ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2330/2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 29.04.2017, așa cum aceasta a fost precizată prin concluziile scrise, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI:

În consecință, a solicitat următoarele:

• obligarea pârâtei la rambursarea TVA în sumă de 2.059.635,37 RON respinsă la rambursare în mod nelegal;

• obligarea pârâtei la plata de dobânzi de întârziere către Societate începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a TVA și până la data rambursării efective a TVA;

• obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4738 pronunțată la 5 decembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că nu poate fi primită apărarea reclamantei că prin soluționarea contestației administrative se încalcă prevederile Art. 213 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că, prin Decizia nr. 802, se rețin motive suplimentare față de cele care au stat la baza soluției inițiale de respingere a cererii de rambursare a TVA, întrucât: deși prin art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală se prevede că "în soluționarea contestației, organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documente existente la dosarul cauzei. Soluționarea se face în limitele sesizării.", iar prin dispozițiile Art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 se prevede că "prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac", Curtea a apreciat că aceste texte de lege nu interzic organului fiscal de a cerceta toate motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal, neputându-se considera că prin adăugarea unui motiv suplimentar de respingere a solicitării s-ar crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac. Cu atât mai mult, instanța de contencios administrativ, în raport de disp. art. 1 din Legea 554/2004, trebuie să cerceteze toate motivele de fapt și de drept ce au stat la baza emiterii actelor administrative fiscale contestate.

S-a mai arătat că, dreptul reclamantei la rambursarea taxei pe valoarea adăugată nu poate fi invocat prin raportarea directă la Directiva 9/2008 întrucât, in materia dreptului comunitar, prevederile directivelor nu se aplica direct, ci prin adoptarea unor acte de transpunere în legislația fiecărui stat membru. Ca urmare, acesta poate fi valorificat numai prin respectarea legislației naționale, Directiva fiind transpusă prin art. 147

2

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal al României.

A mai arătat prima instanță că reclamanta nu face dovada îndeplinirii cerințelor prev. de art. 147

2

din Legea 571/2003, respectiv aceea că poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată aferente pentru importuri și achiziții de bunuri/servicii, efectuate în România, întrucât nu a administrat probe, nici în cursul soluționării cererii sale de către organul fiscal și nici în cursul judecății, din care să rezulte că TVA-ul solicitat este aferent achiziției de bunuri/servicii, efectuate în România.

Împotriva sentinței civile nr. 4738 pronunțată la 5 decembrie 2017 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A.., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în tot a sentinței pronunțate de către instanța de fond, cu reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

- deși cauza dedusă judecății impune o analiză vastă a dispozițiilor legale aplicabile, a situației de fapt și a întregului probatoriu, prin sentința pronunțată, instanța nu conferă o motivare a soluției pronunțate și nu analizează în mod concret cauza. Mai precis, analizând considerentele reținute în soluția de respingere a cererii formulate de societate, se observă că instanța de judecată nu realizează un control real și efectiv al legalității și temeiniciei actelor administrative contestate ci doar se redau texte de lege aplicabile în cauză, precum și concluziile raportului de expertiză.

- deși societatea a susținut în mod argumentat nelegalitatea Deciziei de soluționare, în mod surprinzător, cu privire la acest aspect, instanța de judecată invalidează poziția exprimată, oferind însă o interpretare greșită și cel puțin "inedită" a dispozițiilor art. 213 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în final, sentința fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Organul fiscal, cu ocazia soluționării contestației administrative nu poate reține motive suplimentare pentru respingerea cererii de rambursare formulată de societate, acesta fiind ținut să soluționeze cererea în limitele sesizării așa cum menționează și prevederile Art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 teza finală. O interpretare contrară (precum ce-a reținută de instanța de judecată) înfrânge principiul "non reformation in peius" prevăzut de dispozițiile art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, conform cărora, "prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac".

- din interpretarea coroborată a dispozițiilor Art. 147

2

alin. (1) lit. a) din Codul fiscal și a prevederilor pct. 50 din Norme metodologice de aplicare Codul fiscal (H.G. nr. 44/2004) prin care a fost introdus alin. (20), rezultă că Societatea nu avea obligația de a face și dovada plății facturilor, în cadrul dispozițiilor din normele metodologice, fiind menționat expresis vebis că "Facturile emise în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2013 inclusiv, care nu au fost achitate total/parțial până la data solicitării rambursării pot fi cuprinse într-o cerere de rambursare depusă până la data de 30 septembrie 2014, fără a mai fi necesară dovada achitării facturii, după caz, în funcție de limitele instituite prin declarațiile de reciprocitate semnate cu țări terțe".

