ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4605/2021

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 26.03.2018, sub numărul x/2018 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația fiscală pentru contribuabili nerezidenți, a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 3853 din 1 octombrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

Admite în parte cererea formulată de reclamanta A., cu sediul ales la B. SCA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți, cu sediul în sector 2, București.

Anulează decizia de soluționare a contestației nr. MBN SAA 5194/21.08.2017 și decizia nr. x/03.05.2017 privind soluționarea cererii de plată a dobânzilor nr. x/01.03.2017.

Obligă pârâta la soluționarea cererii de acordare a dobânzilor nr. x/01.03.2017 în lumina considerentelor prezentei hotărâri.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți.

3.1. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți a criticat sentința solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

3.2. Reclamanta A. a criticat sentința solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Arată recurenta că argumentele reținute de instanța de fond în motivarea sentinței recurate cu privire la respingerea capătului de cerere cu privire la obligarea intimatei pârâte la plata dobânzilor solicitate sunt nelegale.

Interpretarea reținută, în sensul că obiectul acțiunii în contencios administrativ îl poate reprezenta doar decizia privind soluționarea contestației administrative, instanța neputâdu-se pronunța supra acordării dobânzilor este eronată în contextul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din legea nr. 554/2004 și art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Arată recurenta că dispozițiile anterior citate consacră un contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicție, care se preocupă în principal de recunoașterea drepturilor pretinse de contribuabili și nu doar de validitatea actelor administrative. Astfel, cererea reclamantei a fost soluționată pe fond, deși greșit, prin respingerea acesteia de către intimata pârâtă, nu ne aflăm, arată recurenta, în situația în care organul fiscal nu a soluționat cererea de dobânzi. Așadar, apreciind că se impune anularea deciziilor contestate, instanța de fond trebuia să se pronunțe și cu privire la obligarea ANAF la plata efectivă a dobânzilor solicitate.

Invocă recurenta și jurisprudența Inaltei Curți pe care o apreciază incidentă cauzei: Decizia nr. 2972/2007, 3351/2012, 2834/2007

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta reclamantă A. S.R.L., a invocat excepția nulității recursului declat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți pentru nemotivare, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cu prioritate, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: … d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.", iar în conformitate cu pervederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentei obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca, criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părților cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

În speță, se constată că recursul nu conține critici care să poată fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâta nu a formulat nicio critică (de nelegalitate) sentinței atacate, dimpotrivă, se reiau, aspecte în ce privește fondul cauzei, așa cum au fost redate în întâmpinare depusă în fața primei instanțe.

Astfel, recurenta pârâtă reiterează, în calea extraordinară de atac, integral, ăpărările de la fond, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc sentința atacată și să se raporteze la considerentele acesteia.

Astfel, prezentarea, din nou, a situației de fapt expusă și în cadrul apărărilor formulate în fața primei instanțe nu răspunde exigențelor cerute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii atacate.

Deopotrivă, reproducerea, prin cererea de recurs a stării de fapt nu se constituie într-o critică de nelegalitate a sentinței, dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs, ceea ce, în speță, nu se poate reține.

Recurenta pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți nu a adus critici punctuale, prin care să demonstreze în mod concret în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate, din perspectiva cazului de casare prevăzut de lege și prin raportare la prevederile legale reținute de instanță în motivarea soluției.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului.

În ceea ce privește recursul declatat de reclamanta A., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a învestitit instanța de contencios administrativ solicitând anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. MBN SAA 5194./21.08.2017, anularea Deciziei nr. x/03.05.2017 prin care ANAF a respins Cererea de dobânzi nr. x/28.02.2017, obligarea ANAF la plata către reclamantă a sumei de 3.762.000 RON reprezentând dobânzi datorate ca urmare a restituirii cu întârziere a TVA solicitată de reclamantă la rambursare și rambursată efectiv de către autoritățile fiscale competente prin deciziile de rambursare, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința recurată instanța a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a anulat decizia de soluționare a contestației nr. MBN SAA 5194/21.08.2017 și decizia nr. x/03.05.2017 privind soluționarea cererii de plată a dobânzilor nr. x/01.03.2017 și a obligat pârâta la soluționarea cererii de acordare a dobânzilor nr. x/01.03.2017 în lumina considerentelor hotărârii pronunțate.

Prelabil, Înalta Curte are în vedere faptul că reclamanta nu contestă în niciun fel soluția instanței de a anula Decizia de soluționare a contestației nr. MBN SAA 5194./21.08.2017 și Decizia nr. x/03.05.2017 prin care ANAF a respins Cererea de dobânzi nr. x/28.02.2017 și nici considerentele instanței de fond prin care se recunoaște dreptul societății de a beneficia de dobânzile solicitate.

Stabilind astfel cadrul judecății, Înalta Curte arată că în ceea ce privește criticile recurentei vizând aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală, acestea sunt întemeiate.

Așadar, la data de 28.02.2017 reclamanta a înregistrat la pârâtă cererea de dobânzi nr. x, prin care a solicitat acordarea de dobânzi în cuantum total de 3.762.000 RON ca urmare a nerespectării termenului legal de rambursare a sumei totale de 21.741.693 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare de către Societate pentru perioada trim. III 2012 - trim. II 2015(dosar fond).

