ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 iulie 2022

Asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 342 din 14 decembrie 2021 pronunțată de Judecătoria Sighișoara în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., cu aplicarea art. 61 alin. (1), (2) și 4 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4000 RON amendă penală [200 zile-amendă x 20 RON (cuantumul unei zile - amendă)], pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

În baza art. 63 alin. (1) C. pen., i s-a atras atenția inculpatului că, în cazul în care, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile de închisoare.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A., care, în data de 17 decembrie 2018, ora 23:30, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe strada x din localitatea Sovata, având permisul de conducere reținut la data opririi, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Judecătoria Sighișoara a înlăturat apărările formulate de acuzat, constatând, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și a fost săvârșită de acesta.

În ceea ce privește desfășurarea eventimentelor, s-a reținut că, la data de 01 mai 2018, organele de cercetare penală din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Mureș, secția 5 Poliție Rurală Miercurea Nirajului, s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că în aceeași zi, în jurul orei 10:30, A. a condus pe DJ 135, pe raza localității Lăureni din județul Mureș, autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare provizorii x, având autorizația de circulație provizorie valabilă din 23 ianuarie 2018 până la 21 martie 2018.

Prin ordonanța nr. 2630/P/2018 din 27 septembrie 2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tîrgu Mureș, în temeiul art. 318 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus renunțarea la urmărirea penală în cauza având ca obiect infracțiunea de conducere a unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) C. pen., săvârșită de A..

Prin încheierea penală nr. 958 din 13 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Târgu Mureș, în temeiul art. 318 alin. (15) C. proc. pen., a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureș de confirmare a soluției de renunțare la urmărire penală dispusă prin ordonanța nr. 2630/P/2018 din 27 septembrie 2018, în cauza având ca obiect infracțiunea de conducere a unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (1) C. pen., săvârșită de A., și s-a constatat legalitatea și temeinicia soluției procurorului. Această hotărâre a fost comunicată inculpatului A. la 11 decembrie 2018.

Ulterior, prin dispoziția nr. 1755 din 14 decembrie 2018 a Șefului Serviciului Rutier Mureș, s-a dispus, în baza art. 103 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 195/2002, coroborat cu art. 103 alin. (1) lit. c) din același act normativ, suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe drumurile publice pe o perioadă de 90 zile, începând cu data de 29 septembrie 2018, al inculpatului A., posesor al permisului de conducere seria x, ce a fost reținut la 01 mai 2018, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (1) C. pen.. Această dispoziție i-a fost comunicată inculpatului la 04 ianuarie 2019.

În atare situație, raportându-se la dispozițiile art. 97, art. 103 alin. (1) lit. c) și alin. (1)

1

, art. 111 alin. (1), (2) și 3 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 190 alin. (1) și art. 210 din H.G. nr. 1391/2006, instanța de fond a constatat că, urmare a măsurii tehnico-administrative a reținerii permisului de conducere, luată la 01 mai 2018, inculpatul A. a cunoscut că de la acel moment avea suspendat exercițiul dreptului de a conduce.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a ținut seama de împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, de gravitatea medie a acesteia, de conduita inculpatului anterior comiterii faptei, care nu este cunoscut cu antecedente penale, de conduita sa pe parcursul procesului penal, de nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, de situația sa familială și socială (faptul că are 46 de ani, este necăsătorit, are studii universitare, precum și un loc de muncă stabil).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A., solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., iar, în subsidiar, pronunțarea unei soluții de amânare a aplicării pedespei.

Astfel, făcând trimitere la aspectele statuate prin decizia nr. 27 din 21 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitoare la momentul în care încetează măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, a învederat că, începând cu data de 13 noiembrie 2018, când instanța a confirmat renunțarea la urmărirea penală dispusă în privința sa de către procuror, își putea exercita din nou dreptul de a conduce, chiar dacă permisul nu i-a fost restituit.

Totodată, a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 1755 din 14 decembrie 2018 a Șefului Serviciului Rutier Mureș, prin care s-a dispus suspendarea exercitării dreptului inculpatului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile.

În subsidiar, a solicitat dispunerea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei, dată fiind lipsa antecedentelor penale, împrejurările comiterii faptei, eroarea asupra interpretării unei norme cu caracter extrapenal, lipsa unor consecințe deosebit de grave ale faptei și datele sale personale.