Totuși, deși Societatea nu avea obligația de a prezenta dovada achitării facturilor emise, așa cum s-a precizat, această solicitare fiind contrară legislației comunitare, VW a depus odată cu cererea de chemare în judecată, dovada achitării integrale a facturilor (inclusiv TVA) emise de furnizori, aspect ce a fost ignorat și de instanța de judecată.

- organul fiscal nu a negat în nici un moment realitatea operațiunilor dintre VW și furnizori, operațiunile economice fiind realizate și au avut legătură cu obiectul de activitate al societății situație ce impune a se da eficiență principiului prevalentei fondului asupra formei, principiu consacrat în jurisprudența CJUE unde s-a precizat că o măsură națională care condiționează, în esență, dreptul de rambursare de respectarea unor obligații de formă, fără a lua în considerare cerințele de fond și mai ales, fără a se întreba dacă acestea erau îndeplinite, depășește ceea ce este necesar pentru a se asigura perceperea corectă a TVA.

Intimata - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu a formulat întâmpinare.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta reclamantă A.. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 802/30.10.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de rambursare a TVA nr. D1900/28.02.2011 emisă de DGRFP București, Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți privind respingerea rambursării TVA în sumă de 2.059.635,37 RON aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2009.

Prima instanță, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca nefondată.

Reclamanta A.. a formulat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că se poate cere casarea unor hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Susținerile recurentei în sensul că hotărârea ar fi superficial motivată, întrucât prima instanță a preluat argumentele organelor fiscale și concluziile raportului de expertiză administrat în cauză sunt nefondate, dat fiind faptul că preluarea de către instanță a unora dintre argumentele unei părți pe care le-a considerat pertinente sau a concluziilor unei analize de specialitate nu duce la concluzia că instanța nu a făcut o apreciere proprie a susținerilor părților și o analiză a probelor administrate, de vreme ce în considerente, instanța a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății.

Pe de altă parte, nu este fondată nici susținerea recurentei cum că prima instanță nu a explicat incidența în cauză a dispozițiilor legale indicate, de vreme ce instanța de fond a citat în detaliu normele fiscale aplicabile cauzei, raportând la acestea situația de fapt rezultată din probele administrate.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin cererea nr. x/22.09.2010 aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2009, recurenta A. a solicitat autorităților fiscale române rambursarea TVA în sumă de 2.059.635,37 RON, suma fiind respinsă la rambursare prin Decizia de rambursare a TVA pentru persoanele impozabile nestabilite în Romania, stabilite în alt stat membru al Uniunii Europene nr. D1900/28.02.2011, întrucât societatea nu a prezentat: toate documentele în baza cărora s-a solicitat rambursarea; dovada achitării facturilor pentru care se solicită rambursarea taxei; contractele încheiate cu B., C., C. Romania, D.; documentele din care să rezulte circuitul ulterior al instrumentelor achiziționate, reținându-se în drept dispozițiile art. 147

2

alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal al României și cele ale pct. 49 din Normele metodologice date în aplicarea Titlului VI, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă și subsumate acestui motiv de casare, se constată că prima susținere a acesteia se referă la faptul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 213 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la momentul emiterii actelor administrative atacate: "(1) În soluționarea contestației organul competent va verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport de susținerile părților, de dispozițiile legale invocate de acestea și de documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării.(...)

(3) Prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac."

Prima instanță a reținut că aceste texte de lege nu interzic organului fiscal de a cerceta toate motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal, neputându-se considera că prin adăugarea unui motiv suplimentar de respingere a solicitării s-ar crea o situație mai grea contestatorului în propria cale de atac.

Este adevărat că soluționarea contestației se face în limitele sesizării, însă, în cauză, recurenta-reclamantă nu a contestat situația de fapt reținută, fiind formulate critici doar în sensul că organul fiscal de soluționare a contestației a adăugat un motiv suplimentar de respingere a solicitării de rambursare TVA.

În controlul exercitat asupra actelor administrative deduse judecății, instanța de contencios administrativ are de verificat conformitatea acestora cu legea și respectarea, în conduita autorităților emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritățile publice sunt chemate să îl ocrotească. Numai în măsura în care probele cauzei conduc către concluzia ruperii acestui just echilibru, printr-o exercitare abuzivă, excesivă a dreptului de apreciere a autorităților publice, se poate vorbi despre un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 sau despre o deturnare a scopului legii.

Or, în cauza de față nu se poate reține o încălcare a dreptului de apărare, de vreme ce partea are acces la instanța de judecată în două grade de jurisdicție, iar vătămarea pretins produsă părții nu era de natură să conducă la desființarea actului administrativ.

