ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2512/2022

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând , asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – secția I civilă, în data de 14 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor de 20.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferința cauzată reclamantei A., și daune materiale în sumă de 253.051 RON, compuse din 11.323,92 RON, reprezentând despăgubiri (lucrum cesans și damnum emergens) ca urmare a pierderii fructelor aferente terenurilor înscrise în CF nr. x Bata și CF nr. x Bata, ca urmare a imposibilității de cultivare a proprietății în perioada 2016-2017; 824,76 RON, reprezentând subvențiile neacordate în anii 2016-2018; 108.067 RON, reprezentând contravaloarea venitului pe care reclamanta C. l-ar fi realizat în perioada septembrie 2016- martie 2017 în Spania; 1.700 RON, reprezentând cheltuielile de deplasare ale reclamantului B. din Spania în România, respectiv suma de 20.650 RON, reprezentând cheltuieli generate de litigiul anterior, compusă din suma de 16.150 RON, reprezentând onorarii avocațiale, și suma de 4.500 RON cheltuieli de deplasare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1371, art. 1381, art. 1387, art. 1388 și art. 1391 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 106 din 30 iunie 2020, Tribunalul Arad – secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C..

Prin decizia civilă nr. 205 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din data de 18 februarie 2020 și a sentinței civile nr. 106 din 30 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul Arad – secția I civilă, în dosarul nr. x/2019; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1873 din 29 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva deciziei civile nr. 205 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Al doilea ciclu procesual:

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția I civilă, în data de 20 decembrie 2021, sub nr. x/2019*.

Prin decizia civilă nr. 52 din 01 martie 2022, Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din 18 februarie 2020 și a sentinței civile nr. 106 din 30 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul Arad – secția I civilă, în dosarul nr. x/2019; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanți având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A., B. și C., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă, în data de 26 aprilie 2022, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În susținerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a nesocotit regulile de procedură prevăzute de art. 22, art. 476 și art. 479 C. proc. civ., întrucât nu a analizat în mod efectiv motivele de netemeinicie invocate prin cererea de apel și nu a soluționat cererea de probatorii, iar după trimiterea cauzei spre rejudecare, urmare a casării, nu s-a conformat normelor procedurale, dată fiind maniera când care a fost soluționat apelul.

Au mai susținut că instanța de apel nu le-a comunicat încheierea de dezbateri, care trebuia să facă parte din considerentele deciziei recurate, cu precizarea că în 18 februarie 2022 au solicitat suplimentarea probatoriilor, iar instanța a omis să se pronunțe pe considerentul că s-ar fi antepronunțat cu privire la apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 10 decembrie 2019, contrar dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., cu încălcarea principiului contradictorialității și a art. 9 C. proc. civ., înlăturând orice dezbatere asupra probatoriilor.

Recurenții au făcut referire la decizia nr. 38 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, unde s-a hotărât că lipsa încheierii de dezbateri, în situația amânării pronunțării, se sancționează cu nulitatea hotărârii, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, în sensul că nu mai este posibil să verifice dacă s-au respectat regulile de procedură privind legala compunere a instanței, prezența părților, conținutul concluziilor formulate, probele administrate, cererile de noi probe și alte împrejurări esențiale, referitoare la modul în care s-au desfășurat dezbaterile.

Au mai arătat că, la termenul din 15 februarie 2022, au invocat nelegalitatea încheierii din 18 februarie 2020, pronunțată de prima instanță, iar raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., apelul trebuia soluționat luându-se în considerare efectul devolutiv al acestei căi de atac, pentru a se putea repune în discuție probele solicitate, respectiv proba cu expertiză medico-legală, probă topo evaluatorie pentru a se stabili cuantumul prejudiciului, generat de lipsa de folosință a terenului proprietatea reclamantei, precum și proba testimonială.

Or, instanța de apel a refuzat, contrar normelor procedurale invocate, să pună în discuție necesitatea administrării probatoriilor solicitate de reclamanți în apel.

Instanța de apel a apreciat că din cuprinsul încheierii apelate rezultă că prima instanță a expus pe larg motivele pentru care a respins probele solicitate reclamanți, însă nu s-a raportat la criticile formulate cu privire la această încheiere, în sensul că prima instanță era îndreptățită să revină asupra unor probe admise, dar cu respectarea dispozițiilor art. 259 C. proc. civ.

