ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5183/2021

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.10.2019 reclamanta A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 577/10.04.2019 a Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a dispus întreruperea procedurii de numire în funcția de judecător, constatându-se că reclamanta nu îndeplinește condiția referitoare la vechimea în magistratură pentru numirea în funcția de judecător.

Prin sentința civilă nr. 978 din 16 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

S-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 33

1

din Legea nr. 303/2004.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate, pe de o parte în raport de întreruperea procedurii de numire în funcția de judecător, fără a exista un temei legal în acest sens, iar, pe de altă parte, motivat de faptul că nu s-a reținut că a dobândit statutul profesional de magistrat definitiv prin aceea că a parcurs întregul traseu profesional de numire inițială în funcția de judecător ca urmare a unui examen de intrare în magistratura si a parcurs perioada de stagiatura cu promovarea examenului de promovare în funcția de judecător.

A invocat recurenta - reclamantă faptul că hotărârea autorității administrative de respingere a cererii de numire în funcția de judecător este discriminatorie întrucât vechimea în calitatea de avocat nu este luata în considerare, deși pentru magistrații în funcție perioada cât au activat ca avocați este reținuta ca vechime în magistratură.

De asemenea a criticat hotărârea autorității administrative si sub aspectul ca se impune un termen de activare de 10 ani în funcția de judecător în condițiile în care a solicitat revenirea în funcția de judecător la judecătorie si nu la tribunal unde pentru a se promova se impune o vechime de numai 5 ani.

A susținut în cadrul motivului de care prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. - depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, că în lipsa unei reglementari legale privind întreruperea procedurii de numire în funcția de judecător, instanța de fond prin hotărârea pronunțată a dat eficienta hotărârii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii.

In cuprinsul Legii nr 303/2004 nu exista nici un temei de drept care sa prevadă întreruperea procedurii de numire până la finalizarea verificărilor tuturor condițiilor impuse de legiuitor si cu toate acestea instanța de fond a validat hotărârea administrativă.

S-a invocat și incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra criticilor de nelegalitate a actului administrativ contestat din perspectiva încălcării procedurii prevăzute de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004.

A mai susținut recurenta - reclamantă că prin încheierea de ședința din 2 oct 2020 instanța de fond a pus în discuție atât motivele de nelegalitate a hotărârii administrative atacate, cât si motivele de netemeinicie invocate în petitul acțiunii însă în cuprinsul sentinței a avut în vedere doar motivele de netemeinicie nu si cele de nelegalitate.

Instanța de fond a soluționat cauza dedusa judecății pronunțând o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.) raportat la încălcarea prevederilor art. 33

1

din Legea nr 303/2004, și art. 87 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în motivarea acțiunii recurenta a invocat atât prevederile art. 33 ind. l din Legea nr 303/2004 cât si dispozițiile art. 87 din aceeași lege, însă instanța de fond s-a raportat exclusiv la prevederile art. 33

1

, omițând a avea în vedere si dispozițiile art. 87 din aceeași lege, deși ambele se refereau la vechimea în funcția de judecător, aplicarea corelată a acestor dispoziții fiind o garanție a aplicării principiului egalității în drepturi si nediscriminării față de magistrații în funcție.

Instanța de fond a interpretat în mod fragmentat textul de lege pentru recunoașterea vechimii în magistratură, ignorând faptul că în conținutul aceleași legi legiuitorul a recunoscut activitatea de avocat ca vechime în magistratura, interpretarea normei legale fiind o atribuție a instanței de judecată.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului ca insuficient timbrat, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe, pe care o apreciază ca legală și temeinică.

A solicitat respingerea recursului întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., întrucât în cauză instanța de fond a analizat un act administrativ prin prisma dispozițiilor art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a arăt că din dezvoltarea acestora rezultă că acestea vizează, în fapt pct. 8 al aceluiași articol.

Pe fondul recursului, s-a susținut că dispozițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 prevăd o condiție de 10 ani pe care recurenta - reclamantă nu o îndeplinește, astfel că soluția privind întreruperea procedurii referitoare la verificarea calificativelor, a bunei reputații, vizita medicală și testarea psihologică, este justificată.