Prin decizia penală nr. 121/A din 02 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 342 din 14 decembrie 2021 a Judecătoriei Sighișoara, dată în dosarul nr. x/2020, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea apelantului inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide în acest sens, efectuând propria analiză a materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, Curtea a constatat că instanța de fond a evaluat și coroborat în mod judicios probele din cauză, reținând, în mod corect, situația de fapt dedusă judecății, cu consecința condamnării inculpatului A. sub aspectul comiterii infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut, în ceea ce privește desfășurarea evenimentelor, că, în data de 01 mai 2018, inculpatul a fost depistat în trafic de către organele de poliție, întocmindu-i-se dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul neînmatriculat și fiindu-i reținut permisul de conducere, conform prevederilor O.U.G. nr. 195/2002. Ulterior, procurorul de caz i-a prelungit inculpatului dreptul de a conduce autovehicule până la data de 28 septembrie 2018, iar, la 13 noiembrie 2018, judecătorul de cameră preliminară a confirmat soluția de renunțare la urmărirea penală cu privire la infracțiunea de conducere a unui vehicul neînmatriculat.

S-a mai reținut că, la data de 14 decembrie 2018, Șeful Serviciului Rutier Mureș a emis dispoziția nr. 1755, prin care s-a materializat sancțiunea administrativă a suspendării dreptului inculpatului de a conduce autovehicule între 29 septembrie 2018 și 27 decembrie 2018. Această dispoziție i-a fost comunicată lui A. la 04 ianuarie 2019, după ce, la 17 decembrie 2018, i s-a întocmit un nou dosar penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul de o persoană care nu deține permis de conducere, dat fiind faptul că la momentul depistării sale în trafic, îi era suspendat dreptul de a conduce autoturisme, conform dispoziției menționate.

Astfel, s-a constatat că, în fapt, la momentul depistării sale în trafic în data de 17 decembrie 2018, inculpatul avea permisul de conducere suspendat, sancțiune cu caracter administrativ, dispusă în baza prevederilor art. 103 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 ca urmare a soluției de renunțare la urmărirea penală pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul neînmatriculat, instanța de apel apreciind că nu prezintă relevanță sub acest aspect împrejurarea că dispoziția șefului serviciului rutier nu îi fusese încă comunicată.

Totodată, s-a observat că, raportat la termenul de la care sancțiunea începea să producă efecte, intervalul de timp în care procurorul de caz i-a prelungit inculpatului dreptul de a conduce autovehicule nu constituie o perioadă efectivă în care respectivul drept a fost suspendat. În mod evident, posibilitatea suspendării efective a dreptului de a conduce urma a debuta la momentul expirării ultimei dovezi de prelungire a acestui drept.

S-a mai arătat că legiuitorul nu impune aplicarea sancțiunii administrative numai pentru viitor, fiind, de altfel, chiar în interesul inculpatului ca suspendarea să se dispună cu efect retroactiv, întrucât, dacă sancțiunea s-ar aplica după emiterea dispoziției de către șeful serviciului rutier, acesta ar fi privat de dreptul de a conduce o perioadă mai îndelungată.

În plus, s-a subliniat că inculpatul nu poate invoca în apărarea sa împrejurarea că nu ar fi știut că i se va suspenda dreptul de a conduce ca urmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, având în vedere că acest aspect este prevăzut expres în dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, care îi erau cunoscute, având în vedere că a promovat examenul de obținere a permisului de conducere auto.

Deopotrivă, nu a fost primită nici apărarea inculpatului în sensul că putea conduce autoturismul în mod legal, chiar dacă permisul de conducere nu i-a fost restituit, arătându-se că, potrivit art. 101 alin. (1) pct. 18 din O.U.G. nr. 195/2002, acestuia îi revenea obligația legală de a avea asupra sa permisul de conducere.

Instanța de control judiciar a reținut că, în mod legal, i-a fost suspendat inculpatului dreptul de a conduce, ulterior expirării dovezii de prelungire a dreptului de circulație, chiar dacă măsura a fost dispusă cu efect retroactiv, din dispozițiile legale nereieșind obligativitatea organului abilitat de a dispune suspendarea numai pentru viitor.