În acest sens, recurenții au învederat că au criticat soluția primei instanțe tocmai pe considerentul că instanța, la termenul din 10 decembrie 2019, a pus în discuție numai administrarea probelor propuse de pârât, iar în fața instanței de apel au demonstrat că prima instanță nu a pus în discuția părților necesitatea administrării acestor probe, așa cum o cereau exigențele art. 259 C. proc. civ.. Astfel, prin încheierea din 18 februarie 2020, prima instanță s-a antepronunțat asupra litigiului, greșeală care a fost preluată și de curtea de apel.

Instanța de apel a făcut referire la prevederile art. 233 C. proc. civ., privind conținutul încheierii, fără a răspunde criticilor aduse prin apel și fără a arăta care a fost justificarea pentru care prima instanță nu a respectat prevederile art. 259 din cod.

Conchizând acest motiv de casare, recurenții au susținut că prin omisiunea instanței de apel de a pune în dezbatere probele solicitate prin cererea de apel și de a comunica încheierea de dezbateri au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 6 și art. 13 C. proc. civ., privind dreptul la apărare, precum și art. 22 din cod, fiind astfel incidente prevederile art. 174 și 175 C. proc. civ., iar prin nesocotirea acestor reglementări li s-a produs o reală vătămare, fiind în imposibilitatea de a beneficia de judecarea apelului conform dispozițiilor art. 466 C. proc. civ., motiv pentru care au solicitat trimiterea dosarului la prima instanță în vederea administrării tuturor probatoriilor solicitate, expertiză medico-legală, expertiză evaluatorie privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului ocupat abuziv de către intimat, respectiv proba testimonială.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel, contrar motivelor de respingere a apelului, a reținut că "este ilicită operațiunea de antedatare a înscrisului constatator, dar convenția în sine nu a fost anulată".

Astfel, instanța de apel a recunoscut că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, rezultând din materialitatea faptelor, dar a respins apelul pe considerentul că intimatul s-ar fi adresat instanței, pentru valorificarea dreptului, cu ignorarea faptului că intimatul a ocupat și folosit terenul cunoscând că actul este antedatat.

Au mai arătat că există contradicție și în ceea ce privește considerentele referitoare la starea de sănătate a recurentei A., întrucât pe de o parte instanța a recunoscut că situația litigioasă declanșată de intimat a putut contribui la agravarea stării de sănătate, fiind depuse acte medicale, dar pe de altă parte a apreciat, fără o argumentare juridică, că intimatul nu a acționat cu rea-credință pe motiv că acesta ar fi deținut un drept minim de îndreptățire la pretențiile formulate.

Acest raționament al instanței nu este motivat și contravine prevederilor art. 329 C. proc. civ., atât timp cât s-a dovedit prin decizia nr. 94/13.12.2018 a Tribunalului Arad, după 20 de ani de la emiterea titlului de proprietate din 19.03.1998, că intimatul a folosit și ocupat în mod fraudulos terenul proprietatea reclamanților, pe care și în prezent îl ocupă.

Conduita ilicită antisocială a intimatului este dovedită cu atât mai mult cu cât intimatul deține și o funcție eligibilă, dar și că orice act translativ de proprietate nu este valabil decât dacă acesta este încheiat în formă autentică, reglementare prevăzută expres și de art. 67 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Recurenții au mai susținut subsumat acestui motiv de casare că există o reală contradicție între considerente și dispozitiv, întrucât instanța a reținut conduita ilicită a intimatului, respectiv consecințele acestei conduite față de reclamanta A., dar cu toate acestea a respins cererea, ca neîntemeiată.

Motivarea instanței de apel este confuză, nu au fost analizate punctual criticile pe care reclamanții le-au formulat împotriva sentinței primei instanțe și nu a fost avute în vedere faptul că prin decizia de casare nr. 1873/29.09. 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt aplicabile prevederile art. 500 C. proc. civ., instanța de apel fiind obligată să se pronunțe pe fondul apelului.

Or, instanța de apel a apreciat că, după casare, nu s-a mai insistat asupra motivelor privind nesocotirea noțiunii de termen rezonabil în accepțiunea art. 6 din Convenția Europeană, raportat la acțiunile ilicite ale intimatului, care au generat situația litigioasă, însă, urmare a casării, se reia judecarea apelului, ceea ce demonstrează că instanța de apel nu a răspuns criticilor și tuturor argumentelor invocate de către părți.