Prin decizia nr. x/03.05.2017 pârâta a respins cererea de acordare a dobânzilor reținând în esență următoarele motive: depășirea termenului legal de soluționare a cererilor s-a datorat culpei Societății ca urmare a transmiterii de către aceasta fracționat și cu întârziere a documentației solicitată suplimentar de către organul fiscal pe parcursul procedurii de soluționare a cererilor de rambursare; depășirea termenului de soluționare s-a datorat analizării unui volum foarte mare de documente justificative ce a stat la baza cererilor de rambursare a TVA depuse de către Societate; cererile de rambursare au fost soluționate cu celeritate la momentul când A. a transmis toate documentele necesare în vederea stabilirii dreptului de deducere a TVA; organul fiscal susține că și-a exercitat rolul activ în determinarea stării de fapt cu privire la Cererile de rambursare a TVA depuse de A. și nu a respins în totalitate la rambursare aceste cereri .

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație (dosar fond) ce a fost soluționată prin decizia nr. MBN SAA 5194/21.08.2017 în sensul respingerii(dosar fond).

Cum în mod corect a reținut instanța de fond, dobânda este datorată de organul fiscal în condițiile Codului de procedură fiscală, ori de câte ori durata maximă a procedurii de soluționare a cererii de rambursare a TVA a fost depășită, iar cererea a fost în final soluționată printr-o decizie prin care s-a aprobat la rambursare suma solicitată în tot sau în parte, în limita sumei admise la rambursare.

Totodată este corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că reclamanta este îndreptățită în condițiile pct. 49 alin. (25) din H.G. nr. 44/2004 și pct. 19 din Ordinul nr. 4/2010 la dobânzi pentru perioada cuprinsă între data de 12.01.2013 (reținându-se că data limită de soluționare a cererii de rambursare era 01.01.2015, iar plata trebuia efectuată in termen de 10 zile lucrătoare, respectiv până la data de 11.01.2015, urmând ca din 12.01.2015 să se calculeze dobânzi, astfel cum rezultă din dispozițiile pct. 49 alin. (31) din H.G. nr. 44/2004) și data plății efective a sumei aprobare la rambursare.

Reținerile potrivit cărora în temeiul dispozițiilor art. 281 alin. (2) Legea 207/2015, ceea ce se atacă la instanța de contencios administrativ sunt deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor, controlul instanței neputându-se exercita asupra actului administrativ împotriva căruia s-a formulat contestația, respectiv nu asupra deciziei nr. x/03.05.2017, ci doar asupra măsurilor adoptate de organul de soluționare a contestațiilor, în limita criticilor reiterate prin cererea de chemare în judecată, sunt eronate.

Înalta Curte are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală:

"Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii".

Prin urmare, interpretarea logico-juridică a normelor legale menționate conduce la concluzia că legiuitorul a instituit regula, potrivit căreia, în materie fiscală, actul administrativ fiscal care se poate ataca în instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației administrative, împreună cu actele administrative-fiscale primare contestate.

În speță, este evident că decizia de respingere a cererii de dobânzi face obiectul acțiunii în contencios administrativ și, nu doar decizia de soluționare a contestației, cum în mod greșit a reținut instanța de fond. Argumentele acesteia din considerente în sensul că prerogativele instanței ar fi limitate în realizarea controlului de legalitate doar asupra deciziei de soluționare este contrazis chiar de soluția din dispozitiv care vizează și anularea deciziei de soluționare a cererii de dobânzi.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (1) din aceeași lege, instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ contestat, ori să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, iar conform alin. (3), instanța poate acorda despăgubiri pentru daunele materiale sau morale, dacă reclamantul le-a solicitat.

Legea organică reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în care instanța poate să dispună măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat; atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condițiile legii, poate obliga autoritatea publică să efectueze operațiunile ori să dispună măsurile solicitate de reclamant și poate impune obligații pentru repararea pagubei cauzate, iar nu doar să reevalueze petiția care i-a fost adresată.

O atare măsură se încadrează în soluțiile pe care este îndrituită să le pronunțe instanța, potrivit art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, fără a putea fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, interpretarea contrară, fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

În speță, ceea ce a sancționat instanța a fost respingerea cererii de acordare a dobânzilor înregistrată la Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Nerezidenți sub nr. x/01.03.2017, iar obligarea pârâtei la plata sumei solicitate de reclamantă, reprezentând dobânzi în cuantum de 3.762.000 RON ca urmare a rambursării cu întârziere a sumei totale de 21.741.693 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare de către Societate pentru perioada trim. III 2012 - trim. II 2015, constituie modalitatea de reparare efectivă a pagubei produse reclamantei ca efect al conduitei nelegale a pârâtei.

În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curtea va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa în parte sentința recurată și rejudecând va obliga pârâta la plata sumei de 3.762.000 RON reprezentând dobânzi fiscale.

Văzând soluția dată recursului formulat și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite de recurenta reclamantă, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., va dispune obligarea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți la plata cheltuielilor de judecată reduse, în raport de stadiul procesual al cauzei, de munca efectiv realizată de avocat în acest dosar, având în vedere și faptul că pricina a fost soluționată la primul termen de judecată acordat.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți și va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa în parte sentința recurată și rejudecând va obliga pârâta la plata sumei de 3.762.000 RON reprezentând dobânzi fiscale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți împotriva sentinței civile nr. 3853 din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 3853 din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

Casează în parte sentința recurată și, în rejudecare:

Obligă pârâta la plata sumei de 3.762.000 RON reprezentând dobânzi fiscale.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reduse în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2021.