Recurenta - reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției insuficientei timbrări, ca nefondate.

Asupra excepției insuficientei timbrări a recursului, invocate prin întâmpinare, Înalta Curte s-a pronunțat în ședință publică, în urma verificării condițiilor cerute de lege, în sensul respingerii acesteia,

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin H.C.S.M. nr. 235/14.02.2019 a secției de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a aprobat declanșarea procedurii de numire în funcția de judecător, fără concurs/examen potrivit dispozițiilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004.

În cadrul acestei proceduri și-a depus candidatura și reclamanta solicitând dispunerea revenirii în magistratură și numirea sa ca judecător de nivel de judecătorie la una din instanțele de pe raza Curții de Apel Timișoara.

A arătat reclamantă că a început activitatea ca judecător stagiar la Judecătoria Timișoara din 01.02.1993, iar în 01.06.1999 și-a depus demisia din funcția de judecător, devenind avocat în cadrul Baroului Timiș, unde activează și in prezent.

In drept, potrivit dispozițiilor art. 33

1

introdus prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor: Persoanele care au ocupat minimum 10 ani funcția de judecător sau procuror și magistrat-asistent, care nu au fost sancționate disciplinar, au avut numai calificativul «foarte bine» la toate evaluările și și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pot fi numite, fără concurs sau examen, în funcțiile vacante de judecător sau procuror, la instanțe sau parchete de același grad cu cele unde au funcționat sau la instanțe ori parchete de grad inferior."

Art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri, când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Verificând sentința atacată prin prisma acestor considerente, Înalta Curte observă că nu se poate vorbi despre o veritabilă critică privind depășirea competenței constituționale a instanței astfel cum este aceasta delimitată prin art. 126 din Constituția României, ci de argumente privind greșita aplicare a legii de către autoritatea pârâtă, împrejurare care se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sub imperiul acestei norme de drept, se pot include neregularități de ordin procedural care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Critica potrivit căreia instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat din perspectiva încălcării procedurii prevăzute de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, nu se încadrează în acest caz de casare.

Constată însă, Înalta Curte, că modalitatea în care instanța de fond a verificat îndeplinirea în cauză dispozițiilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, reprezintă in fapt motive circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în continuare analizate.

Recurenta -reclamantă a arătat că, fără a exista vreun temei legal, autoritatea administrativă a dispus întreruperea procedurii de numire în funcția de judecător, împrejurare validată în mod nelegal de prima instanță.

Reține Înalta Curte, că prin actul contestat, Hotărârea CSM nr. 577/10 aprilie 2019, la art. 1 se constată că o serie de candidați, printre care și recurenta-reclamantă, nu au îndeplinit condiția de vechime cerută de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, în raport de verificările efectuate de direcția de resort, motiv pentru care, s-a apreciat că nu se mai justifică continuarea procedurii prevăzute de Metodologie privind verificarea calificativelor de la evaluarea profesională, a sancțiunilor și a bunei reputații, efectuarea vizitei medicale și a testării psihologice.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, competența intimatului-pârât de a dispune cu privire la procedura de numire în funcția de judecător este dată de dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu prevederile art. 11 din Metodologia privind numirea în funcția de judecător în condițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 aprobată prin Hotărârea secției pentru judecători nr. 49/2019.

Din actul contestat rezultă în mod clar respingerea cererii privind numirea în funcția de judecător prin procedura de excepție reglementată de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de acest articol, în speță fiind vorba despre cerința de a ocupa anterior funcțiile de judecător, procuror sau magistrat - asistent, pentru o perioadă de minimum 10 ani. În cazul recurentei - reclamante s-a constatat că aceasta a îndeplinit doar pentru o perioadă de 6 ani, 6 luni și o zi, funcția de judecător.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată, în acord cu soluția primei instanțe, că autoritatea pârâtă și-a exercitat dreptului de apreciere în limitele competenței, nefiind vorba despre adoptarea vreunei măsuri neprevăzute de lege, ci de întreruperea procedurii ca o consecința firească constatării neîndeplinirii uneia dintre condițiile obligatorii.