Cu referire la abuzul de drept, instanța de apel a apreciat că raportat la litigiul ce a fost soluționat între părți prin decizia civilă nr. 94/13.12.2018, intimatul nu și-a exercitat drepturile procesuale abuziv, dar a constatat că intimatul prin conduita adoptată a săvârșit o faptă ilicită, ceea ce denotă că instanța de apel nu a efectuat o analiză punctuală a motivelor de apel formulate de reclamanți.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat că instanța de apel a refuzat să se pronunțe asupra reglementărilor stabilite de art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357-1371 și art. 1381-1395 C. civ., care au fost interpretare greșit de către prima instanță prin sentința apelată, întrucât raportat la probele administrate, rezulta că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de textele legale, susținerile fiind completate cu jurisprudență, în spețe similare, necercetate de instanțele de fond.

Modalitatea în care a acționat intimatul-pârât demostra caracterul ilicit al faptelor sale, fiind aplicabile și prevederile art. 19 din Convenția Națiunilor Unite, împotriva corupției New York, 31 Oct. 2003, ratificată de România la 09.12. 2003, care sancționează abuzul în funcție.

Fapta ilicită a intimatului a constat în folosirea unui act sub semnătură privată, antedatat, pentru a folosi ilicit terenul proprietatea reclamanților, pe care îl folosește și în prezent, susținând că terenul reclamanților se află pe alte coordonate topo cadastrale.

Convenția de vânzare-cumpărare de care s-a prevalat intimatul pârât, încheiată la 15.06.1998, nu îndeplinea condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., întrucât avea la bază o cauză ilicită și încălca dispozițiile art. 67 din Legea nr. 18/991, potrivit cu care vânzarea terenurilor nu se putea perfecta decât în forma autentică.

Abia prin decizia nr. 94/13.12.2018 s-a reținut că, în mod real, reclamanților li s-a emis titlul de proprietate nr. x în data de 19.03.1999, însă instanța de apel, fără o interpretare corectă a probelor, a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, cu încălcarea principiului proporționalității dintre prejudiciul suferit și conduita ilicită a intimatului-pârât.

În continuare, recurenții au redat conținutul art. 1349 și art. 1357 C. civ., arătând că din coroborarea art. 1391 cu art. 253 C. civ., rezultă că este posibilă repararea patrimonială, inclusiv repararea prejudiciului nepatrimonial.

Recurenții au prezentat condițiile răspunderii civile delictuale, făcând referire la aspecte din doctrină, care au reținut că obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejucidiul moral rezultă expres din însăși săvârșirea faptei.

Instanța de apel a reținut la fila x paragraful 6 din considerente că intimatul nu a avut posesia terenului în perioada 2016-2018, preluând susținerile primei instanțe, contrar probelor administrate și declarației date de martorul E. care a arătat că a cultivat terenul pentru intimat.

Astfel, cererea de acordare a daunelor morale era pe deplin justificată, dar ca urmare a respingerii probelor solicitate, instanțele de fond au apreciat că nu este justificat acest capăt de cerere.

Instanța de apel, contrar criticilor formulate, cu toate că a apreciat că intimatul a avut o conduită ilicită, a omis să analizeze că starea de sănătate a reclamantei A. s-a agravat în perioada 2012-2018, când intimatul a declanșat litigiile, cu scopul ca în mod ilicit să preia terenul acesteia, fapt dovedit cu actele medicale. Ca urmare a exercitării de către intimat a drepturilor procesuale prin abuz de drept, așa cum este definit de art. 15 C. civ., cererea de acordare a daunelor morale a fost justificată cu probele administrate în cauză, care demonstrau consecințele negative suferite de reclamantă pe plan fizic și psihic.

Însă, instanța de apel a înlăturat jurisprudența invocată, inclusiv hotărârile CEDO, pe considerentul că potrivit art. 1 din C. civ., aceasta nu constituie izvor de drept, or, problemele de drept dezlegate de Curtea Europeană sunt obligatorii pentru instanțele naționale.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată instanța de apel și-a însușit întocmai considerentele primei instanțe pe considerentul că sub acest aspect operează puterea de lucru judecat, conform art. 1201 din C. civ. de la 1865.

