Decizia nr. 1873/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 106/2020 a Tribunalului Arad

Circumstanțele cauzei. Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 14 mai 2019, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor de 20.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferința cauzată reclamantei A., și daune materiale în sumă de 253.051 RON, compuse din: 11.323,92 RON, reprezentând despăgubiri (lucrum cesans și damnum emergens) ca urmare a pierderii fructelor aferente terenurilor înscrise în CF nr. x Bata și CF nr. x Bata, ca urmare a imposibilității de cultivare a proprietății în perioada 2016 - 2017; 824,76 RON, reprezentând subvențiile neacordate în anii 2016 - 2018; 108.067 RON, reprezentând contravaloarea venitului pe care reclamanta C. l-ar fi realizat în perioada septembrie 2016 - martie 2017 în Spania; 1.700 RON, reprezentând cheltuielile de deplasare ale reclamantului B. din Spania în România, respectiv suma de 20650 RON, reprezentând cheltuieli generate de litigiul anterior, compusă din suma de 16.150 reprezentând onorarii avocațiale, și suma de 4.500 RON cheltuieli de deplasare), cu cheltuieli de judecată.

Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 106 din 30 iunie 2020, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C..

Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 205 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de apel formulată de reclamanții A., B. și C. împotriva încheierii de ședință din data de 18 februarie 2020 și a sentinței civile nr. 106 din 30.06.2020, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosar nr. x/2019, ca nefondată; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Judecata în recurs. Motivele de recurs. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții A., C. și B.. Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispzoțiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., reclamnații au solictat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și trimiterea cauzei, pentru rejudecare cererii, instanței de apel. În argumentarea incidenței motivului de recurs, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-reclamnații au învederat următoarele aspecte: Decizia curții de apel a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 22 și art. 425 și art. 476 și art. 479 din C. proc. civ., din perspectiva în care în conținutul acesteia sunt reluate integral susținerile reclamanților în fața instanței de fond, apărările formulate de pârât, și au fost preluate, în totalitate, considerentele sentinței tribunalului ca aparținând instanței de apel. De asemenea, instanța de apel a nesocotit principiile fundamentale privind dreptul de la un proces echitabil, prevăzut și garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și art. 7 din C. proc. civ. având în vedere că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la criticile formulate în apel de reclamanți, cu consecința prejudicierii drepturilor procesuale ale acestora care atrage sancțiunea reglementată prin art. 175 și art. 405 din C. proc. civ. Astfel, cu privire la cererea reclamanților de suplimentare a probatoriului cu expertiză evaluatorie pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință a imobilului dar și cu expertiză medico-legală pentru stabilirea raportului de cauzalitate între starea de sănătate a reclamantei A. și fapta ilicită a pârâtului reprezentată de demararea litigiului împotriva acesteia, prin încheierea din 10 noiembrie 2020, instanța de apel a reținut că soluționarea cererii de încuviințare a probatoriilor ar presupune o antepronunțare cu privire la apelul promovat împotriva încheierilor din 18 februarie 2020 și 10 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, și, ca atare, a apreciat că se impune acordarea unui nou termen pentru administrarea acestora. La fila x din cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel cu referire la apelul formulat de reclamanți împotriva încheierii din 18 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, reține că "pe calea apelului pârâții reiau în mod exhaustiv apărările din cuprinsul întâmpinării formulată în primă instanță de reclamanți", reluând astfel, considerentele avute în vedere de prima instanță raportat la susținerile din cuprinsul întâmpinării, fără a analiza criticile de nelegalitate ale reclamanților împotriva încheierilor apelate. Totodată, curtea de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de probatorii formulate de reclamanți, a confundat susținerile intimatului cu cele ale reclamanților, referindu-se, prin conținutul deciziei pronunțate, la un alt litigiu decât cel pendinte din perspectiva în care a reținut, pe de o parte, că apelul nu este motivat, cu toate că, prin cererea de apel, reclamanții au invocat aspecte de nelegalitate și de netemeinicie ale sentinței pronunțate de Tribunalul Arad raportat la fiecare capăt de cerere cu care a învestit instanța, iar pe de altă parte, a reținut că apelul este exercitat de pârâtă, în contextul în care, în cauză, este un pârât, și nu o pârâtă, iar apelul a