Prin cererea de chemare în judecată și criticile orale susținute în fața instanței de recurs, recurenta - reclamantă a solicitat a se reține incidența dispozițiilor Legii nr. 92/1992 în vigoare la data depunerii cererii sale de demisie din anul 1999 pentru a redeveni magistrat în procedura începută la 14.02.2019.

Înalta Curte constată că textul prevăzut de art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 instituie o cerință cu caracter general aplicabil tuturor persoanelor interesate de revenirea în magistratură prin intermediul acestei proceduri, inclusiv reclamantei, a cărei demisie a fost formulată sub imperiul Legii nr. 92/1992. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, atacată în cauză de reclamantă, nu face altceva decât să aplice dispozițiile textului de lege anterior menționat, astfel încât criticile formulate de reclamantă cu privire la actul administrativ reprezintă veritabile critici la adresa modului în care legiuitorul a înțeles să legifereze în materie, critici care nu pot face decât obiectul unui control de constituționalitate (prin intermediul excepției de neconstituționalitate, pe care reclamanta a invocat-o în fața instanței de fond), iar nu al controlului pe calea contenciosului administrativ.

Recurenta-reclamantă susține că cerința vechimii trebuie interpretată și aplicată prin raportare la legea în vigoare la data demisiei (Legea nr. 92/1992), care prevedea o vechime anterioară în funcție de doar 5 ani, însă Înalta Curte apreciază că data depunerii demisiei nu poate fi considerată un criteriu în stabilirea legii aplicabile cauzei, atât procedura ce trebuie urmată, cât și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească reclamanta fiind stabilite de legea în vigoare la data depunerii candidaturii, respectiv Legea nr. 303/2004.

Potrivit art. 6 alin. (5) din C. civ.:

"Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare." Or, depunerea cererii de revenire în magistratură reprezintă o manifestare de voință exprimată/produsă după adoptarea Legii nr. 303/2004, prin care reclamanta tinde la schimbarea situației sale profesionale, astfel încât condițiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească, inclusiv din perspectiva vechimii anterioare în funcție, nu pot fi raportate decât la legea în vigoare, iar nu la legea abrogată.

Totodată, in raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din C. civ., care dispune că:

"Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.", se reține că depunerea demisiei a produs, conform Legii nr. 92/1992, o singură consecință, și anume pierderea de către reclamantă a calității de judecător, neavând aptitudinea de a stabili condițiile viitoarei reveniri a acesteia în magistratură.

În concluzie, legea aplicabilă cererii depuse de reclamantă este cea în vigoare la momentul la care reclamanta și-a exprimat voința de a reveni în magistratură - Legea nr. 303/2004, iar nu cea de la data la care a decis să părăsească funcția de judecător.

In ceea ce privește invocarea discriminării raportat la magistrații în funcție cu referire la dispozițiile art. 86 (greșit fiind indicat art. 87) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora (1) Constituie vechime în magistratură, aplicabilă și persoanelor prevăzute la art. 82 alin. (1) și (2), perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcțiile (. . . . . . . . . . . .) avocat, reține Înalta Curte că prevederile invocate vizează vechimea necesară îndeplinirii condițiilor pensionării, în timp ce legiuitorul a prevăzut expres în art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, cerința vechimii exclusiv în funcțiile de judecător sau procuror și magistrat-asistent, iar nu în alte funcții juridice asimilate.

Amintește Înalta Curte și jurisprudența Curții Constituționale reprezentată de decizia nr. 818 din 3 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

In raport de dezlegarea dată de Curtea Constituțională, instanța judecătorească nu poate asimila, adăugând la lege, prin prisma aprecierii unei eventuale discriminări între magistratul în funcție și fostul magistrat care solicită reîncadrarea, vechimea în profesia de avocat, ca vechime cerută de legiuitor la art. 33

1

din Legea nr. 303/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 sau 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 978 din 16 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2021.