Solicitarea formulată de reclamanți, ca pe cale separată, ca intimatul să achite cheltuielile generate de declanșarea litigiilor, este pe deplin justificată și dovedită, în dosarele nr. x/2013, y/2013, z/2017 și în dosarul nr. x/2012 fiind acordate numai cheltuielile privind onorariul de avocat și taxele judiciare, nu celelalte cheltuieli ce au fost generate de conduita ilicită a intimatului pârât, având în vedere că actualul litigiu este un litigiu autonom raportat la celelalte litigii.

În ceea ce privește solicitările formualte de reclamanta C., instanța de apel a respins apelul, însușindu-și fără motivare cele reținute de prima instanță, în baza principiului acccesorium sequitur principale, cu ignorarea dispozițiilor art. 1532 alin. (2) din C. civ. care prevede că se poate solicita repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei șanse.

Or, instanța trebuia să aibă în vedere că proba faptei ilicite este suficientă pentru a fi admisă cererea, faptele ilcite ale intimatului fiind pe deplin dovedite.

Aceleași argumente au fost invocate de către recurenți și în ceea ce privește cheltuielile efectuate de B., întrucât acestea nu ar fi fost efectuate dacă atitudinea intimatului nu ar fi condus la starea conflictuală de maximă intensitate generată de comportamentul acestuia.

Numeroasele cheltuieli generate ca urmare a conduitei ilicite a intimatului întruneau elementele art. 1357 C. civ.. Prin amplul material probator s-a demonstrat că intimatul pârât ocupă fără drept terenul proprietatea reclamanților, iar instanța de apel trebuia să oblige pe intimat la plata contravalorii lipsei de folosință a terenurilor.

Concluzionând, recurenții au arătat că folosirea terenului de către intimat a însemnat o încălcare a dreptului de proprietate și o împiedicare de folosire a bunului de către proprietar, fapt ce a dat naștere la un prejudiciu din culpa pârâtului, care s-a cerut a fi acoperit prin plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada solicitată, fiind încălcat art. 44 din Constituție care garantează dreptul de proprietate.

Intimatul D. a depus înâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, iar în ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale corect s-a reținut că nu sunt întrunite în mod cumulativ pentru a atrage tragerea la răspundere a intimatului și a-l obliga la repararea prejudiciului solcitat de reclamanți.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare în data de 22 iunie 2022, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat nulitatea deciziei recurate ca urmare a necomunicării de către instanța de apel a încheierii de dezbateri, arătând că în practica instanței supreme s-a reținut că lipsa încheierii de dezbateri, în situația amânării pronunțării, se sancționează cu nulitatea hotărârii, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar.

Critica este nefondată.

Conținutul hotărârii judecătorești este reglementat de art. 425 C. proc. civ., iar la alin. (1) lit. a) teza I al acestui articol se arată că partea introductivă va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2) din cod, iar în cazul în care pronunțarea hotărârii a fost amânată, aceste mențiuni se vor trece în încheierea de dezbateri, care face corp comun cu hotărârea și despre care se va face vorbire în hotărâre.

Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia", în timp ce alin. (2) al aceluiași articol precizează că "în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

În raport cu aceste dispozițiile legale, față de susținerile recurenților, se observă că, deși este adevărat că lipsa încheierii de dezbateri atrage nulitatea hotărârii, deoarece face imposibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la compunerea instanței, prezența și susținerile părților, în cauza dedusă judecății, din analiza actelor dosarului, se observă că încheierea de dezbateri din data de 15 februarie 2022 nu lipsește de la dosar, ci de află la dosarul curții de apel, iar în practicaua deciziei recurate se face vorbire despre aspectul că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 15.02.2022, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea în data de 01.03.2022.

Prin critica formulată, recurenții au afirmat nulitatea hotărârii, ca urmare a necomunicării încheierii de dezbateri, însă nulitatea analizată nu este expresă pentru a fi operantă prezumția de vătămare prevăzută de art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.. În speță, fiind vorba despre o nulitate condiționată, recurenții erau datori să indice în ce mod au fost vătămați prin necomunicarea încheierii de dezbateri, însă, prin cererea de recurs nu au arătat care este vătămarea procesuală ce li s-a produs, ci doar au susținut că prin nesocotirea reglementărilor legale s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de judecarea apelului conform art. 466 C. proc. civ.