Ca urmare, s-a constatat că, în mod judicios, s-a reținut în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., în condițiile în care suspendarea dreptului său de a conduce autovehicule a fost dispusă în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, iar producerea efectelor de către dispoziția prin care s-a dispus această sancțiune administrativă nu era condiționată de comunicarea imediată a actului administrativ către inculpat, atâta timp cât permisul său era deja reținut de organele de poliție încă din 01 mai 2018 și, potrivit art. 103 din O.U.G. nr. 195/2002, măsura suspendării respectivului drept urma a fi dispusă în cazul renunțării la urmărirea penală, fapt cunoscut, de altfel, de inculpat, având în vedere că a promovat examenul pentru obținerea permisului de conducere.

Totodată, Curtea a apreciat ca fiind inadmisibilă excepția de nelegalitate ridicată de inculpat, arătând că dispoziția nr. 1755 din 14 decembrie 2018 de suspendare a exercițiului dreptului de conducere nu constituie un act administrativ care să poată fi atacat în procesul penal pe calea excepției prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, din moment ce, în privința acestuia, sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) din același act normativ, pentru modificarea sau desființarea sa fiind instituită, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

În acest sens, s-a subliniat că dispoziția de suspendare a exercițiului dreptului de conducere al persoanelor suspectate de săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. nu se emite direct, ci prin dispunerea măsurii tehnico-administrative a reținerii permisului de conducere, potrivit art. 111 alin. (1) lit. b), alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002. Prin urmare, această dispoziție se anulează prin restituirea permisului, conform art. 113 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, în baza hotărârii definitive de achitare sub aspectul săvârșirii infracțiunii respective.

Așadar, chiar și în ipoteza în care măsura tehnico-administrativă concretă ar fi viciată sub aspecte de legalitate, putând fi criticată pe calea excepției de nelegalitate, în condițiile legii, și eventual reemisă dacă se impune, măsura suspendării dreptului de conducere pe durata procesului penal este independentă de respectivele vicii de legalitate ale măsurii tehnico-administrative, potrivit art. 113 alin. (1) lit. e) raportat la art. 111 alin. (1) lit. b), alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.

Întrucât este condiționată de stabilirea judiciară definitivă a nerăspunderii penale a persoanei suspectate, rezultă că procedura anulării dispoziției de suspendare a exercițiului dreptului de conducere este reglementată parțial de o lege organică, respectiv de C. pen., neputând fi criticată pe calea excepției de nelegalitate, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, întrucât este exclusă expres de art. 5 alin. (2) din același act normativ.

În atare situație, s-a concluzionat că apărările inculpatului privind nelegalitatea dispoziției de suspendare a dreptului de a conduce nu reprezintă chestiuni prealabile soluționării cauzei în sensul art. 52 C. proc. pen., ci trebuie să fie verificate în procesul penal cu ocazia stabilirii conținutului constitutiv al infracțiunii, în raport de prevederile C. pen., iar nu pe calea excepției de nelegalitate, care este inadmisibilă atunci când privește însăși existența infracțiunii, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2000.

Având în vedere toate aceste argumente, instanța de control judiciar a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Nefondată a fost apreciată și solicitarea inculpatului de dispunere a unei soluții de amânare a aplicării pedepsei, Curtea considerând că nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. d) C. pen., întrucât, cu toate că într-o altă cauză a mai beneficiat de clemență din partea organelor judiciare, dată fiind soluția de renunțare la urmărirea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul neînmatriculat, acesta a perseverat în comiterea de fapte penale, în sensul că, deși a cunoscut prevederile Codului Rutier și faptul că îi era suspendat dreptul de a conduce, a trecut cu vederea acest aspect.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În acest sens, a arătat, sub aspectul situației de fapt, că, în urma identificării sale în trafic, la 01 mai 2018, conducând un autovehicul neînmatriculat, a fost constituit dosarul penal nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighișoara, având ca obiect săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 334 alin. (1) C. pen., cu același prilej fiindu-i reținut permisul de conducere și eliberată o autorizație de circulație provizorie. Prin ordonanța nr. 2630/P/2018 din 27 septembrie 2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighișoara s-a dispus renunțarea la urmărirea penală pornită în privința sa, măsură ce a fost confirmată prin încheierea penală nr. 958 din 13 noiembrie 2018 a Judecătoriei Sighișoara, care i-a fost comunicată la 11 decembrie 2018. Ulterior, a fost emisă dispoziția nr. 1755 din 14 decembrie 2018 a Șefului Serviciului Rutier Mureș, prin care, în baza art. 103 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 195/2002, s-a dispus suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice pe o perioadă de 90 de zile, începând cu data de 29 septembrie 2018, act care i-a fost comunicat la 04 ianuarie 2019.

