Decizia nr. 4791/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — conflict de competență împotriva încheierii nr. 117/2020 a Tribunalului Bacău

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanță învestită. Prin cererea înregistrată la data de 11.09.2020 pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.034.690 RON, reprezentând sume accesorii aferente obligației bugetare de 4.336.744,98 RON, reprezentând finanțare nerambursabilă acordată societății pârâte în baza contractului de finanțare nr. x/2011 de la data de 21.04.2011 și până la data restituirii efective, respectiv 08.11.2019. Prin încheierea nr. 117 din 03 decembrie 2020, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a civile și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bacău și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a I-a Civile a Tribunalului Bacău. Pentru a pronunța această încheiere, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut cu titlu preliminar, că reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere în antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului ca urmare a prejudiciului produs prin săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de articolul 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000. Competența materială procesuală a completurilor specializate a fost stabilită cu forță obligatorie prin Decizia nr. 18/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, instanța statuând faptul că aceasta se determină în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de articolul 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, calitatea de profesionist a părții neconstituind un criteriu pentru calificarea litigiului. Înalta Curte de Casație si Justiție a reținut în considerente faptul că nu pot fi create norme de competențe în afara cadrului legal, calificarea litigiului în funcție de calitatea de profesionist fiind fără acoperire în dreptul pozitiv. Instanța a mai reținut faptul că în materia răspunderii civile delictuale prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 6/30.06.2017 s-a stabilit în competența secției a II-a Civile doar litigiile generate de activitatea economică a profesionistului, condiție care nu este îndeplinită în prezenta cauză, raportul juridic născându-se ca urmare a săvârșii infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, prevăzută de articolul 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, fapta penală nefăcând parte din obiectul de activitate al pârâtei. De asemenea, prin Decizia nr. 7/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat cu forță obligatorie faptul că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile." În considerentele deciziei Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "o acțiune în valorificarea unei creanțe fiscale este dată în competența instanței de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competență în favoarea instanței specializate de contencios administrativ și fiscal. În situația acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înțelesul Legii nr. 554/2004 și nu există nici dispoziții legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ. Competența instanței de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanței civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii, dacă valoarea creanței fiscale nu depășește 200.000 RON [potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ..] și tribunale, dacă această valoare este depășită (potrivit art. 95 pct. 1 din același cod)." Instanța nu a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ fiscal, ci cu verificarea caracterului întemeiat al cererii de acoperire integrale a prejudiciului suferit prin săvârșirea unei infracțiuni de către pârâtă, în cauză fiind invocate dispozițiile articolului 1349 C. civ. În ceea ce privește aspectul referitor la calitatea de autoritate publică, instanța a reținut că nu a fost instituită o dispoziție legală care să atragă competența specială a instanței de contencios administrativ, fiind aplicabilă regula generală în materia răspunderii civile delictuale. Având în vedere natura juridică a raportului juridic dedus judecății, pentru respectarea principiului specializării, instanța a dispus trimiterea cauzei la secția I-a Civilă a Tribunalului Bacău.