Contrar argumentelor recurenților, faptul că încheierea de dezbateri nu a fost comunicată părților nu atrage nulitatea hotărârii pronunțate, mai ales în condițiile în care din motivarea recursului rezultă că aceștia au avut cunoștință despre conținutul încheierii de dezbateri la momentul formulării cererii de recurs, criticând măsuri din cuprinsul acesteia.

Astfel, prin cererea de recurs, s-a susținut că la termenul din 18.02.2022 (corect fiind 15.02.2022), recurenții au solicitat suplimentarea probatoriilor, iar instanța, contrar dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. și cu încălcarea principiului contradictorialității reglementat de art. 9 din cod, a omis să se pronunțe asupra acestora pe motiv că s-ar antepronunța cu privire la apelul declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2019.

În contradicție cu susținerile recurenților, se observă că instanța de apel nu a omis a se pronunța asupra probatoriilor solicitate, ci a apreciat că întrucât a fost formulat apel și împotriva încheierii primei instanțe de respingere a cererilor în probațiune, nu poate soluționa la acel termen solicitarea de administrare a probei cu expertiza medico-legală, evaluatorie și audiere martor, întrucât ar echivala cu o pronunțare asupra apelului formulat împotriva încheierii respective, însă în situația în care apelul va fi admis sub aceste aspecte, va fixa termen pentru rejudecare și administrarea probelor respective.

Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că, numai în ipoteza în care va aprecia că fiind întemeiată cererea de apel, va dispune rejudecarea cauzei și va administra probele solicitate de reclamanți, în caz contrar, pronunțarea asupra probelor solicitate la termenul din 15 februarie 2022 ar fi echivalat cu o antepronunțare asupra apelului declarat împotriva încheierii din 18.02.2020, raportat la încheierea din 10.12.2019, hotărâri în cuprinsul cărora prima instanță a apreciat ca nefiind necesare soluționării cauzei probele solicitate de părți.

Totodată, din cuprinsul deciziei recurate reiese că cererea de probatorii formulată în apel a trecut prin filtrul instanței de prim control judiciar, care a apreciat în aceeași modalitate ca și prima instanță, respectiv că probele administrate în cauză sunt suficiente pentru pronunțarea unei soluții juste în privința pretențiilor reclamanților.

Prin urmare, nu se poate imputa instanței de apel că nu s-a pronunțat asupra probatoriilor, în condițiile în care în cuprinsul hotărârii a precizat expres că probatoriile administrate în cauză sunt suficiente pentru analiza pretențiilor asupra cărora a fost învestită a se pronunța. De altfel, aprecierea asupra probelor solicitate de părți ori administrate în cauză reprezintă o operațiune subiectivă, specifică instanțelor de fond, necenzurabilă în calea de atac a recursului, față de cazurile de casare în care poate fi admisă o asemenea cale de atac, indicate în mod expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Raportat la cele expuse, sunt nefondate criticile recurenților că prin omisiunea instanței de apel de a pune în dezbatere probele solicitate și de a comunica încheierea de dezbateri au fost încălcate principiile fundamentale prevăzute de art. 6, art. 13 și art. 22 C. proc. civ., nefiind incidente prevederile art. 174 și art. 175 C. proc. civ.

Procedând în continuare la analiza criticilor recurenților-reclamanți întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva lipsei motivării în drept, a neanalizării motivelor de apel, dar și a motivării contradictorii, Înalta Curte reține că sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile și argumentele părților.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis, a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările esențiale ale părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raționamentul judiciar ce întemeiază soluția adoptată în cauza dedusă judecății și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 par. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate, în mod real și efectiv de instanță.

Raportând principiile enunțate la litigiul pendinte, precum și la criticile recurenților legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se încadrează în exigențele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 al Convenției Europene, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată, față de obiectul dedus judecății, de limitele învestirii instanței, de apărările și susținerile părților.

