Decizia nr. 1396/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 359/2018 a Curții de Apel Craiova

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 15.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, solicitând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii DJG­_DEJ 4661-2 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj, la data de 07.05.2018, considerând-o nelegală și netemeinică.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 359 din 2 iulie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj. S-a dispus anularea Deciziei nr. x/07.05.2018 emisă de pârâta A.J.F.P. Dolj.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.: - organul fiscal emitent a justificat, pe deplin, măsura dispusă, în concordanță cu prevederile art. 213 alin. (2) si (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în baza referatului de angajare a răspunderii solidare nr. x/07.05.2018; - societatea a înregistrat debite începând cu anul 2011, care la data de 07.05.2018, aveau un cuantum de 1.686.718 RON, din care debit 1.298.684 RON si accesorii în cuantum de 388.032 RON; - la data de 29.01.2018, societatea a fost declarata insolvabila - fără bunuri si venituri - prin procesul-verbal nr. x/29.01.2018. - reclamantul A., administrator al S.C. B. S.R.L., cu rea credință, nu si-a îndeplinit obligațiile care-i reveneau în sensul de a asigura declararea corecta a obligațiilor fiscale, precum si aceea de a asigura plata creanțelor fiscale, fapt ce a atras, starea de insolvabilitate a persoanei juridice și prejudiciul produs societății bugetului de stat; - bunurile societății reclamante de care aceasta a beneficiat la înființare, nu s-au mai regăsit în patrimoniul acesteia, dovada fiind declararea societății ca insolvabila fără bunuri si/sau venituri urmăribile, în urma procedurii de executare silita, cat si în cursul procedurii declarării insolvabilității. S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, întrucât recurenta nu formulează nicio critică de nelegalitate a sentinței care să se poată încadra în cazurile de casare invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. In subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu prezintă motivele care îndreptățesc organul fiscal, să dispună instituirea măsurilor asiguratorii, prin raportare la textele legale incidente. Prin concluziile scrise depuse la data de 15 ianuarie 2021 intimatul - pârât a invocat excepția lipsei de interes a recursului în raport de împrejurarea că decizia de anulare a răspunderii solidare nr. x a fost anulată definitiv în dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel Craiova.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul A. a învestit instanța de contencios la data de 15.05.2018, cu contestație împotriva deciziei de instituire măsuri asiguratorii nr. x din 07.05.2018 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dolj. Prin actul administrativ contestat s-a instituit sechestru asigurator pentru bunuri imobile și poprire asiguratorie asupra sumelor datorate debitorului de terți și asupra disponibilităților bănești din conturi bancare. Măsurile asigurătorii au vizat o creanță bugetară în cuantum total de 1.686.718 RON, plus accesorii. Creanța bugetară aparține debitorului principal S.C B. S.R.L., cu care s-a decis antrenarea răspunderii solidare a reclamantului, conform referatului x din 07.05.2018. Verificând cererea de recurs din perspectiva excepției nulității invocate prin întâmpinare, prin raportare la cerințele instituite la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat al excepției respective, reținându-se că, la o analiză a motivelor de reformare a sentinței atacate din perspectiva normelor de drept material incidente în soluționarea litigiului, rezultă că recurenta-pârâtă a formulat critici asupra sentinței pronunțate de prima instanță, privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 213 din Legea nr. 207/2015, ce pot fi încadrate în cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Prin urmare, instanța va respinge excepția nulității recursului. Având de soluționat, cu prioritate, și excepția lipsei de interes a pârâtei în promovarea recursului, Înalta Curte o apreciază, de asemenea, neîntemeiată, pentru următoarele motive: Conform art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes". În dreptul procesual civil, interesul de a acționa este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, iar "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual", conform art. 33 C. proc. civ.. Acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în raport cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, mai mult, îndreptățesc autoritățile publice să acționeze, în virtutea unui interes public pentru "realizarea competențelor", după cum prevede art. 2 alin. (1) lit. r). În aceste condiții, analizarea excepției lipsei de interes a pârâtei în promovarea recursului se impune a fi făcută strict prin prisma interesului de a acționa, în sens procesual, din perspectiva calității de parte litigantă și nicidecum în considerarea faptului că actul a cărui anulare s-a solicitat ar fi lipsit de efecte juridice. Din punct de vedere procesual, pârâta este într-adevăr ținută de justificarea unui interes, condiție ce subzistă și în cazul exercitării căilor de atac, interesul fiind necesar a fi probat, potrivit art. 458 C. proc. civ., care dispune: "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.", interesul fiind acela de a valorifica calea de atac în scopul pronunțării unei soluții favorabile, de constatare a legalității deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, care și-a produs efectele. Revenind la hotărârea atacată, a cărei examinare se impune prin prisma motivelor de casare invocate de recurentă - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta - pârâtă, Înalta Curte constată legalitatea acesteia. Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt. Astfel, nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. In ceea ce privește al doilea motiv de recurs, se reține că, potrivit prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, se pot dispune în cazuri excepționale, legiuitorul explicitând această sintagmă, prin redarea unor situații precum existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Înalta Curte reține că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la condițiile de formă și de fond existente la momentul emiterii actului, iar motivele avute în vedere de autoritatea emitentă trebuie să se regăsească chiar în conținutul actului, lipsa unei motivări corespunzătoare neputând fi suplinită prin conținutul altor acte emise de autoritatea publică. In aceste condiții, aspectele evidențiate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă decât o motivare generică, o trimitere laconstatările organului fiscal din referatul de angajare a răspunderii solidare, fără a fi detaliate în concret argumentele pe care autoritatea fiscală le-a avut în vedere pentru a concluziona că reclamantul prezintă risc cu privire la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Așa fiind, rezultă că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor bancare, antecedentele fiscale, rezultând din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, așadar din împrejurări exterioare operațiunilor controlate. O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata anumite obligații fiscale în sarcina unui contribuabil, acestea ar fi îndreptățite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate. Prin urmare, decizia contestată nu apare ca fiind argumentată, în condițiile în care nu sunt indicate în mod expres criteriile în baza cărora s-a formulat concluzia potrivit căreia ar fi aplicabile dispozițiile cu caracter de excepție ale art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a oferi instanței posibilitatea sa verifice sub aspectul legalității actul administrativ contestat. In plus, constată Înalta Curte că prin Decizia nr. 374/18 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul formulat împotriva soluției primei instanțe prin care s-a anulat DEJ 4661-3/7.05.2018 de angajare a răspunderii solidare față de intimatul - reclamant și care a stat la baza emiterii deciziei atacate în speță.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.