A doua instanță învestită. Pe rolul secției I-a Civilă a Tribunalului Bacău cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020* la data de 5.01.2021. Prin sentința civilă nr. 1017 din 02 decembrie 2021, Tribunalul Bacău, secția a I-a civilă a constatat necompetența materială a Tribunalului Bacău, secția I civilă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Bacău, secția I-a civilă a reținut că, între Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritate de Management pentru Programul Operațional de pescuit 2007 - 2013, în calitate de Autoritate de Management fonduri europene și S.C. A. S.R.L. Bacău, în calitate de beneficiar, s-a încheiat Contractul de finanțare nerambursabilă nr. 100/21.04.2011 având ca obiect "Înființare fermă piscicolă alcătuită din sediu administrativ, depozit, bazin piscicol și împrejmuiri, în extravilanul comunei Blăgești, județul Bacău", cu termen de valabilitate 7 ani de la data semnării contractului. La data de 27.02.2015 s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cu consecințe deosebit de grave, prevăzute de art. 181 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000, faptă constând în aceea că în cursul implementării proiectului "Construire sediu administrativ și depozit, dig perimetral și bazin piscicol în comuna Blăgești și orașul Buhuși, jud. Bacău", prin reprezentantul său, B., S.C. A. S.R.L. Bacău a folosit cu rea-credință documente false și inexacte pentru justificarea sumelor nerambursabile alocate, având ca rezultat obținerea pe nedrept, în perioada 31.01.2012 - 15.11.2013, a sumei de 4.870.191,93 RON din Fondul European pentru Pescuit. Direcția Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru Pescuit și Afaceri Maritime s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală cu suma de 4.336.744,98 RON. Având în vedere Acordul de recunoaștere a vinovăției din data de 18.11.2019, Tribunalul Bacău a pronunțat sentința penală nr. 70/D/4.03.2020 în dosarul nr. x/2019 prin care a constatat că partea civilă Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Direcția Generală Pescuit - Autoritatea pentru POPAM a renunțat la constituirea ca parte civilă în cauză ca urmare a recuperării prejudiciului în faza urmăririi penale, valoarea creanței principale de 4.336.744,98 RON fiind acoperită prin virarea sumei către MADR la data de 8.11.2019. Întrucât creanța principală de 4.336.744,98 RON provine din fonduri de la bugetul național și de la bugetul FEP, reclamanta a considerat că reîntregirea bugetului după 9 ani de la accesarea fondurilor a creat o pagubă determinată de folosirea fondurilor în scop ilicit de la data acordării finanțării, respectiv 21.04.2011 și până la rambursarea voluntară a sumei în cuantum de 4.336,774,98 RON, respectiv data de 8.11.2019, prejudiciul stabilit la 4.034.690 RON fiind cuantificat prin calculul accesoriilor la suma primită ca finanțare, în temeiul prevederilor art. 174 și următoarele Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015, cu modificările și completările ulterioare. Procedând la verificarea propriei competențe, în acord cu dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., instanța a reținut următoarele: Potrivit art. 131 C. proc. civ., articol intitulat Verificarea competenței: (1) La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. Competența materială este reglementată de norme absolute, cu caracter imperativ, de la care părțile nu pot deroga, nici chiar cu autorizarea instanței de judecată, în acest sens fiind dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.: Necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. În speță, MADR, ca reprezentant al Statului Român, administrator de venituri publice, în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, având obligația să dispună toate măsurile legale pentru protejarea intereselor financiare ale Statului Român, inclusiv prin inițierea unor măsuri de recuperare a prejudiciului adus bugetului general al Uniunii Europene și bugetului de stat, urmare refuzului societății pârâte de a da curs Notificării nr. x/24.03.2020 a promovat prezenta acțiune cu scopul recuperării la bugetul de stat a sumei de 4.034.690 RON reprezentând accesorii la debitul principal în cuantum de 4.336.744,98 RON. În mod cert, reclamanta MADR, instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat, acționează în această cauză în calitate de autoritate publică, cu atribuții și drepturi specifice, contractul de finanțare nr. x/2011 reprezintă un act administrativ asimilat iar Notificarea nr. x/24.03.2020 constituie un act administrativ concluzie ce se desprinde din interpretarea dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, dispoziții potrivit cărora: Art. 2 alin. (1) În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: c) fonduri europene - sumele provenite din asistența financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene și/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei; e) autorități cu competențe în gestionarea fondurilor europene - autoritățile de management în cadrul programelor finanțate din instrumente structurale, de coeziune, din Fondul European pentru Pescuit; v) debitor - persoana fizică sau juridică în sarcina căreia se stabilește o creanță bugetară rezultată din nereguli, în vederea recuperării acesteia; z) contract economic - angajamentul legal încheiat de beneficiar cu furnizorii de lucrări, bunuri sau servicii, în vederea realizării obiectivului proiectului finanțat din fonduri europene, încheiat cu respectarea prevederilor legale privind achizițiile; (2) Fondurilor europene le sunt aplicate normele juridice comune fondurilor publice, cu excepția cazului în care normele europene prevăd altfel. Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, există două condiționări pentru ca un contract să poată fi considerat de natură administrativă. O primă condiționare este aceea ca respectivul contract să emane de la o autoritate publică, sau, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 544/2004, de la o persoană juridică de drept privat care acționează în regim de putere publică, iar a doua condiționare are în vedere ca obiectul contractelor să se refere la punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile publice. (Decizia nr. 1783 din 30 iunie 2015 pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatare caracter ilegal ajutor de stat). În speță, fiind în discuție caracterul administrativ al contractului de finanțare nr. x/2011 precum și al Notificării nr. x/24.03.2020 tribunalul a reținut că ambele condiționări menționate anterior sunt îndeplinite iar temeiul juridic al acțiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală nu prezintă relevanță în stabilirea competenței materiale, dispozițiile legale reglementând răspunderea civilă pentru fapta proprie cuprinse în C. civ. fiind dispoziții de drept material ce urmează a fi avut în vedere de instanță la soluționarea pe fond a cauzei. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că materia răspunderii civile delictuale reglementată de C. civ. se aplică și pentru fapte ilicite ale autorităților publice în relațiile acestora cu persoana vătămată în drepturile și interesele sale prin acte administrative nelegale, emise de aceste autorități, conform art. 19 și art. 28 din Legea nr. 554/2004. (Decizia nr. 1160 din 26 februarie 2020, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Buletinul Casației, pag. 6-13) pentru identitate de rațiune dar și pentru egalitate de tratament aceeași competență, a instanței de contencios administrativ urmând a fi stabilită și în situația acțiunilor în răspundere civilă delictuală formulate de autoritatea publică în calitate de reclamantă, în acord cu Înalta Curte de Casație și Justiție care a hotărât și că acțiunea având ca obiect repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative atrage, în raport de art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, competența instanței de contencios administrativ, potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. În speță, instanța supremă a constatat că obiectul acțiunii privește repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative, ceea ce atrage potrivit dispozițiilor legale competența instanței de contencios administrativ conform principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Pentru a face aplicarea acestui principiu nu este nevoie ca acesta să fie prevăzut în mod expres într-un text de lege, aplicarea sa fiind unanim recunoscută, atât în doctrină, cât și în practica judiciară. (Decizia nr. 1016 din 2 iunie 2020, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.) Astfel, întrucât dispozițiile legii speciale reprezentată fiind de O.U.G. nr. 66/2011 nu conține norme derogatorii iar prin Hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Bacău nr. 6/30.06.2017, hotărâre evocată în considerentele încheierii nr. 117/3.12.2020 pronunțată de secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bacău, s-a realizat o partajare a competenței materiale procesuale între cele două secții civile ale instanței, hotărârea conținând o referire detaliată a litigiilor cu profesioniști și menționând generic litigiile de contencios administrativ ca fiind toate de competența secției a II-a Civilă și de contencios adminisrativ și fiscal, tribunalul a constatat că în stabilirea competenței materiale urmează a fi avut în vedere dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, dispoziții potrivit cărora: (1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (1 1 ) Cererile privind actele administrative care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene se soluționează potrivit criteriului valoric, iar cererile care au ca obiect acte administrative neevaluabile se soluționează potrivit rangului autorității, conform prevederilor alin. (1). . (3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului. (4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces. Cu observarea corespunzătoare și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție care a hotărât că art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 instituie o competență teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, referindu-se expres la situația în care acțiunea este introdusă de o autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora. (Decizia nr. 644 din 6 februarie 2020, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție). În raport cu dispozițiile legale menționate, competența materială de soluționare a cauzelor privind obligații fiscale, aparținând instanțelor de contencios administrativ, se stabilește în funcție de două criterii și anume: al rangului organului emitent/autorității publice, respectiv criteriul valoric care privește taxele și impozitele, contribuțiile, datoriile vamale, precum și accesorii ale acestora. În cauză se constată că Notificarea nr. x/24.03.2020 în baza căreia a fost promovată prezenta acțiune cu scopul recuperării la bugetul de stat a sumei de 4.034.690 RON reprezentând accesorii la debitul principal în cuantum de 4.336.744,98 RON constituie titlu de creanță privind obligația de plată a persoanei răspunzătoare, potrivit art. 174 din Codul de procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, sub imperiul căreia a fost emisă de o autoritate publică centrală astfel încât, atât prin raportare la criteriul autorității emitente, prevăzut de art. 10 alin. (1) cât și prin raportare la criteriul valoric stabilit de alin. (10) alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004, competența materială de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel Bacău - secției a II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, față de împrejurarea că pârâta S.C. A. S.R.L. are sediul în comuna Blăgești, jud. Bacău.

