestiuni de fapt sau de drept ce nu au fost deduse judecății. Cum excepția procesuală constituie un mijloc de apărare, pronunțarea asupra acesteia nu poate fi circumscrisă unei depășiri a cadrului procesual, a cărui determinare poate fi făcută nu doar la debutul procesului, în etapa scrisă, prin cererea principală, respectiv prin cereri incidentale, ci și pe parcursul procesului în condițiile îngăduite de legiuitor. Or, văzând art. 247 alin. (1) C. proc. civ., înseamnă că legiuitorul a îngăduit ca limitele cadrului procesual inițial fixat să poată fi modificate prin recurgerea la excepții procesuale absolute. Așadar, pronunțarea asupra unei excepții procesuale nu poate fi socotită plus petita, indiferent dacă excepția a fost sau nu invocată cu respectarea cerințelor art. 247 C. proc. civ., în această ultimă ipoteză fiind vorba despre eventuala nesocotire a unor alte dispoziții procedurale, iar nu a celor înscrise în art. 9 C. proc. civ. Față de cele ce preced, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 3. Critica privind calitatea procesuală pasivă a pârâtei B., întrucât ar fi acceptat tacit moștenirea de pe urma defunctului său soț, prin promovarea partajului de bunuri comune, care constituie un act de dispoziție asupra întregului imobil, nu este întemeiată. În condițiile art. 1108 alin. (3) C. civ., acceptarea moștenirii este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moștenitor. Art. 1110 alin. (1) C. civ. prevede că, actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte: a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moștenirii; b) renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați; c) renunțarea la moștenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți. Iar potrivit alin. (2) al aceluiași text, pot avea valoare de acceptare tacită a moștenirii actele de dispoziție, administrare definitivă ori folosință a unor bunuri din moștenire. Prin promovarea acțiunii de partaj de bunuri comune, soția supraviețuitoare B. a urmărit numai transformarea proprietății devălmașe asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei într-o proprietate pe cote-părți, pentru a putea beneficia de partea sa de bunuri în calitate de proprietară, iar nu de succesoare a defunctului soț, câtă vreme nu a cerut să se facă aplicarea prevederilor art. 972 C. civ. pentru stabilirea cotei sale succesorale în vederea culegerii părții ce i s-ar cuveni din moștenirea defunctului. Or, chiar introdusă în termenul de acceptare a succesiunii, acțiunea de partaj judiciar, prin care s-a urmărit numai determinarea contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, nu poate avea natura unui act juridic de dispoziție, ca unul ce are ca rezultat ieșirea dintr-un patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. În aceste condiții, și cum nu s-a probat că pârâta a săvârșit acte de administrare a unor bunuri din moștenire și nici că a folosit astfel de bunuri, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1110 alin. (2) C. civ. printr-o interpretare adecvată a acestora raportată la situația de fapt și de drept a speței; 4. În fine, de vreme ce acțiunea de partaj promovată de pârâtă nu are semnificația acceptării moștenirii de pe urma defunctului său soț, critica privitoare la faptul că instanța de apel "a aplicat" greșit prevederile art. 1111 C. civ., în condițiile în care instanța a arătat că, dimpotrivă, nu-și însușește argumentul că B. ar fi trebuit să depună o declarație autentică notarială în sensul că nu dorește să fie considerată acceptantă a succesiunii nu poate fi primită; 5. Întrucât soluția pronunțată de instanțele de fond s-a limitat la chestiunea calității procesuale pasive, fără să se intre în cercetarea fondului pretenției deduse judecății, criticile privitoare la fond - și care, oricum, vizează numai aspecte ce s-ar subsuma netemeiniciei, cu nesocotirea art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - nu au a fi analizate.