Mai mult decât atât, nu se poate vorbi de o încălcare a principiului "non reformatio in pejus" prevăzut de dispozițiile art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, de vreme ce soluția de respingere a cererii de rambursare TVA a fost menținută, fiind doar întărită cum un argument în plus. S-ar putea reține o îngreunare a situației contestatorului în propria cale de atac când prin decizia de soluționare a contestației s-ar stabili o obligație de plată pentru o sumă mai mare decât cea stabilită prin decizia de impunere inițială, ceea ce nu este cazul în speța de față. Cea de a doua critică a recurentei vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 147

2

alin. (1) lit. a) din Codul fiscal și a prevederilor pct. 50 din Norme metodologice de aplicare Codul fiscal (H.G. nr. 44/2004).

Este necesar a vedea evoluția dispozițiilor legale naționale incidente în comparație cu dispozițiile unionale în materie de taxă pe valoarea adăugată, ținând seama că potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României:

"Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare." Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "în toate cazurile în care dispozițiile unei directive apar, din punctul de vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot sa le invoce împotriva Statului" (spre exemplu, Cauza C 8/81, E. v. Finanzamt Munster - Innenstadt). În cauză, textele legale ce vot fi enunțate mai jos transpun prevederile Directivei 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L44 din 20 februarie 2008.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 147

2

alin. (1) lit. a) din Codul fiscal în forma în vigoare la data formulării cererii de rambursare TVA:

"(1) În condițiile stabilite prin norme:

a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată achitate pentru importuri și achiziții de bunuri/servicii, efectuate în România;(...)"

În primul rând este nefondată susținerea recurentei privind schimbarea termenului achitate cu termenul aferente, deoarece modificarea legislativă invocată a intervenit prin Ordonanță de urgență 102/2013, după cum urmează:

"a) persoana impozabilă nestabilită în România, care este stabilită în alt stat membru, neînregistrată și care nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată aferente importurilor și achizițiilor de bunuri/servicii, efectuate în România;".

Pe lângă faptul că sensul texului este sensibil același, modificarea invocată nu este incidentă în cauză întrucât a intervenit ulterior perioadei vizate și ulterior datei formulării cererii de rambursare TVA.

De asemenea, potrivit punctului 49 (și nu 50 cum s-a indicat) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal din 22.01.2004, aprobată prin H.G. nr. 44/2004:

"(1) În baza art. 147

2

alin. (1) lit. a) din Codul fiscal orice persoană impozabilă nestabilită în România, dar stabilită în alt stat membru, poate beneficia de rambursarea taxei pe valoarea adăugată achitate pentru importuri și achiziții de bunuri/servicii efectuate în România. Taxa pe valoarea adăugată se rambursează de către România, statul membru în care au fost achiziționate bunuri/servicii sau în care s-au efectuat importuri de bunuri, dacă persoana impozabilă respectivă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a)pe parcursul perioadei de rambursare nu a avut în România sediul activității sale economice sau un sediu fix de la care să fi efectuat operațiuni economice sau, în lipsa unor astfel de sedii fixe, domiciliul sau reședința sa obișnuită;

b)pe parcursul perioadei de rambursare nu este înregistrată și nici nu este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA în România conform art. 153 din Codul fiscal;

c)pe parcursul perioadei de rambursare nu a livrat bunuri și nu a prestat servicii considerate ca fiind livrate/prestate pe teritoriul României, cu excepția următoarelor operațiuni:

1.prestarea de servicii de transport și de servicii auxiliare acestora, scutite în temeiul art. 143 alin. (1) Ut. c)-f), h)-m), art. 144 alin. (1) Ut. c) și art. 1441 din Codul fiscal;

2.livrarea de bunuri și prestarea de servicii către o persoană care are obligația de a plăti TVA în conformitate cu art. 150 alin. (2)-(6) din Codul fiscal.

(2) Nu se rambursează:

a) taxa pe valoarea adăugată care, conform Codul fiscal, a fost facturată incorect (...).

(4) Dreptul la rambursarea taxei aferente achizițiilor este determinat în temeiul prevederilor art. 145, 145/1 și 146 din Codul fiscal.(...) (11) În cazul în care baza de impozitare de pe o factură sau de pe un document de import este de cel puțin echivalentul în RON a 1000 euro ori în cazul facturilor pentru combustibil de cel puțin 250 euro, în vederea obținerii rambursării taxei pe valoarea adăugată, solicitantul trebuie să trimită pe cale electronică copii de pe respectivele facturi sau, după caz, documente de import, împreună cu cererea de rambursare. Echivalentul în RON se determină pe baza cursului valutar de schimb comunicat de Banca Națională a României valabil la data de 1 ianuarie 2010. Pentru facturile sau documentele de import a căror valoare nu depășește sumele prevăzute în teza anterioară, nu este obligatorie transmiterea lor în vederea obținerii rambursării, cu excepția situației prevăzute la alin. (22).(...)