A treia instanță învestită. Cauza a fost înregistrată la data de 28.04.2022 pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020*. Prin sentința civilă nr. 60 din data de 10 iunie 2022, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Bacău și a declinat competența soluționării cauzei privind acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bacău, secția a I-a civilă. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este principiul dreptului de dispoziție a părților care își găsește reglementarea legală în cuprinsul art. 9 C. proc. civ.: "(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat (...). (2) Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege". În doctrina juridică, s-a arătat că acest principiu trebuie corelat cu exigențele celorlalte principii ale procesului civil printre care și cel al rolului activ al instanței. Principiul rolului activ, impune judecătorului în temeiul art. 22 C. proc. civ. să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat în acest caz să pună în discuția părților calificarea juridică exactă (alin. (4), să nu schimbe denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora (alin. (5) și să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel (alin. (6). În aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 9 și ale art. 22 C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că rolul activ al judecătorului nu poate avea drept consecință înlăturarea principiului disponibilității prin soluționarea cauzei într-un alt temei de drept decât cel indicat în mod clar și expres de către reclamant, cu atât mai mult în situația în care partea a solicitat expres instanței de judecată să se considere ținută de temeiul de drept indicat în cuprinsul cererii. Aplicând aceste considerații teoretice la cauza pendinte, Curtea de Apel constată că reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1349 C. civ.. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că înțelege să formuleze acțiunea în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă pentru fapta proprie, aspect reiterat și în cuprinsul concluziilor formulate asupra excepției necompetenței materiale procesuale a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a excepției necompetenței funcționale a secției I-a Civilă a Tribunalului Bacău, dar și în fața Curții de Apel Bacău prin notele de sedință . În plus, instanța a observat și poziția procesuală a pârâtei S.C. A. S.R.L care, inițial, a susținut, în aplicarea principiului disponibilității, concluzii asupra competenței instanței civile de drept comun pentru soluționarea cauzei . În aplicarea principiului disponibilității, având în vedere temeiul de drept în baza căruia reclamantul a solicitat să îi fie soluționată cauza (art. 1349 C. civ.), Curtea de Apel Bacău a reținut competența instanței civile de drept comun privind soluționarea prezentei acțiuni, față de natura civilă a cererii, stabilită prin raportare la manifestarea de voință a părții cu privire la motivarea în drept a pretențiilor deduse judecății. Având în vedere că "54.(...)dacă natura litigiului este pur civilă, iar dispozițiile fiscale nu sunt incidente, nu există niciun argument care să atragă competența instanței specializate de contencios administrativ(...), (Decizia nr. 18/2019 din 3 iunie 2019, Înalta Curte De Casație Și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii), Curtea de Apel constată că nu a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ fiscal, ci cu verificarea caracterului întemeiat al cererii de acoperire integrale a prejudiciului suferit prin săvârșirea unei infracțiuni de către pârâtă, în lipsa unei dispoziții legale care să atragă competența specială a instanței de contencios administrativ privind soluționarea acțiunilor având ca obiect răspundere civilă delictuală fiind aplicabilă regula generală în materia răspunderii civile delictuale. În sensul celor anterior statuate, Curtea de Apel a reținut că prin decizia nr. 7/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă a stabilit faptul că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 și art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, competența materială de soluționare a acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, împotriva administratorului unei societăți înregistrate în registrul comerțului, în situația în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanței civile." În considerentele deciziei Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "59. Prin urmare, de esența contenciosului administrativ este fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.(...) 61. Chiar dacă, definind noțiunea de contencios administrativ, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 prevede că aceasta este "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim", aceasta nu înseamnă că orice litigiu în care o autoritate publică are calitatea de reclamantă este dat în competența instanței de contencios administrativ. o acțiune în valorificarea unei creanțe fiscale este dată în competența instanței de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competență în favoarea instanței specializate de contencios administrativ și fiscal. 65. În concluzie, în situația acțiunilor în despăgubiri formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală la care se referă prezenta sesizare de recurs în interesul legii, autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înțelesul Legii nr. 554/2004 și nu există nici dispoziții legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ. 