ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1012/2021

Ședința publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 09 octombrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - sectia pentru judecători, a solicitat anularea Hotărârii nr. 654/15.05.2019, emisă de pârât și obligarea acestuia să emită o hotărâre prin care să propună Președintelui României numirea sa ca judecător la Tribunalul Caraș-Severin, la Judecătoria Lipova ori la Judecătoria Chișineu-Cris sau la orice altă instanță unde există un post liber.

Prin încheierea nr. 84 din 02 decembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara a dispus scoaterea cauzei de pe rol, efect al strămutării dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție și înaintarea dosarului la Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 09 decembrie 2019.

Prin sentința civilă nr. 26 din 04 martie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - sectia pentru judecători.

Împotriva sentinței civile nr. 26 din 04 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de casare mai sus menționate, recurentul-reclamant a formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

Hotărârea recurată este insuficient motivată, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în raport de omisiunea analizării de către instanța de fond a tuturor motivelor de nelegalitate a Hotărârii nr. 654/15.05.2019, emisă de pârât, invocate prin cererea de chemare în judecată.

Sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, precum și cu interpretarea greșită a prevederilor Hotărârii nr. 49/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a aprobat Metodologia privind numirea în funcția de judecător în condițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 și ale Hotărârii nr. 235/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Recurentul-reclamant a susținut că prima instanță nu a analizat excesul de putere rezultat din modalitatea diferită în care secția pentru Judecători a apreciat asupra cererilor de numire în funcția de judecător, prin raportare la hotărârile nr. 640, 642, 644, 646 și 1132, menționate în cererea de chemare în judecată.

Referitor la dispozițiile cuprinse în Hotărârea nr. 49/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, recurentul-reclamant a arătat că din prevederile art. 1 și art. 4 alin. (1) ale acestei hotărâri rezultă că secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are competența de a aprecia asupra oportunității organizării unei sesiuni de numire în funcția de judecător în baza art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, iar aceste motive de oportunitate sunt analizate înaintea declanșării procedurii și nu după parcurgerea procedurii, cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Încălcarea Hotărârii nr. 49/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii rezidă, în opinia recurentului-reclamant, și prin introducerea în actul administrativ individual contestat a unei condiții suplimentare, respectiv cea a încărcăturii de dosare pe schemă sau pe judecător.

În ceea ce privește dispozițiile cuprinse în Hotărârea nr. 235/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a aprobat declanșarea procedurii de numire în funcția de judecător în condițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, recurentul-reclamant a susținut că, prin această hotărâre, intimatul-pârât a stabilit oportunitatea ocupării posturilor, iar prima instanță în mod greșit a reținut că oportunitatea ocupării unui post se poate stabili și ulterior publicării posturilor libere și declanșării procedurii de ocupare a lor.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 iunie 2020, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii - sectia pentru judecători a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că prima instanță a reținut în mod corect că dispozițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 au un caracter supletiv care nu creează în mod automat un drept solicitantului și o obligație corelativă Consiliului Superior al Magistraturii la numire prin simpla formulare a cererii.

Astfel, oportunitatea numirii fără examen la o instanță prin raportare la necesitățile sistemului judiciar intră în marja de apreciere a Consiliului Superior al Magistraturii, marjă exercitată în speță în limitele prevăzute de lege.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că criticile recurentului-reclamant privind insuficienta motivare a sentinței recurate se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) și vor fi analizate prin raportare la acest motiv de recurs.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că instanța de fond a analizat și a răspuns apărărilor susținute de reclamant referitoare la ideea de oportunitate atât prin raportare la actul administrativ atacat, cât și prin prisma altor acte administrative emise de Consiliul Superior al Magistraturii, după cum a analizat legalitatea actului administrativ contestat prin raportare la toate normele legale invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, instanța de recurs reține că, prin cererea introductivă, reclamantul nu a formulat o critică efectivă a actului administrativ atacat prin prisma nemotivării numirii sale la Tribunalul Caraș Severin, sub acest aspect existând doar o prezentare a conținutului hotărârii, fără a avea natura unei critici propriu-zise.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În consecință, criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vor fi respinse ca neîntemeiate.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/01.04.2019 la Consiliul Superior al Magistraturii, reclamantul a solicitat numirea în funcția de judecător fără concurs/examen, potrivit prevederilor art. 33 indice 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la Tribunalul Arad, instanța la care a funcționat anterior încetării activității de judecător, sau la una dintre Judecătoriile Arad, Ineu, Lipova, Gurahonț sau Chișineu-Criș.