(13) Solicitantul trebuie să furnizeze informațiile din cererea de rambursare și eventualele informații suplimentare solicitate de organul fiscal competent din România în limba română.(...) (22) În cazul în care organul fiscal competent din România consideră că nu are toate informațiile relevante pentru a lua o decizie privind cererea de rambursare în totalitatea ei sau privind o parte a acesteia, poate cere, pe cale electronică, informații suplimentare, în special de la solicitant, dar și de la autoritățile competente din statul membru de stabilire, pe parcursul perioadei de 4 luni prevăzute la alin. (21). în cazul în care informațiile suplimentare sunt cerute de la o altă sursă decât solicitantul sau o autoritate competentă dintr-un stat membru, cererea se transmite prin mijloace electronice numai dacă destinatarul cererii dispune de astfel de mijloace. Dacă este necesar, se pot solicita alte informații suplimentare.

Informațiile solicitate în conformitate cu prezentul alineat pot cuprinde depunerea facturii sau a documentului de import respectiv, în original sau în copie, în cazul în care există îndoieli întemeiate cu privire la validitatea sau acuratețea unei anumite cereri. în acest caz, plafoanele prevăzute la alin. (11) nu se aplică. (...)

(23)Informațiile solicitate în temeiul alin. (22) trebuie furnizate în termen de o lună de la data la care solicitarea de informații suplimentare este primită de cel căruia îi este adresată.(...)

(33) Prevederile alin. (1)-(32) se aplică cererilor de rambursare depuse după 31 decembrie 2009. Cererile de rambursare depuse înainte de 1 ianuarie 2010 se soluționează potrivit prevederilor legale în vigoare la data depunerii lor. (34) Prevederile alin. (1)-(33) transpun prevederile Directivei 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată, prevăzută în Directiva 2006/112/CE, către persoane impozabile stabilite în alt stat membru decât statul membru de rambursare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L44 din 20 februarie 2008." Analizând materialul probator administrat în cauză prin prisma dispozițiilor legale menționate mai sus, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că situația de fapt fiscală ce a stat la baza emiterii actelor administrative contestate în prezenta acțiune nu a fost contrazisă prin probele administrate în cauză, ci, dimpotrivă, din expertiza efectuată în cauză a rezultat că nu se poate stabili suma de rambursat la care pretinde recurenta reclamantă că este îndreptățită, din cauza faptului ca documentele de la dosarul cauzei nu pot fi confirmate în contabilitatea furnizorilor și se bazează pe diverse confirmări și declarații dintre care unele datate 2017.

Mai mult decât atât, nu se poate reține susținerea recurentei privind incidența în cauză a dispozițiilor alin. (33

1

) de la punctul 49 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit căruia: "Facturile emise în perioada 1 ianuarie 2009-31 decembrie 2013 inclusiv, care nu au fost achitate total/parțial până la data solicitării rambursării pot fi cuprinse într-o cerere de rambursare depusă până la data de 30 septembrie 2014, fără a mai fi necesară dovada achitării facturii", deoarece acest subpunct a fost introdus prin Hotărârea Guvernului nr. 77/2014.

Or, Decizia nr. D1900, de respingere a rambursării TVA în sumă de 2.059.635,37 RON, a fost emisă de DGRFP București- Administrația Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenți la data de 28.02.2011, anterior apariției H.G.-ului menționat, iar actul administrativ trebuie cenzurat prin prisma dispozițiilor legale în vigoare la data emiterii lor.

Nemulțumirea recurentei sub acest aspect, ca de altfel și celelalte trimiteri făcute în susținerea acestui motiv de recurs cu privire la interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei se referă la o pretinsă stabilire greșită a situației de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probelor, însă ele nu mai pot face obiect de analiză al instanței de control judiciar, întrucât în recurs sunt analizate strict motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nu și motive de netemeinicie.

O atare soluție se impune având în vedere că scopul recursului este esențialmente de control al legalității hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de fond în aprecierea probelor administrate exced analizei instanței de recurs. Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A.. împotriva sentinței nr. 4738 din 5 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A.. împotriva sentinței nr. 4738 din 5 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2020.