Contrar susținerilor recurenților, decizia atacată este motivată, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, astfel că, în speță, considerentele deciziei recurate sunt clare, concise și concrete, în concordanță cu probele și actele de la dosar, iar instanța de apel a răspuns fiecărui motiv de apel invocat, inclusiv criticii aduse încheierii din 18.02.2020 relative la revenirea de către prima instanță asupra unor probe admise.

Au susținut recurenții că revenirea asupra probelor era posibilă cu respectarea art. 259 C. proc. civ., iar instanța de apel a omis să arate de ce nu a respectat aceste prevederi.

Răspunzând acestei critici, se observă că instanța a apel a reținut că la termenul din 10 decembrie 2019 nu au fost admise probele cu expertiza, ci a fost pusă în discuție clarificarea obiectivelor expertizelor solicitate pentru ca în raport de acestea să se adopte soluția corectă în ceea ce privește admiterea probelor.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat judicios că la termenul din 10 decembrie 2019 a fost clarificat scopul probelor solicitate, nefiind admisă proba cu expertiză, ipoteză în care critica recurenților că instanța de apel a omis să se pronunțe în acest sens este nefondată.

Nefondată este și critica privind pretinsa contradicție între considerente și dispozitiv. Recurenții au învederat că instanța de apel a recunoscut că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, dar a respins acțiunea formulată, fiind o reală contradicție între considerente (unde s-a apreciat asupra conduitei ilicite a intimatului) și dispozitiv.

Contrar argumentelor recurenților, instanța de apel nu a reținut în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Instanța de apel a reținut expres că nu este întrunită în persoana intimatului condiția faptei ilicite, condiție care nu a mai fost analizată de prima instanță în ceea ce privește pretențiile pentru prejudiciul nepatrimonial constând în afectarea stării de sănătate a apelantei reclamante A., întrucât s-a stabilit prioritar că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Raportat la situația de fapt reținută în cauză, instanța de apel a observat că intimatul a stăpânit terenul din anul 1991, cu acordul proprietarilor, sens în care a apreciat că, prin formularea acțiunilor având ca scop recunoașterea sau conservarea dreptului pretins asupra terenului, intimatul pârât nu a săvârșit o faptă ilicită.

Este real că instanța de apel a apreciat că operațiunea de antedatare a înscrisului este ilicită, însă nu se poate reține că aceaste argumente sunt în contradicție cu restul considerentelor care justifică soluția de respingere a apelului ca nefondat, în condițiile în care s-a apreciat ulterior că nu a fost desființată convenția antedată, ea existând, iar efectele ei nu au putut fi opuse reclamanților din prezenta cauză, pârâți în litigiul anterior nr. 580/250/2012* în care pârâtul din prezenta cauză a cerut instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc autentic pentru terenul în cauză.

Astfel, chiar dacă s-a reținut ca fiind ilicită operațiunea de antedatare a convenției, care deși datată 1998, a fost redactată în anul 2012, instanța de apel a apreciat că nu se poate constata doar prin prisma acestei operațiuni caracterul ilicit al faptei imputate pârâtului de către reclamanți, aceea de a intenta o acțiune în instanță și alte demersuri penale în încercarea de a-și apăra un drept pretins, mai ales că și reclamantei A. i s-au respins cereri și plângeri legate de aceleași probleme, părțile uzând reciproc de demersuri legale.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenții au susținut că există o contradicție în ceea ce privește considerentele instanței de apel relative la starea de sănătate a reclamantei A., întrucât a recunoscut că situația litigioasă declanșată de pârât a putut contribui la agravarea stării de sănătate, iar ulterior a reținut că intimatul nu a acționat cu rea-credință întrucât a deținut un drept minim de îndreptățire la pretențiile formulate.

Ulterior, în cadrul cererii de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel a omis să analizeze că starea de sănătate a reclamantei A. s-a agravat în perioada 2012-2018, când intimatul a declanșat litigiile.

Contrar argumentelor recurenților, se observă că instanța de apel nu a omis să se pronunțe cu privire la agravarea stării de sănătate a reclamantei A., iar argumentele prezentate nu sunt contradictorii.

Instanța de apel a apreciat că, deși au fost depuse actele medicale în susținerea argumentului privind agravarea stării de sănătate a reclamantei, intimatul pârât și-a exercitat un drept procesual fără a se reține reaua sa credință, întrucât a avut la bază un minim de îndreptățire la pretențiile formulate. Și chiar dacă starea de sănătate a reclamantei s-a agravat pe parcursul litigiului, s-a reținut că prejudiciul nu a putut fi produs prin faptul că partea adversă a încercat să își valorifice dreptul pretins de proprietate în instanță.