La 17 decembrie 2018, a fost oprit în trafic de lucrătorii de la Poliția rutieră care, după verificarea bazei de date, s-au sesizat din oficiu pentru comiterea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.. În opinia recurentului, însă, fapta din 17 decembrie 2018, de a conduce un vehicul pe drumurile publice, nu este prevăzută de legea penală, întrucât măsura suspendării dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice luată în ziua de 01 mai 2018 a încetat la data de 13 noiembrie 2018, când a rămas definitivă soluția de renunțare la urmărire penală dispusă de procuror în dosarul penal nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighișoara. Mai mult decât atât, la momentul depistării în trafic nu a cunoscut despre existența măsurii suspendării aceluiași drept dispusă de Șeful Serviciului Rutier Mureș prin decizia nr. 1755 din 14 decembrie 2018 (emisă de fapt la 18 decembrie 2018), aceasta fiindu-i comunicată abia la 04 ianuarie 2019.

În susținerea afirmațiilor sale a făcut trimitere la considerentele deciziilor nr. 18 din 29 octombrie 2019 și nr. 27 din 21 aprilie 2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum și nr. 8 din 19 martie 2018 a instanței supreme, Completul competent să judece recursuri în interesul legii, din care rezultă că perioada de suspendare a exercitării dreptului de a conduce nu poate dura decât până la soluționarea definitivă a dosarului penal, respectiv în speță până la 13 noiembrie 2018.

Totodată, a invocat și excepția de nelegalitate a deciziei nr. 1755 din 14 decembrie 2018 a Șefului Serviciului Rutier Mureș, solicitând ca aceasta să nu fie luată în considerare la soluționarea căii extraordinare de atac. În susținerea excepției, a arătat că suspendarea dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice nu se putea dispune retroactiv (de la 29 septembrie 2018), ci numai pe viitor, și că, potrivit art. 103 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 195/2002, prin acest act trebuia dedusă și perioada cât respectivul drept fusese suspendat între 01 mai 2018 și 13 noiembrie 2018, interval care, în orice caz, era mai mare de 90 de zile cât prevede actul normativ, astfel că, în final, trebuia să se constate că nu există niciun fel de interdicție în privința sa.

Prin încheierea din 17 mai 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020, constatându-se îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 121/A din 02 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 7, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind întemeiat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Așa cum s-a menționat și în cuprinsul încheierii de admitere în principiu din 17 mai 2022, acest motiv de casare nu permite o analiză a conținutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanțelor inferioare, jurisprudența instanței supreme fiind constantă în acest sens (spre exemplu, deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 349/RC și nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 503/RC din 09 noiembrie 2021).

În speță, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susținând, în esență, că fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie ilicitului penal, deoarece lipsește situația premisă a infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., respectiv ca, la data depistării sale în trafic, dreptul de a conduce vehicule să îi fi fost suspendat.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în data de 17 decembrie 2018, ora 23:30, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe strada x din localitatea Sovata, având permisul de conducere suspendat.

În acest sens, instanțele de fond și de apel au avut în vedere împrejurarea că, prin dispoziția nr. 1755 emisă la data de 14 decembrie 2018, care a fost comunicată, însă, abia la 04 ianuarie 2019, Șeful Serviciului Rutier Mureș a dispus, conform art. 103 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002 (și anume ca urmare a soluției dată prin ordonanța nr. 2630/P/2018 din 27 septembrie 2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Tîrgu Mureș de renunțare la urmărirea penală cu privire la infracțiunea de conducere a unui vehicul neînmatriculat săvârșită de inculpat la 01 mai 2018, confirmată prin încheierea nr. 958 din 13 noiembrie 2018 a judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoriei Târgu Mureș), sancțiunea administrativă a suspendării dreptului inculpatului de a conduce autovehicule pentru perioada 29 septembrie 2018 și 27 decembrie 2018.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice stabilite și configurarea legală a infracțiunii prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., Înalta Curte constată că acțiunea ce i-a fost reținută în sarcină recurentului și pentru care a fost condamnat, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanțele inferioare în urma analizării probatoriului administrat în cauză, nu întrunește toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, conform art. 335 alin. (2) C. pen., conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană (…) căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată (…) constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Se observă, așadar, că, pentru reținerea existenței acestei infracțiuni este necesară îndeplinirea unei cerințe esențiale preexistente, și anume ca, la momentul săvârșirii faptei, exercitarea dreptului de a conduce să fi fost suspendată.