Prin Hotărârea nr. 654/15.05.2019, emisă de secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, și contestată în prezenta cauză, a fost respinsă cererea reclamantului, iar în motivare se arată că, în urma analizării situației posturilor vacante și a volumului de activitate la instanțele de judecată unde a solicitat numirea, încărcătura de dosare se situează sub media națională, Judecătoria Arad nu are post vacant de judecător, iar Judecătoria Chișineu-Criș a înregistrat o încărcătură de dosare pe schemă care nu era cu mult peste media națională, așadar, s-a apreciat că nu este oportună numirea în funcția de judecător, fără concurs/examen.

Procedând la analiza criticilor de nelegalitate care vizează depășirea limitelor marjei de apreciere de care beneficiază secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în analiza criteriilor utile soluționării cererii de numire în funcția de judecător, fără concurs sau examen, Înalta Curte pleacă de la premisa că raportul juridic de drept administrativ este supus principiului proporționalității între interesul public pe care autoritatea publică are misiunea de a-l aduce la îndeplinire și măsurile individuale dispuse în scopul satisfacerii interesului public, principiu care impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, iar inconvenientele cauzate destinatarului să nu fie excesiv de împovărătoare.

Astfel, analiza unei cereri de numire în funcția de judecător prin prisma criteriilor prevăzute la art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 și la art. 3 din Metodologia privind numirea în funcția de judecător, aprobată prin Hotărârea nr. 49/2019 a secției pentru Judecători, nu trebuie să fie formală, ci trebuie să asigure luarea unei decizii obiective, în condiții de legalitate și oportunitate, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cereri formulate în această procedură, cu menținerea unui echilibru între interesul public, pe care Consiliul Superior al Magistraturii are obligația să-l ocrotească în exercitarea rolului său de garant al independenței justiției, și interesul legitim privat al persoanei care a formulat o cerere de numire în funcția de judecător, în temeiul prevederilor legale mai sus enunțate.

Pe de altă parte, din interpretarea tuturor dispozițiilor legale și regulamentare privitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, rezultă, cu evidență, că gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar, prin ocuparea posturilor vacante, raportat la rațiunile și necesitățile sistemului judiciar, reprezintă atributul exclusiv al Consiliului Superior al Magistraturii.

Din această perspectivă, analizând conținutul actului administrativ atacat în speță, în acord cu judecătorul fondului se reține că Hotărârea nr. 654 din 15 mai 2019 a secției pentru Judecători respectă limitele și scopul prevederilor legale în executarea căreia a fost adoptată, iar măsura dispusă de pârât este amplu și adecvat motivată, neexistând elemente pe baza cărora să poată fi decelată o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, prin hotărârea atacată s-a reținut că numirea în funcția de judecător în cadrul respectivei proceduri poate fi justificată la instanțele care se confruntă cu un volum de activitate ridicat și la care nu există posibilități reale de ocupare a posturilor vacante prin alte modalități de recrutare, aspect ce a fost avut în vedere la adoptarea Hotărârii nr. 235 din 14 februarie 2019 a secției pentru Judecători, prin care s-a aprobat declanșarea procedurii de numire în funcția de judecător, fără concurs sau examen, potrivit dispozițiilor art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În concret, examinând motivarea hotărârii contestate, se reține că analiza oportunității admiterii cererii reclamantului a avut în vedere aceste criterii, respectiv volumul de activitate la instanțele pentru care a optat reclamantul și posibilitățile reale de ocupare a posturilor vacante la aceste instanțe.

Astfel, în cuprinsul hotărârii contestate s-a reținut că la Tribunalul Arad și la Judecătoriile Ineu, Lipova și Gurahonț încărcătura de dosare se situează sub media națională, iar Judecătoria Chișineu-Criș a înregistrat o încărcătură de dosare pe schemă care nu era cu mult peste media națională.

