Decizia nr. 674/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei În cadrul dosarului nr. x/2020 având ca obiect cererea de revizuire formulată de revizuentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 643/26.09.2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, petenta B. a formulat, la data de 09.03.2020, cerere de intervenție accesorie în cauză, în interesul revizuentului-reclamant, solicitând, în esență, admiterea cererii de revizuire și schimbarea în tot a hotărârii atacate.

Încheierea curții de apel Prin încheierea din data de 15 iunie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată în interesul revizuentului.

Recursul exercitat în cauză și cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Împotriva încheierii au declarat recurs reclamantul A. și intervenienta B.. În motivarea căii de atac s-a arătat că, pe de o parte, cererea de intervenție accesorie conține dovezi în susținerea inclusiv asupra admisibilității în principiu a cererii de revizuire inițiată în dosarul nr. x/2020. Aceste dovezi au în vedere mijlocul de apărare instituit prin cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru soluționarea conflictului de interese al fostului comisar european C., cel care în intervalul 10.11.2015 - 04.01.2017 și-a încălcat obligația de prudență pe care o avea în conformitate cu prevederile art. 245 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Incălcarea obligației din art. 245 TFUE a avut consecința directă asupra încălcării drepturilor salariale ale revizuentului-reclamant, în sensul că acesta nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe imparțiale, ceea a dus la discriminarea evidentă a revizuentului-reclamant pe criterii exclusiv politice. Pe de altă parte, prin dovezile aduse în concret de intervenientul accesoriu, acesta justifică în mod evident inclusiv interesul personal al acesteia de a interveni în cauză, întrucât același mijloc juridic de apărare a fost invocat de intervenientul accesoriu în dosarul nr. x/2018 conform dovezilor atașate. Atât interesul personal al intervenientului accesoriu de a interveni în cauză, cât și dovezile aduse în apărarea recurentului-revizuient A. atestă ipoteza juridică a conflictului de interese al fostului comisar european C. din intervalul 10.11.2015 - 04.01.2017, care a dus la încalcarea dreptului la un proces echitabil atât pentru recurentul-revizuient A., care pretinde drepturi salariale restante de 10 ani, cât și pentru intervenientei B. ale cărei drepturi âdecurg din dosarul nr. x/2018. Recurenții au apreciat că se impune și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în conformitate cu art. 267 alin. (1) litera (a) și alin. (3) din TFUE . Întrucât până la data de 6.04.2020 nu exista un mecanism de verificare fiscală pentru modul în care sunt cheltuite sumele virate din bugetul Uniunii în conformitate cu art. 33 din normele de aplicare ale statutului deputaților din PE, guvernul condus de fostul comisar european era cel care avea obligația aplicării dreptului Uniunii Europene, inclusiv cu privire la modul cum sunt verificate sumele virate din bugetul Uniunii în conformitate cu art. 33 menționat, în sensul de a verifica dacă aceste sume sunt raportate corect ca și impozite la bugetul național (situația recurentului revizuent-reclamant A., care revendică drepturi salariale restante de 10 ani). Constatarea existenței conflictului de interese al unui fost comisar european pe perioada în care acesta a primit indemnizații tranzitorii de la Comisie este exclusiv de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta având la dispoziție două modalități juridice: - mecanismul reglementat de art. 245 TFUE completat cu prevederile art. 325 alin. (1) (folosit în cazul unui alt deputat PE de naționalitate franceză, care a fost obligat să restituie Uniunii suma de 300.000 Euro); - mecanismul unional de interpretare prevăzut de art. 267 TFUE, ce se impune aplicat și în prezenta speță. Prin memoriul depus la data de 11.11.2020, recurenții au reluat solicitarea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru interpretarea sintagmei "abuz de putere" din conținutul art. 263 paragraf 2 teza finală din T.F.U.E., a dispozițiilor art. 31 alin. (1) din CDFUE: "orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa", dar și a art. 245 din T.F.U.E. Prin răspunsul la întrebările formulate urmează a se stabili atât teza abuzului de putere cât și existența sau nu a conflictului de interese pentru fostul comisar european pentru intervalul 10.11.2015-04.01.2017, în sensul încălcării de către acesta a obligatiei din art. 245 din T.F.U.E. și existența conflictului de interese pentru un fost deputat din PE, care în intervalul 01.02.2018-11.11.2019 a fost cel care a dispus în mod concre protejarea de la orice fel de verificări a acelor persoane fizice/persoane juridice care au pretins în scris, în fața Parlamentului European că ar fi autorizate de Statul Român să desfășoare pe teritoriul României activitate profesională specializată în tratarea problemelor fiscale și sociale din CIM și din contractele de prestări servicii. Astfel, recurenții au formulat următoarele întrebări: "Întrebarea nr. 1 - Dacă statele membre