În ceea ce privește analiza de către instanța de apel a abuzului de drept, recurenții pretinzând că sunt contradictorii și confuze considerentele expuse sub acest aspect, se constată că instanța de apel a evaluat corect criticile reclamanților, apreciind că pârâtul nu a comis un abuz de drept, întrucât nu și-a exercitat dreptul procesual cu rea-credință.

În același sens, se observă că, în speță, nu s-a probat reaua-credință a intimatului în formularea acțiunilor în instanță și a plângerilor penale, care de altfel au fost formulate reciproc de către părți, iar recurgerea la procedura judiciară ori soluția de respingere a unei cereri în justiție nu sunt prin ele însele dovada certă a săvârșirii unui abuz de drept procesual, ci acesta trebuie să rezulte din circumstanțele cauzei.

Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de casare, recurenții au susținut că motivarea este confuză, nefiind analizate punctual criticile din cererea de apel și nefiind avute în vedere prevederile art. 500 Cod procedură aplicabile urmare a casării dispuse prin decizia nr. 1873/29.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se observă că recurenții nu au indicat concret care anume critici din apel nu au fost examinate, iar instanța, urmare a casării, a respectat prevederile art. 500 C. proc. civ. și s-a pronunțat pe fondul apelului, expunând, pe larg, motivele pentru care a apreciat ca fiind nefondată calea de atac exercitată de reclamanți.

Prin decizia nr. 1873/29.09.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost trimisă cauza, spre rejudecare, soluția impunându-se argumentat de faptul că hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată și care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

În rejudecare însă, instanța de apel a verificat, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realizat un examen propriu al criticilor formulate în cauză și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării.

Față de cele ce preced, criticile subsumate de recurenți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate și vor fi respinse în consecință.

În continuare, examinând criticile relative la interpretarea greșită a dispozițiilor de drept material, respectiv a art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357-1371 și art. 1381-1395 C. civ., deși încadrate formal în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs vizează, în mod esențial, reținerile instanței de apel relative la inexistența faptei ilicite în sarcina pârâtului și, în consecință, neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită ce se impută intimatului-pârât constă în acțiunea pârâtului de a efectua mai multe demersuri juridice, acțiunea civilă ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Lipova și plângeri penale, în vederea recunoașterii dreptului de proprietate asupra terenului pe care îl poseda, demersuri în cadrul cărora s-a folosit de un înscris antedatat.

Spre deosebire de prima instanță care a stabilit prioritar că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, fapta ilicită, drept condiție a răspunderii civile delictuale a fost analizată de instanța de apel, care a apreciat, așa cum s-a expus anterior, că operațiunea de antedatare a înscrisului, deși ilicită, nu determină prin ea însăși caracterul ilicit al faptei pârâtului de a intenta o acțiune civilă sau de a formula demersuri penale în scopul de a-și proteja dreptul pretins.

Nu poate fi primită nici critica că sunt aplicabile și prevederile art. 19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției New York, ratificată de România în 09.12.2003, în condițiile în care în speță s-a reținut că intimatul-pârât nu a uzat și nici nu a acționat în virtutea funcției deținute, ci ca orice justițiabil care își apără drepturile.

Susținerile recurenților relative la neîndeplinirea condițiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. de la 1864 în ceea ce privește convenția de vânzare-cumpărare din 15.06.1998, de care s-a prevalat intimatul-pârât, se reține că aceste aspecte excedează controlului de legalitate raportat la obiectul litigiului și la limitele învestirii stabilite de reclamanți.

În condițiile în care, față de situația de fapt reținută în speță, s-a apreciat că nu poate fi reținută în sarcina pârâtului săvârșirea unei fapte ilicite și cum pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a celor patru condiții, corect s-a apreciat că nu poate fi reținut prejudiciul solicitat prin cererea de apel.