De asemenea, potrivit situației posturilor vacante de la instanțele judecătorești, publicată pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, la Tribunalul Arad, din cele 34 de posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 32 de posturi, fiind vacante 2 posturi, la Judecătoria Ineu, din cele 5 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 4 posturi, fiind vacant 1 post, la Judecătoria Lipova, din cele 4 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 3 posturi, fiind vacant 1 post, la Judecătoria Gurahonț, din cele 5 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, erau ocupate 4 posturi, fiind vacant 1 post, la Judecătoria Chișineu-Criș, din cele 5 posturi de judecător prevăzute în schema de personal, dintre care 1 post sub rezerva emiterii ordinului ministrului justiției, erau ocupate 3 posturi, fiind vacant 1 post, iar la Judecătoria Arad erau ocupate toate cele 31 de posturi prevăzute în schema de personal, neexistând posturi vacante.

În raport de datele mai sus prezentate, rezultă, în mod evident, că ocuparea posturilor vacante la instanțele pentru care a optat reclamantul se face fără dificultate, prin concursul de admitere în magistratură, atât prin INM, cât și în baza art. 33 din Legea nr. 303/2004, ori prin transfer sau numire din funcția de procuror.

În consecință, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar constată că soluționarea cererii de numire în funcția de judecător, fără concurs sau examen, s-a realizat prin raportare la criteriile prevăzute la art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 și la art. 3 din Metodologie, astfel cum au fost evidențiate în cuprinsul hotărârii contestate, în scopul de asigura un just echilibru între interesul public al bunei funcționări a justiției și interesul individual al reclamantului.

Susținerile recurentului-reclamant în sensul că secția pentru Judecători nu a respectat propriile motivații cuprinse în Hotărârea nr. 235 din 14 februarie 2019, în sensul că încă din momentul aprobării declanșării procedurii de numire în funcția de judecător în condițiile art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 s-a stabilit oportunitatea ocupării posturilor, sunt neîntemeiate.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de recurs reține că analizarea efectivă a volumului de activitate la fiecare din instanțele la care se solicită numirea în funcția de judecător, fără concurs sau examen, precum și posibilitățile reale de ocupare a posturilor vacante prin alte modalități de recrutare la aceste instanțe, se realizează la momentul examinării fiecărei cereri depuse de solicitant, conform procedurii prevăzute de art. 3 - art. 10 din Hotărârea nr. 49/2019 a secției pentru Judecători, avându-se în vedere situația concretă a fiecărei instanțe la care se solicită numirea în funcția de judecător.

Or, în speță, la verificarea legalității hotărârii contestate s-au avut în vedere datele existente la momentul analizării cererii reclamantului de către secția pentru Judecători, date referitoare la volumul de activitate înregistrat la instanțele judecătorești pentru care acesta a optat și la posibilitățile reale de ocupare a posturilor vacante la aceste instanțe prin alte modalități de recrutare, care astfel cum s-a arătat anterior, au fost examinate în mod riguros.

În contextul evidențiat, urmează a fi înlăturate și susținerile recurentului-reclamant în sensul că prima instanță nu a analizat excesul de putere rezultat din modalitatea diferită în care secția pentru Judecători a apreciat asupra cererilor de numire în funcția de judecător, întrucât situația existentă la instanțele unde au fost admise cererile de numire în funcția de judecător, potrivit art. 33

1

din Legea nr. 303/2004, este diferită de situația înregistrată la nivelul instanțelor pentru care a optat reclamantul, sub aspectul celor două criterii mai sus menționate, care au fost analizate în mod efectiv în cuprinsul Hotărârii nr. 654 din 15 mai 2019.

În raport de argumentele mai sus prezentate, afirmațiile recurentului potrivit cărora ulterior adoptării acestei hotărâri, prin Hotărârea nr. 1132 din 25 iunie 2019, adoptată de secția pentru Judecători, a fost numit în funcția de judecător la Judecătoria Chișineu-Criș, un procuror care își desfășura activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chișineu-Criș, reținându-se volumul mare de activitate înregistrat la această instanță, nu pot fi primite drept critici de natură să afecteze legalitatea hotărârii contestate în speță.

