ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3524/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23.10.2018pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, contestatorul A., în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției și Libertății Civice, B., Consiliul Superior al Magistraturii, Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, C., D., E., F. și G., a solicitat anularea Rezoluției nr. x/2018 și a Rezoluției nr. x/2018 și exercitarea acțiunea disciplinare împotriva persoanelor menționate și obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 200.000 RON, daune morale.

În ședința publică din data de 09.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și Inspecția judiciară cu privire la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, B. - inspector judiciar, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiției, Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, C., D., E. - judecători la Judecătoria Drăgășani, F. - judecător la Judecătoria Râmnicu Vâlcea și G. - procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani și a respins acțiunea în contradictoriu cu aceste persoane pentru lipsa calității procesuale pasive, având în vedere dispozițiile art. 65 din Legea nr. 317/2004, cu modificările și completările ulterioare potrivit cărora Inspecția Judiciară funcționează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate și, ținând cont că emitentul actelor în litigiu este Inspecția Judiciară, calitate procesuală pasivă în cauză și, deci, parte a raportului juridic dedus judecății are/poate fi doar Inspecția Judiciară.

Prin sentința nr. 2380 din data de 09.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de contestatorul A., împotriva Rezoluției nr. x/2018 și a Rezoluției nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței 2380 din data de 09.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs contestatorul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea primei instanțe este lovită de nulitate, nemenționându-se motivele pentru care a fost respinsă contestația, fiind nemotivată în condițiile art. 425 C. proc. civ., nemenționându-se motivele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile contestatorului, au fost încălcate normele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității și, de asemenea, este nelegală, cu încălcarea normelor de drept material și cuprinde motive contradictorii.

S-a menționat că Inspecția Judiciară în mod corect a reținut inexistența indiciilor care sa conducă la săvârșirea de abateri disciplinare, în timp ce acestea sunt evidente raportat la disp. art. 99, 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind reaua-credință și grava neglijență, respectiv încălcarea cu știință a normelor de drept material ori procesual și nesocotirea normelor de drept material ori procesual în mod neîndoielnic și nescuzabil. Atât timp cât, în dosarul nr. x/2017 era evident că recurentul avea calitatea de persoană vătămată, alături de numita H.., în mod abuziv, prin săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prin interzicerea unor drepturi, atât procurorul G.., cât și judecătorul F.., i-au interzis acest drept, faptă de o gravitate aproape neîntâlnită și inegalabilă în sistemul judiciar.

În ce-l privește pe numitul C., recurentul arată că mai mulți ani i-a respins fără niciun temei absolut orice cerere/acțiune formulată, aproape toate cererile de reexaminare/contestațiile fiind admise, ceea ce dovedește săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În ce le privește pe numitele D.. și E.., acestea înregistrează cele mai mari restanțe în redactarea hotărârilor, hotărârea din dosarul nr. x/2017, despre care se face vorbire, a fost redactată după aproape 1 an și 10 luni, în ianuarie 2020 (datând 04.07.2018), după ce au fost formulate numeroase cereri, inclusiv mai multe sesizări la Inspecția Judiciară.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 iunie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 17 martie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluției nr. x/2018 și a Rezoluției nr. x/2018 și exercitarea acțiunea disciplinare împotriva persoanelor menționate și obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 200.000 RON, daune morale.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată, în ipoteza în care contestatorul este nemulțumit de modalitatea, diferită de a sa, în care magistrații au interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluționării cauzei. A admite altfel, ar însemna, pe de o parte, nesocotirea principiului independenței judecătorului, iar, pe de altă parte, încălcarea dispoziției constituționale potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

De fapt, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță, însă nu critică nelegalitatea sentinței prin încălcarea sau aplicarea greșită a regulilor de procedură, aspect în raport de care apreciază că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este invocat pur formal.

În ceea ce privește motivul de casare încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat în mod distinct și către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că acesta nu a dezvoltat critici concrete care să vizeze nerespectarea exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței.

Din această perspectivă, recursul este nefondat, considerentele explicând soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

De asemenea, Înalta Curte reține că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de însușire a argumentelor prezentate de partea reclamantă, ci expunerea clară a raționamentului care fundamentează soluția pronunțată.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excede competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu se poate reține nici încălcarea cu știință a normelor de drept material ori procesual, nici nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual, de vreme ce magistrații reclamați au justificat măsurile dispuse.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2380 din 9 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2021.

GGC - BR