66. În considerarea argumentelor expuse, competența instanței de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanței civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii, dacă valoarea creanței fiscale nu depășește 200.000 RON [potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ..] și tribunale, dacă această valoare este depășită (potrivit art. 95 pct. 1 din același cod).67. Este util a se sublinia încă o dată, în acest context, că dispozițiile evocate mai sus nu disting în funcție de temeiul juridic al pretențiilor, ceea ce înseamnă că și o acțiune în valorificarea unei creanțe fiscale este dată în competența instanței de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competență în favoarea instanței specializate de contencios administrativ și fiscal". Constatând că, în speță, raportat la natura civilă a cauzei și valoarea pretențiilor solicitate, competența materială aparține Tribunalului Bacău, secția a I-a civilă, Curtea de Apel Bacău a admis excepția necompetenței sale materiale și, pe cale de consecință, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența în favoarea Tribunalului Bacău, secția a I-a civilă. Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul negativ de competență, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția I-a civilă. În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.034.690 RON, reprezentând sume accesorii aferente obligației bugetare de 4.336.744,98 RON, reprezentând finanțare nerambursabilă acordată societății pârâte în baza contractului de finanțare nr. x/2011 de la data de 21.04.2011 și până la data restituirii efective, respectiv 08.11.2019. Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe se referă la stabilirea competenței materiale, în raport cu prevederile legale incidente în materie. Înalta Curte constată că cererea dedusă judecății prin care se solicită anularea Notificării nr. x/24.03.2020 emisă de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale cu scopul recuperării la bugetul de stat a sumei de 4.034.690 RON, reprezentând accesorii la debitul principal în cuantum de 4.336.744,98 RON, este întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ. În sens general, titlu de creanță este actul prin care se stabilește dreptul creditorului de a cere debitorului executarea unei obligații de a da, de a face sau de nu a face ceva, iar în sens special, titlu de creanță fiscală este actul juridic prin care fie organul fiscal, fie contribuabilul, constată, individualizează și stabilește obligațiile fiscale [constând în creanțele fiscale principale (impozite, taxe, contribuții etc.) și/sau accesorii (dobânzi, penalități, majorări etc.)], dându-le caracter concret și făcând posibilă executarea acestora, așa cum dispun prevederile O.G. nr. 92/2003. Într-adevăr, recuperarea debitului principal a avut ca izvor contractul de finanțare nerambursabilă nr. x/21.04.2011 cu obiect "Înființare fermă piscicolă alcătuită din sediu administrativ, depozit, bazin piscicol și împrejmuiri, în extravilanul comunei Blăgești, județul Bacău", însă, deși finanțarea în cuantum de 4.336.774,98 RON a fost rambursată voluntar, această operațiune a avut la bază constituirea de parte civilă a Direcției Generale de Pescuit - Autoritatea de Management pentru Pescuit și Afaceri Maritime în faza de urmărire penală declanșată în dosarul penal nr. x/2019 În acest context, Înalta Curte constată că instanța nu a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ fiscal, iar acțiunea dedusă judecății nu are natura unei acțiuni de contencios administrativ și fiscal, deoarece Notificarea nr. x/24.03.2020 nu constituie titlu de creanță, așa cum definește Codul de procedură fiscală, ci a fost învestită cu verificarea caracterului întemeiat al cererii de acoperire integrale a prejudiciului suferit prin săvârșirea unei infracțiuni de către pârâtă, deci cu o cerere în pretenții. Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. În cauza de față, într-adevăr reclamantul are calitatea de autoritate publică, însă pentru atragerea competenței instanței de contencios administrativ nu este suficientă calitatea de autoritate publică, ci este necesar a fi întrunite și celelalte condiții și anume, existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim. Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului." În concluzie, în situația de față, având în vedere că autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înțelesul Legii nr. 554/2004 și nu există nici dispoziții legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanța de contencios administrativ, formularea acțiunii în pretenții nu poate atrage competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal. Față de aceste considerente și având în vedere că instanța de contencios administrativ are o competență exclusivă, Înalta Curte constată că instanței civile de drept comun îi revine competența materială de soluționare a cererii pendinte, relevante fiind și dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. în raport de care tribunalele judecă în primă instanță cererile a căror valoare depășește 200.000 RON.

Soluția Înaltei Curți Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția I-a civilă.