Mai mult, în cazul hotărârii indicate, procedura urmată conform dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 303/2004, este prevăzută în Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, analizarea cererii formulate de procuror s-a realizat prin prisma criteriilor prevăzute de art. 22 alin. (4) și art. 23 alin. (11) din Regulamentul menționat, avându-se în vedere situația posturilor de judecător vacante la data de 03 iunie 2019, completată la 05 iunie 2019, încărcătura cauzelor pe judecător în anul 2018 la instanțele la care s-a solicitat numirea în funcția de judecător, precum și situația posturilor ocupate la aceste instanțe în sesiunea de transferuri din data de 24 iunie 2019, situația posturilor ocupate la parchetul unde funcționează solicitantul, alături de aspecte legate de vechimea în funcția de procuror a acestuia, motivele de ordin personal și profesional invocate de solicitant, precum și avizele comunicate de parchetele și instanțele implicate în procedura de numire în funcția de judecător.

Distinct de argumentele expuse, Înalta Curte achiesează la opinia exprimată de instanța de fond, reținând că dispozițiile legale incidente în cauză au un caracter supletiv și conferă numai o vocație pentru numirea în funcția de judecător, fără concurs sau examen, cererea recurentului-reclamant fiind analizată în raport de situația concretă a instanțelor judecătorești la care s-a solicitat această numire.

Referitor la criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a prevederilor art. 1 și art. 4 alin. (1) din Hotărârea nr. 49/2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul că secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii are competența de a aprecia asupra oportunității organizării unei sesiuni de numire în funcția de judecător în baza art. 33

l

din Legea nr. 303/2004 doar înaintea declanșării procedurii și nu după parcurgerea acesteia, Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 și art. 4 alin. (1) din Metodologia privind numirea în funcția de judecător în condițiile art. 33

l

din Legea nr. 303/2004 vizează oportunitatea de declanșare a unei astfel de proceduri, însă aprecierea asupra unei cereri propriu-zise de numire în funcția de judecător se realizează ulterior, aspect ce rezultă din dispozițiile ulterioare ale Metodologiei privind numirea în funcția de judecător în condițiile art. 33

l

din Legea nr. 303/2004, respectiv dispozițiile art. 11, potrivit cărora "Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 3 precum și orice alte elemente de fapt relevante care pot fi verificate și apreciază asupra cererii".

În consecință, reținând că numirea fără examen la o instanță trebuie să corespundă nevoilor reale ale sistemului judiciar, aspect de oportunitate ce intră în marja de apreciere a Consiliului Superior al Magistraturii, prima instanță a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor cuprinse în Metodologia privind numirea în funcția de judecător în condițiile art. 33

l

din Legea nr. 303/2004, metodologie aprobată prin Hotărârea nr. 49/17.01.2019 a secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Nu în ultimul rând, nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea Hotărârii nr. 49/2019 prin introducerea în actul administrativ individual contestat a unei condiții suplimentare, respectiv cea a încărcăturii de dosare pe schemă sau pe judecător, căci art. 11 din Metodologia adoptată prin această hotărâre prevede expres aprecierea asupra cererii de numire în funcția de judecător în baza art. 33

1

din Legea nr. 303/2004 prin raportare la "orice alte elemente de fapt relevante care pot fi verificate". Or, acest criteriu reprezintă un alt element de fapt relevant ce poate fi verificat, iar reținerea lui de către secția pentru judecători nu numai că nu reprezintă o exercitare a dreptului de apreciere cu exces de putere ci, mai mult, constituie o garanție contra arbitrariului.

În circumstanțele arătate, hotărârea contestată satisface exigențele vizând motivarea și nu poate fi apreciată ca fiind discreționară, secția pentru Judecători exercitându-și competențele și marja de apreciere fără încălcarea criteriilor legale sau regulamentare ori prin abuz de putere publică, reținându-se că autoritatea publică și-a exercitat dreptul de apreciere în limita marjei permisă de lege, fără a se constata un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 26 din 04 martie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2021.