ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4723/2021

Ședința publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.02.2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - D.G.R.F.P. Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019 și a procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019, emise de Serviciul inspecție fiscală P.J. nr. 5 al Administrației Județene a Finanțelor Publice Dolj.

Prin sentința nr. 595/2019 din 10 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019.

Prin sentința nr. 230/2019 din 30 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a disjuns capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019 și a dispus formarea unui dosar separat; a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj și a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/05.02.2019.

Împotriva sentinței nr. 230/2019 din 30 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea contestatiei reclamantei, cu consecința menținerii actului atacat.

În motivarea recursului arată că instanța de fond a reținut în mod nelegal că nu este îndeplinită conditia privind motivarea actului, fără a indica în concret care sunt omisiunile actului atacat și fără a face referire la argumentele organului fiscal, respectiv fără a arăta motivele de fapt și drept care au determinat judecătorul fondului să le înlăture.

Sub acest aspect, invocă nemotivarea hotărârii, apreciind că instanța nu a prezentat argumentele proprii pentru care au fost înlăturate susținerile părților, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, rezumându-se la o înșiruire de fapte.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că soluția pronunțată este vădit eronată, fiind rezultatul unei cercetări superficiale a cauzei și în vădită contradicție cu dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală.

Susține că dispunerea măsurilor asigurătorii a avut la bază analiza stării de fapt fiscale a debitoarei și istoria comportamentului fiscal al acesteia; că art. 213 din Codul de procedură fiscală se aplică în cazuri excepționale, iar luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a debitorului care încearcă să își sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de executare a creanței fiscale; că pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv; că în cazul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din speță organul fiscal a dovedit că, raportat la atitudinea administratorului societății, la antecedentele sale, exista pericolul ca reprezentanții legali ai societății, să se sustragă de la plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor ori să ascundă, să înstrăineze sau să risipească patrimoniul societății.

Arată că la data de 03.09.2018 a fost emis ordinul de serviciu în baza căruia a fost efectuată o inspecție fiscală parțială la societate, în urma căreia au fost estimate obligatii fiscale suplimentare în sumă de 3.220.416 RON, recurenta-pârâtă detaliind modalitatea de stabilire a sumelor suplimentare.

Recurenta-pârâtă precizează că, întrucât a constatat că în mod repetat au fost încălcate prevederile legislației fiscale și contabile de către societatea intimată; că în mod repetat societatea a vândut bunurile din patrimoniu la prețuri stabilite arbitrar și că resurselele materiale ale acesteia au fost folosite pentru realizarea lucrărilor de evaluare de către experți agreați, în mod legal și temeinic, organele fiscale au stabilit că se impune instituirea măsurilor asiguratorii, condiția "pericolului" ca societatea să își înstrăineze/sustragă bunurile de la executare fiind îndeplinită.

Cu privire la aspectele de mai sus, susține că instanța de fond nu a făcut nicio mențiune din care să reiasă că a reținut îndeplinirea condiției pericolului și nu au fost arătate argumente din care să rezulte justețea soluției din dispozitiv.

Critică faptul că instanța a reținut nemotivarea deciziei și faptul că singurul argument invocat este acela al cuantumului însemnat al creanței, deși decizia instituirii măsurilor asiguratorii a avut la bază o amplă verificare a legalității și conformității declarațiilor fiscale, a concordanței dintre datele din declarațiile fiscale cu cele din evidența contabilă și fiscală a societății; verificarea corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor în legătură cu stabilirea bazei de impozitare și a obligațiilor fiscale aferente; verificarea respectării prevederilor legislației fiscale și contabile; analiza și evaluarea informațiilor fiscale, în vederea confruntării declarațiilor fiscale cu informațiile proprii sau din alte surse; verificarea înregistrării veniturilor aferente activității desfășurate.

Recurenta-pârâtă susține că se impune a fi avut în vedere și cuantumul însemnat al obligațiilor fiscale datorate, în raport cu valoarea bunurilor care pot face obiectul executării silite.