fost inițiat de reclamanți. În acest context, instanța de apel a făcut trimitere în cuprinsul considerentelor la o situație de fapt care nu face obiectul pricinii deduse judecății, constatând că "prin formularea plângerii penale, recurenta-pârâtă a exercitat în limitele legale, dreptul prevăzut de art. 52 din Constituția României care garantează dreptul cetățenilor români la petiționare". În dezvoltarea motivului de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pornind de la aceleași aspecte expuse în susținerea criticilor de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat că decizia curții de apel nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea hotărârilor judecătorești reprezentând o condiție a respectării dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție, dar și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, respectarea dreptului la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de instanța de judecată care are obligația de a analiza în mod efectiv susținerile și apărările părților, astfel că acesteia îi revine obligația procedurală de a prezenta în cuprinsul considerentelor o motivare completă și reală cu privire la criticile formulate împotriva sentinței tribunalului, așa cum impune exigențele art. 425 alin. (1) lit. 5 din C. proc. civ.. Or, instanța de apel a omis, în totalitate, să examineze în cuprinsul deciziei recurate aspectele invocate prin motivele de apel, rezumându-se în a prelua, în mod complet și necenzurat, considerentele tribunalului reținute prin sentința civilă nr. 106 din 30 iunie 2020 cu referire inclusiv la motivele de apel formulate împotriva încheierilor din 18 februarie 2020 și 10 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, dar și cu privire la omisiunea de a analiza cererea de probatorii. Cu toate că sunt menționate ca reprezentând considerente ale instanței de apel, în cuprinsul acestora sunt redate, tale quale, argumentele tribunalului în soluționarea, în primă instanță, a cererii de chemare în judecată, fără a fi analizate criticile reclamanților cu privire la cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă A., aspect ce vădește nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva neanalizării efective a motivelor de nelegalitate invocate de reclamanți prin cererea de apel. În susținerea criticii de nelegalitate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 1349 alin. (1) și alin. (2), art. 1357-1371, art. 1381-1395 din C. civ. În argumentarea acestei critici, recurenții-reclamanți au susținut că acțiunile pârâtului întrunesc condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia, fiind incidente și dispozițiile art. 19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției New York din 31 octombrie 2003, ratificată de România la data de 09 decembrie 2003, care sancționează abuzul de funcție. Astfel, caracterul ilicit al conduitei pârâtului s-a concretizat prin folosirea unui act sub semnătură privată, antedatat, în scopul utilizării, în mod ilicit, a terenului în litigiu, proprietatea reclamanților, acțiune continuată și în prezent de către pârât sub pretextul că imobilele terenuri pe care le are în solosință au alte coordonate topografice. Convenția de vânzare-cumpărare încheiată la data de 15 iunie 1998 de care se prevalează pârâtul nu întrunește condițiile de validitate prevăzute de art. 948 din C. civ. având în vedere că are la bază o cauză ilicită și eludează prevederile art. 67 din Legea nr. 18/1991. Instanța a făcut o greșită interpretare a probelor apreciind că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, abdicând astfel de la principiul proporționalității dintre prejudiciul suferit de reclamantă și conduita ilicită a pârâtului. Prevederile art. 1391 și art. 253 din C. civ. reglementează posibilitatea reparării patrimoniale a prejudiciului nepatrimonial. În cauză, se impunea ca instanța să analizeze consecințele atât sub aspect patrimonial cât și nepatrimonial generate de conduita ilicită a pârâtului, prin raportare și la reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din perioada 21-25 iunie 2969 potrivit cărora repararea trebuie să cuprinsă, în afară de despăgubirea bănească și măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare. Instanța de apel nu a efectuat o analiză a jurisprudenței naționale și europene invocate de reclamanți potrivit căreia proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a unei fapte ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Or, în pricina pendinte, din materialul probator prezentat, reiese că pârâtul a ocupat fără drept, terenul proprietatea reclamanților, împiedicând astfel exercitarea a două dintre atributele dreptului de proprietate, posesia și folosința, și ca atare, se impunea, ca instanța să dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului. De asemenea, conduita ilicită a pârâtului rezultată în urma promovării acțiunilor în justiție împotriva reclamanților au generat cheltuieli reprezentate de onorariile avocațiale cât și alte costuri în legătură cu deplasarea și prezența acestora la procese.