sunt sau nu obligate să verifice prin mecanismele de drept intern gestionarea surselor de venit pentru toți contribuabilii, inclusiv obligativitatea verificării gestionării acestor surse de venit pentru contractele de muncă și cele de prestări servicii încheiate de angajatori cu statut de deputat în PE, obligativitatea verificării deținerii sau nu, a autorizării conform dreptului intern pentru terții plătitori de a presta activitate profesională specializată în tratarea problemelor fiscale și sociale din CIM și contractele de prestări servicii, astfel încât statul membru să se asigure că a operat colectarea în mod corect la buget, anual, a tuturor taxelor și impozitelor pentru CIM și contractele de prestări servicii derulate în decursul unui an calendaristic ? Intrebarea nr. 2 - Dacă încălcarea obligației de la întrebarea nr. 1, în sensul verificării în mod selectiv a contribuabililor cu privire la aceste obligații, cu consecința necolectării în mod corect a sumelor la bugetul de stat, urmat de refuzul aceluiași stat membru de a plăti drepturi salariale restante de 9 ani pe motiv că nu ar fi bani la buget, echivalează sau nu cu un abuz de putere în sensul sintagmei din art. 263 paragraf 2 teza finală din TFUE ? Intrebarea nr. 3 - Dacă fostul comisar european C., pentru intervalul 10.11.2015-04.01.2017 avea sau nu impusă interdicția de a mai accepta să exercite o funcție de demnitate publică, avea interdicția să accepte demnități si privilegii, având în vedere că pe de o parte acesta, în același interval 10.11.2015 - 04.01.2017 era remunerat cu 102.238 Euro anual din bugetul Uniunii ca să nu își încalce obligația din art. 245 din TFUE, iar în dreptul intern acesta avea obligația legislativă din art. 74 alin. (1) și (3), respectiv art. 148 alin. (4) din Constituție, de a pune în acord principiile generale ale dreptului Uniunii cu dreptul intern ? Intrebarea nr. 4 - Dacă fostul deputat din PE în perioada 01.02.2018-11.11.2019 avea sau nu obligația de a nu accepta funcții și demnități publice care să implice modul de decizie asupra sumelor din bugetul Uniunii acordate în conformitate cu prevederile art. 33 din Normele de aplicare ale statutului deputaților din PE, având în vedere că verificarea cheltuirii în mod concret a acestor sume privea inclusiv patrimoniul personal al fostului deputat din PE, în sensul că acesta a desemnat presedintele A.N.A.F. care, prin art. 121 din legea nr. 207/2015 stabilea care sunt acele analize de risc și ce contribuabili sunt verificați în mod concret și ce contribuabili sunt excluși de la orice fel de verificare fiscală ? Intrebarea nr. 5 - Dacă pentru sancționarea abuzului de putere descris la întrebarea nr. 2, pentru identificarea conflictului de interese descris la întrebările nr. 3 și 4, persoana fizică căreia i-au fost refuzate drepturile salariale restante de 9 ani este îndreptățită să își exercite dreptul unional de a intenta acțiune direct la Tribunalul Uniunii în conformitate cu art. 258 TFUE, art. 263 alin. (2) și (4) TFUE spre a-și exercita dreptul la apărare și dreptul de a beneficia de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale ?" Prin răspunsul depus la dosar la data de 17.12.2020 recurenții au completat cererea inițială, formulând două întrebări suplimentare pentru a fi adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene . "Întrebarea nr. 1 - Poate un fost comisar european care primește indemnizație tranzitorie de la Comisie în intervalul iulie 2014- iulie 2017 să acorde din funcția de demnitate publică de prim ministru ajutoare de stat unor categorii de beneficiari în anul 2015, regimul acestor ajutoare fiind reglementat în RUE nr. 651/2014 și în același an calendaristic 2015, același fost comisar să suspende de la plată drepturi salariale restante din 2011 unor beneficiari din România ? Intrebarea nr. 2 - In sensul sintagmei abuz de putere din art. 263 paragraf 2 TFUE și în sensul principiului nediscriminării reglementat în art. 21 CDFUE, pot fi acordate într-un an calendaristic ajutoare de stat într- un stat membru în conformitate cu RUE nr. 651/2014 și același stat membru, față de alte categorii de persoane le suspendă acestora drepturile salariale pe motiv că nu ar fi bani la bugetul de stat ?" În concluzie, recurenții au apreciat că prin interpretarea articolelor din tratate și din RUE nr. 651/2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene urmează să răspundă întrebărilor cu titlu preliminar, în sensul de a stabili dacă față de revizuentul A. a fost comis un abuz de putere, iar acesta a fost supus discriminării financiare prin aceea că începând cu 2015 i-au fost suspendate drepturi salariale pe motiv că nu ar fi bani la buget, dar tot în 2015 alți beneficiari au beneficiat de ajutoare de stat (nerambursabile) acordate din bugetul de stat.

Apărările formulate de intimați Intimata-pârâtă Direcția Generală Financiară - Ministerul Afacerilor Interne și intimatul-chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a încheierii recurate. Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat, totodată, excepția lipsei de interes a reclamantului în formularea recursului împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie.

Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și asupra recursului Examinând încheiererea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În privința cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 TFUE neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene, pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 TFUE trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre. Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. În acest sens, în cauza Cilfit C-283/81, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse. Tot jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Necesitatea interpretării dreptului comunitar poate deriva numai dintr-o potențială neclaritate a textului sau dintr-o eventuală nearmonizare a dreptului național cu cel comunitar. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de validitate sau interpretare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de aplicarea dreptului național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. În prezenta cauză, Înalta Curte este învestită cu soluționarea recursului promovat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie formulate în cadrul unei cereri de revizuire aflate pe rolul Curții de Apel București. Din modul în care sunt formulate întrebările propuse, se observă că recurenții tind, de fapt, să obțină din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene o veritabilă "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a fondului cererii de revizuire și, implicit, a cererii inițiale de chemare în judecată. Astfel, în realitate, nu se solicită interpretarea coroborată articolelor din tratate și din RUE nr. 651/2014, ci să se statueze asupra modului de aplicare a acestora de către o autoritate publică națională într-o situație de fapt dată, reiterându-se, practic, argumente invocate în cererea de revizuire. În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea căii de atac deduse judecății (recursul declarat împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție accesorie) nu depinde de răspunsul la întrebările formulate, astfel încât va respinge cererea recurenților de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. În privința excepției lipsei de interes a recurentului A. în formularea recursului, invocată de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, având în vedere efectele specifice ale unei eventuale admiteri a cererii de intervenție accesorie, reclamantul justificând un interes în susținerea unui demers menit, în condițiile legii, să îi consolideze apărarea. Pe fondul recursului promovat în cauză, Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 15 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție accesorie formulată în interesul revizuentului A., apreciind că terțul intervenient nu a făcut dovada unui interes propriu, astfel cum impun dispozițiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ. Dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel București în cadrul căruia a fost formulată cererea de intervenție accesorie are ca obiect cererea de revizuire formulate de A. împotriva deciziei civile nr. 643/26.09.2019 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2018. Potrivit art. 61 C. proc. civ., "1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. (2) Intervenția este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenția este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părți." În sensul dispozițiilor citate, rezultă că prin intervenția accesorie, terțul participă voluntar la judecată pentru a apăra drepturile uneia dintre părțile inițiale ale procesului. Spre deosebire de intervenientul principal, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție favorabilă părții pentru care a intervenit. Ca atare, natura juridică a intervenției accesorii este aceea de apărare, fără însă ca terțul să devină un simplu apărător al părții în favoarea căreia a intervenit. Art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește interesul ca fiind una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile (în cauză, a cererii de intervenție), interes care "...trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual", și, chiar dacă nu este născut și actual, "se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara" (art. 33 C. proc. civ.). În toate situațiile, însă, interesul trebuie să fie personal și, pentru ca cererea sa să fie admisă în principiu, terțul intervenient trebuie să justifice un interes propriu, dovedind că drepturile sale ar putea fi afectate prin pronunțarea unei hotărâri defavorabile părții pentru care intervine. Prin urmare, în analiza admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie, potrivit art. 61 alin. (3) C. proc. civ., trebuie avut în vedere interesul propriu al terțului în legătură cu modul de soluționare a acțiunii principale, deoarece terțul care intervine trebuie să aibă un interes personal în participarea la judecata procesului ce se desfășoară între alte persoane, chiar dacă nu pretinde un drept propriu. Se reține că, intervenientul accesoriu urmărește ca, prin apărările pe care le face el însuși, instanța să pronunțe o hotărâre favorabilă părții pe care o susține în proces (pentru care a intervenit), dar și conformă propriului său interes. Or, în cazul de față, Înalta Curte constată că, raportat la obiectul litigiului și finalitatea lui concretă, în mod corect curtea de apel a remarcat că titularul cererii de intervenție accesorie nu are un interes personal și direct în soluționarea prezentului dosar. Argumentul recurenților, referitor la invocarea de către intervenientul accesoriu a aceluiași mijloc juridic de apărare în dosarul nr. x/2018 nu este apt, prin el însuși, a face dovada interesului propriu și direct, distinct de al părții pentru care dorește să intervină, interes absolut necesar terțului pentru a interveni într-un proces desfășurat între alte părți. Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, în cauză nu a fost dovedit interesul propriu care trebuie să fie protejat prin formularea cererii de intervenție accesorie, aceasta fiind formulată în scopul de a depune înscrisuri în susținerea cererii de revizuire, înscrisuri care puteau fi depuse și de revizuent, în condițiile legii, respectiv pentru obținerea unei jurisprudențe favorabile de care să se folosească ulterior într-un dosar similar, în care intervenienta are calitatea de reclamantă. Mai mult decât atât, nu s-a dovedit nici faptul că drepturile terțului intervenient pot fi în vreun fel afectate prin hotărârea ce se va pronunța asupra cererii de revizuire formulată de A.. Pentru considerentele expuse, constatând că încheierea recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 61 alin. (1) și art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.