Referirea recurenților la dispozițiile art. 1349 C. civ., în dezvoltarea criticii privind agravarea stării de sănătate a reclamantei A., a fost efectuată din perspectiva aprecierii de către instanța de apel a probatoriului constând în actele medicale, care în opinia recurenților erau de natură a demonstra îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text legal. Această critică, formulată prin raportare la înscrisurile reprezentate de actele medicale, nu vizează modul de aplicare sau de interpretare a art. 1349 C. civ. și prin urmare nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi analizată în recurs.

O altă critică a vizat înlăturarea de către instanța de apel a jurisprudenței invocate. Critica este nefondată în condițiile în care nu s-a demonstrat că hotărârile invocate vizează o situație juridică identică pentru a li se aprecia relevanța în cauză, sens în care instanța de apel corect a apreciat că, potrivit art. 1 C. civ., jurisprudența nu constituie izvor de drept.

În ceea ce privește referirea la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, se observă că instanța de apel a arătat de ce, în speță, nu este incidentă în cauza Grinberg împotriva Federației Ruse și de ce nu pot fi valorificate hotărârile invocate prin cererea de apel, respectiv cauzele Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit, Ernestina Zullo contra Italiei ori Reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din 21-25 iunie 1969.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, recurenții au susținut că instanța de apel și-a însușit considerentele primei instanțe că ar opera puterea de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ., arătând că este dovedită solicitarea formulată pe cale separată de acordare a cheltuielilor privind dosarele nr. x/2013, nr. y/2013, nr. z/2017 și nr. 580/250/2012*.

Instanțele de fond au analizat defalcat solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată pentru fiecare dosar, reținând că în ceea ce privește dosarul nr. x/2012, cheltuielile solicitate reprezintă pretenții suplimentare față de cele acordate prin hotărârea rămasă irevocabilă.

Se observă că, prin decizia nr. 94/13.12.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2012, reclamanții din prezenta cauză au obținut obligarea intimaților din dosarul respectiv (printre care și intimatul din prezenta cauză) la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acel dosar, sens în care judicios s-a apreciat că nu se pot formula pretenții suplimentare cu privire la cheltuielile de judecată deja acordate întrucât s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice și principiului autorității de lucru judecat reglementat de art. 1201 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a cheltuielilor efectuate în dosarele penale, se observă că, în dosarul nr. x/2013, plângerea penală a fost clasată și, nefiind îndeplintă cerința câștigării procesului prevăzută de art. 453 C. proc. civ. în dosarul nr. x/2013, plângerea penală nu a fost formulată de intimatul din prezenta cauză; dosarul nr. x/2013 nu este finalizat, ipoteză în care cererea de acordare a cheltuielilor este prematură. Prin urmare, în ceea ce privește dosarele penale, nu sunt întrunite în sarcina intimatului condițiile răspunderii civile delictuale, cum corect s-a reținut de către instanțele de fond.

De altfel, prin cererea de recurs, nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate cu privire la modul în care au fost aplicate ori interpretate aceste dispoziții de drept material, ci recurenții doar au susținut că au fost pe deplin justificate și dovedite cheltuielile generate de litigiile anterior enumerate.

Referitor la cheltuielile solicitate de reclamanții C. și B., s-a criticat că acestea nu ar fi fost efectuate dacă intimatul nu declanșa acțiunile ilicite și dacă atitudinea sa nu ar fi condus la starea conflictuală dintre părți.

Pretențiile solicitate de către cei doi reclamanți au fost analizate de instanța de apel, care a validat raționamentul primei instanțe, reținând incidența principiului accesorium sequitur principale față de modul de constituire a demersului inițiat de către reclamanți. Or, cum s-a constatat lipsa faptei ilicite a intimatului față de reclamanta A., nu s-a putut reține în sarcina acestuia fapta ilicită pentru ceilalți doi reclamanți, fii ai reclamantei.

În ceea ce privește solicitarea recurenților de acordare a despăgubirilor constând în lipsa de folosință a terenului, pretinzându-se încălcarea art. 44 din Constituție, se observă că recurenții nu au formulat critici care să combată raționamentul instanțelor de fond în sensul că reclamanta a declarat la APIA că este fermier activ pentru a încasa subvențiile în perioada 2016-2019, ceea ce înseamnă că era în posesia terenurilor pretins ocupate de intimat.

Pentru aceste considerente, reținând că motivele de recurs invocate de recurentă sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

Totodată, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 1672,5 RON, rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 52 din 01 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 1672,5 RON, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.