Apărările formulate în cauză. La data de 19 martie 2021, intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel, apreciind că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească care respectă dispozițiile art. 22 și art. 425 din C. proc. civ., din perspectiva în care aceasta conține motivele pe care se întemeiază și nu conține motive străine de natura pricinii, așa cum, în mod nefondat, se susține. În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți referitoare la nesoluționarea de către instanțele de fond a cererii de probatorii, intimatul-pârât a arătat că aceste aspecte nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat prin memoriul de recurs. De asemenea, instanța de apel nu a pronunțat soluția cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, așa cum se susține, astfel că, în sarcina pârâtului, nu se poate reține o conduită ilicită în raport de reclamanții din prezenta cauză, promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare fiind încheiată cu respectarea condițiilor de fond și de formă impuse de prevederile legale, aceasta nefiind desființată, bucurându-se de prezumția de validitate conferită de efectele autorității de lucru judecat a deciziei penale pronunțate cu privire la acest aspect.

Soluția și considerentele Înaltei Curți Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate de reclamanți, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succedă: Recurenții-reclamanți au invocat în cadrul memoriului de recurs incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării de către instanța de apel a prevederilor art. 22, a art. 476 și a art. 479 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a examinat, în mod efectiv, motivele de netemeinicie invocate prin cererea de apel și nu a soluționat cererea de probatorii, preluând, în mod direct, considerentele Tribunalului Arad, fără a prezenta propriile argumente care au stat la baza soluției pronunțate. Argumentele prezentate de recurenții-reclamanți în acest sens se circumscriu atât ipotezei vizate de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., cât și ipotezei referitoare la absența motivării, în contextul în care lipsesc considerentele curții de apel care au justificat adoptarea soluției prin prisma criticilor formulate de recurenții-reclamanți cu privire la încheierile din 18 februarie 2020 și 10 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, cât și sentinței tribunalului, fiind incidentă, astfel, și ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile sub acest aspect urmând a fi analizate și din această perspectivă. Astfel fiind, cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere natura extraordinară a căii de atac a recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate cu privire la o hotărâre necesar a nu fi afectată de viciul motivării. În cauza de față, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea acestuia, în temeiul prevederilor legale privind angajarea răspunderii civile delictuale, la plata sumelor de 20.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferința cauzată reclamantei A., și daune materiale în sumă de 253.051 RON, compusă din: 11.323,92 RON, reprezentând despăgubiri (lucrum cesans și damnum emergens) ca urmare a pierderii fructelor aferente terenurilor înscrise în CF nr. x Bata și CF nr. x Bata, ca urmare a imposibilității de cultivare a proprietății în perioada 2016-2017; 824,76 RON, reprezentând subvențiile neacordate în anii 2016-2018; 108.067 RON, reprezentând contravaloarea venitului pe care reclamanta C. l-ar fi realizat în perioada septembrie 2016- martie 2017 în Spania; 1.700 RON, reprezentând cheltuielile de deplasare ale reclamantului B. din Spania în România, respectiv suma de 20650 RON reprezentând cheltuieli generate de litigiul anterior, compusă din suma de 16.150 reprezentând onorarii avocațiale, și suma de 4.500 RON cheltuieli de deplasare). Nemulțumiți de soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de tribunal prin sentința civilă nr. 106 din 30 iunie 2020, împotriva acesteia și a încheierii de ședință din data de 18 februarie 2020, pronunțate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, reclamanții A., B. și C. au formulat apel cu care a fost învestită Curtea de apel Timișoara. Examinând hotărârea recurată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în prima parte a deciziei, (începând cu paragraful 11 al paginii nr. 40, până la paragraful al treilea al paginii nr. 41) considerentele hotărârii recurate fac trimitere la o altă situație de fapt, în sensul în care instanța de apel reține că: "pe calea apelului de față, pârâții reiau în mod exhaustiv apărările formulate pe calea întâmpinării formulată în primă instanță la acțiunea introductivă de instanță a reclamanților", respectiv că "pârâții nu au înțeles să formuleze critici concrete prin raportare explicită la motivele pentru care prima instanță le-a găsit ca nefondate, rezumându-se a relua în calea, devolutivă este adevărat, a apelului, cuprinsul actului procedural al întâmpinării or, cum este cazul contestării modului de actualizare a despăgubirilor acordate ca echivalent al preluării, cuprinsul obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.", în contextul în care, în pricina dedusă judecății, există un singur pârât, D., iar apelul a fost exercitat de reclamanți. De asemenea, curtea de apel a reținut că "prin calificarea ca faptă ilicită a actului de procedură realizat de pârâtă rezidând în sesizarea organului de cercetare penală competent cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de furt, a cărei victimă a fost, cu descrierea