În speță, se constată că, pe baza probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a reținut sub aspectul situației de fapt (pagina 5 din decizia recurată) că, la momentul depistării în trafic la data de 17 decembrie 2018, inculpatul A. avea permisul de conducere suspendat, sancțiune cu caracter administrativ, dispusă în baza prevederilor art. 103 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, prin dispoziția nr. 1755 emisă la 14 decembrie 2018 a Șefului Serviciului Rutier Mureș. S-a mai reținut că respectiva dispoziție i-a fost comunicată inculpatului la 04 ianuarie 2019.

Înalta Curte observă că, potrivit art. 103 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, forma în vigoare la data faptei, suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule și tractoare agricole sau forestiere se dispune pentru o perioadă de 90 de zile "când fapta conducătorului de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a fost urmărită ca infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice, precum și în cazul accidentului de circulație din care a rezultat decesul sau vătămarea corporală a unei persoane și instanța de judecată sau procurorul a dispus clasarea, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă pentru regula de circulație încălcată prezenta ordonanță de urgență prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce".

Totodată, conform alin. (3) al aceluiași text de lege, în cazurile prevăzute la alin. (1) și (2) hotărârea de suspendare a exercitării dreptului de a conduce se comunică titularului de către serviciul poliției rutiere, care are în evidență contravenientul, în termen de 10 zile de la data constatării ultimei contravenții.

Așadar, atâta timp cât legislația în vigoare la momentul aplicării sancțiunii administrative prevedea obligativitatea comunicării către titular a dispoziției de suspendare a exercitării dreptului de a conduce, acesta având, de altfel, și dreptul de a o contesta în condițiile Legii nr. 554/2004, în lipsa unei atare comunicări respectiva dispoziție nu era aptă să își producă efectele.

Or, în speță, așa cum s-a stabilit cu titlu definitiv de instanțele de fond și de apel, dispoziția nr. 1755 din 14 decembrie 2018 a Șefului Serviciului Rutier Mureș a fost comunicată abia la 04 ianuarie 2019, situație în care se apreciază că, la data de 17 decembrie 2018, când inculpatul A. a fost surprins în trafic conducând autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe strada x din localitatea Sovata, respectivul act administrativ nu își produsese efectele pe care legea i le conferea (suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule), condiționat, însă, de aducerea la cunoștința persoanei vizate a măsurii dispuse.

În atare situație, se constată că, în cauză, în privința faptei imputate recurentului nu este îndeplinită cerința esențială preexistentă ca, la momentul conducerii autovehiculului, exercitarea dreptului său de a conduce să fi fost suspendată, așa încât aceasta nu întrunește condițiile de tipicitate obiectivă prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că, în raport cu criticile invocate, este incident cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 121/A din 02 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va casa, în totalitate, decizia penală atacată și sentința penală nr. 342 din 14 decembrie 2021 a Judecătoriei Sighișoara și, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Totodată, va dispune anularea formelor de executare emise în privința inculpatului A. în baza sentinței penale nr. 342 din 14 decembrie 2021 a Judecătoriei Sighișoara, definitivă prin decizia penală nr. 121/A din 02 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în fond, apel și recurs în casație vor rămâne în sarcina acestuia, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 121/A din 02 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020.

Casează, în totalitate, decizia penală atacată și sentința penală nr. 342 din 14 decembrie 2021 a Judecătoriei Sighișoara și, rejudecând:

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Dispune anularea formelor de executare emise în privința inculpatului A. în baza sentinței penale nr. 342 din 14 decembrie 2021 a Judecătoriei Sighișoara, definitivă prin decizia penală nr. 121/A din 02 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în fond, apel și recurs în casație rămân în sarcina acestuia.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iulie 2022.