Consideră că toate aceste argumente au fost în mod nelegal ignorate de către instanta de fond, care a apreciat că actul administrativ atacat nu conține împrejurările concrete și faptele săvârșite de intimata-reclamanta, motiv pentru care consideră că, fiind vorba de o cercetare superficială a cauzei, hotărârea recurată este nelegală, impunându-se anularea acesteia.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - D.G.R.F.P. Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019 și a procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019, emise de Serviciul inspecție fiscală P.J. nr. 5 al Administrației Județene a Finanțelor Publice Dolj.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019, reținând în esență că simpla motivare referitoare la cuantumul ridicat al obligațiilor estimate suplimentar în cuantum de 3.220.416 RON și existența pericolulului ca debitorul să se sustragă de la urmărire și să își ascundă patrimoniul nu reprezintă un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, în lipsa unor indicii concrete că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că instanța a rămas învestită doar cu Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019 emisă de Serviciul inspecție fiscală P.J. nr. 5 al Administrației Județene a Finanțelor Publice Dolj, având în vedere că prin sentința recurată, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a disjuns capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019 și a dispus formarea unui dosar separat.

Împotriva sentinței instanței de fond a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă critică în esență faptul că instanța de fond nu a indicat în concret care sunt omisiunile actului atacat și nu a făcut referire la argumentele organului fiscal, respectiv nu a arătat motivele de fapt și drept care au determinat judecătorul fondului să înlăture argumentele pârâtei. De asemenea, a invocat nemotivarea hotărârii, apreciind că instanța nu a prezentat argumentele proprii pentru care au fost înlăturate susținerile părților, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, instanța rezumându-se la o înșiruire de fapte.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, a indicat textele de lege aplicabile, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

În acest sens, Înalta Curte reține cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, iar împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/05.02.2019, emisă de Serviciul inspecție fiscală P.J. nr 5 al Administrației Județene a Finanțelor Publice Dolj, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător pe un număr de 3 bunuri imobile ale societății intimate, organul fiscal apreciind că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA și impozit pe profit, organul fiscal menționând în decizia atacată că apreciază necesară instituirea măsurilor asigurătorii având în vedere cuantumul obligațiilor estimate suplimentar, în sumă totală de 3.220.416 RON.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiași articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asiguratorii sunt măsuri excepționale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credință a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societății sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiași caracter de excepție al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că organul fiscal nu a motivat și nici nu a dovedit existența cazului excepțional, în sensul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de față, organul fiscal a concluzionat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare și că apreciază necesară instituirea măsurilor asigurătorii având în vedere cuantumul obligațiilor estimate suplimentar, fără a arăta în concret argumentele pentru care a concluzionat în acest mod.

Prima instanță a reținut în mod corect că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare a măsurii cu caracter de excepție adoptate, nefiind indicate aspecte concrete care să probeze că societatea reclamantă ar intenționa să își ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea, astfel că aspectele evidențiate în decizia atacată reprezintă doar o motivare generică.

Instanța de control judiciar constată că aprecierea pericolului nu este subiectivă și că se impune justificarea pericolului în situația instituirii măsurilor asigurătorii prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale și al situației financiare a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari, astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 și 5.6 lit. f) din Ordinul nr. 2605/2010.

Pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menționate expres de organul de control, astfel că, în mod eronat, a apreciat recurenta-pârâtă că inspectorii antifraudă au motivat prin decizia atacată existența indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să își risipească patrimoniul.

Or, o asemenea susținere nu poate fi primită câtă vreme Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019, emisă de Serviciul inspecție fiscală P.J. nr. 5 al Administrației Județene a Finanțelor Publice Dolj nu cuprinde justificarea concretă a dispunerii măsurilor asiguratorii, astfel cum prevede art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-pârâte din motivele de recurs, referitoare la modalitatea de desfășurare a inspecției fiscale și la aspectele constatate în evidența contabilă și fiscală a societății reclamante, nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, în condițiile în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este condiționată de îndeplinirea cerinței privind motivarea măsurilor dispuse.

Or, Înalta Curte constată că necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în sensul că se impune a fi reținut cuantumul însemnat al obligațiilor fiscale datorate, în raport cu valoarea bunurilor care pot face obiectul executării silite, având în vedere că din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și din procesul-verbal de sechestru rezultă că în speță sumele estimate suplimentar ca obligații de plată sunt în sumă de 3.220.416 RON, iar valoarea bunurilor sechestrate este în cuantum de 3.954.089,97 RON.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, care prevede condițiile în care se instituie măsurile asigurătorii nu face nicio referire la cuantumul creanței bugetare, ci doar la existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Or, recurenta-pârâtă nu a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv nu a arătat în concret în ce constă pericolul la care face referire textul de lege de mai sus, motiv pentru care actul atacat este nelegal.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj împotriva sentinței nr. 230/2019 din 30 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj împotriva sentinței nr. 230/2019 din 30 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 14 octombrie 2021.