circumstanțelor de săvârșire, circumstanțe ce au inclus, în mod obiectiv, și referiri la persoana reclamantei, prezentă la locul faptei, tribunalul a încălcat în mod evident dispozițiile art. 1353 C. civ..", în situația în care, în speța dedusă judecății, instanța a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului ca urmare a promovării de către pârâtul D. a unor acțiuni în justiție în contradictoriu cu reclamanta A., nicidecum pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt. În continuare, în conținutul deciziei recurate, curtea de apel efectuează o redare fidelă a reținerilor primei instanțe (care se regăsesc de la paragraful 8 al paginii 16 și până la paragraful 10 al paginii 27), prin preluarea cu exactitate și în totalitate a considerentelor sentinței civile nr. 106 din 30 iunie 2020 a Tribunalului Arad, (începând de la paragraful 5 de la pagina 41 și până la paragraful nr. 9 al paginii 52), instanța concluzionând că "în temeiul dispozițiilor legale evocate, potrivit art. 480 C. proc. civ., instanța va respinge ca nefondat apelul de față, cu consecința menținerii, ca legale, atât a încheierii, cât și a sentinței civile supuse analizei." Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumente proprii ale instanței de apel care să susțină soluția pronunțată. Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanța la soluția pronunțată și care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Prin urmare, în esență, criticile recurenților reclamanți invocate în cadrul cererii de recurs pun în discuție vicii ale motivării deciziei atacate: lipsa motivării și motivarea străină de natura pricinii, acestea fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanța de apel. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile. Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligația motivării hotărârilor judecătorești într-un mod care să corespundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și exigențelor art. 6 paragraf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanța de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul. Astfel, prin deciziile pronunțate în cauzele Helle împotriva Finlandei, Garcia Ruiz împotriva Spaniei și Hansen împotriva Norvegiei, Curtea Europeană a drepturilor Omului a reținut că respingând un apel, instanța poate, în principiu, să se limiteze la a-și însuși motivele hotărârii instanței de grad inferior. Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă care și-a motivat decizia în acest fel, să fi examinat totuși, în mod real, chestiunile esențiale supuse analizei și să nu se rezume să confirme pur și simplu concluziile instanței de grad inferior. Totodată, în ipoteza instanțelor de apel responsabile de filtrarea căilor de atac nefondate și a căror competență se extinde la chestiuni de fapt și de drept, acestea au obligația să ofere motive care să justifice refuzul de a admite apelul. Prin urmare, preluarea integrală în considerentele hotărârii recurate de către curtea de apel a argumentelor din sentința tribunalului, pronunțată în primă instanță, fără prezentarea propriilor considerente logice și juridice ce au fundamentat soluția din dispozitivul hotărârii, nu poate fi considerată că răspunde cerinței privind motivarea soluțiilor pronunțate de către instanțele judecătorești, în condițiile în care aceasta nu poate răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca atare, motivarea trebuie să fie clară și precisă, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar. Ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel este ținută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării. În absența unui examen efectiv al criticilor invocate de reclamanți prin cererea de apel, Înalta Curte nu poate verifica, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, deoarece aspectele criticate în recurs, deși invocate și prin cererea depusă în apel, nu se regăsesc analizate în considerentele deciziei ce constituie obiectul recursului. În consecință, sub aspectul sus evocat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu răspunde criticilor invocate de reclamanți prin apelul formulat, drept pentru care critica recurenților-reclamanți referitoare la lipsa motivării și încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, invocate ca motiv de casare a deciziei curții de apel, se vădește a fi întemeiată. Față de soluția ce se impune ca urmare a admiterii cererii de recurs pentru considerentele arătate anterior, se observă că nu pot fi analizate celelalte motive de recurs, ce vizează tocmai incidența dispozițiilor legale referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului D., încadrate de recurenții-reclamanți în dispozițiile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanța de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanței de apel din perspectiva celor anterior enunțate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar. În temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul reclamanților, cu consecința casării deciziei recurate și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare instanța de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate prin cererea de apel și a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă în apel, cu observarea limitelor determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de recurenții-reclamanți în prezenta cale de atac, Înalta Curte consideră că la acest moment procesual nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei. Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva deciziei civile nr. 205 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.