ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4283/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.09.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva Rezoluției de respingere a plângerii înregistrate în cadrul Lucrării nr. C20-1108 din data de 02.09.2020, emisă de Inspectorul-Șef al Inspecției Judiciare, precum și împotriva Rezoluției de clasare nr. 2028/A, dată în dosarul nr. x din 03.07.2020 de Inspecția Judiciară-Direcția de Inspecție pentru Judecători, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii a arătat că la data de 14 mai 2020 a formulat o petiție la Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Judecători, sesizând, în esență, faptul că doamnele judecător care au pronunțat încheierea de ședință din camera de consiliu de la data de 19.12.2019, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Tulcea, au omis în mod intenționat și cu rea-credință să analizeze, la deliberare și în considerentele încheierii pronunțate, înscrisurile depuse la dosar în dovedirea cererii de recuzare, respectiv extrasul de pe portalul Curții de Apel București cu privire la dosarul nr. x/2019, precum și extrasul de pe portalul Curții de Apel Constanța referitor la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Tulcea, încălcând astfel cu bună știință dispozițiile legale imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. A mai arătat că prin încălcarea acestor norme de procedură magistrații se fac vinovați de abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, precum și faptul că în încheierea din 19.12.2019 a Tribunalului Tulcea, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a reținut că ar fi formulat cererea de recuzare "în scop șicanator", fără ca acest fapt să rezulte din probele administrate în cauză.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 657 din 27 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 657 din 27 aprilie 2021 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a arătat că sentința de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 426 alin. (3) și alin. (5) și art. 427 alin. (1) din același Cod. Totodată, a considerat că sentința atacată a fost pronunțată la data de 27.04.2021 și i-a fost comunicată la 04.10.2021, fiind redactată și nesemnată de judecător, cu încălcarea termenului imperativ de cel mult 30 de zile de la data pronunțării care a avut loc la 27.04.2021, în final fiindu-i comunicată după aproximativ 6 luni, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu referire la art. 426 alin. (3) și alin. (5) și art. 174 alin. (2) din C. proc. civ. În continuare a susținut că sentința atacată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, în considerentele hotărârii instanța de fond a reținut o situație de fapt și a făcut aprecieri fără să menționeze în concret pe baza căror probe administrate și-a argumentat punctual soluția pronunțată și, de asemenea, deși a criticat prin contestația formulată faptul că petiția trimisă Inspecției Judiciare la data de 14 mai 2020 a fost soluționată cu încălcarea termenului imperativ de 45 de zile prevăzut de art. 45 pct. 3 teza a II-a din Legea nr. 317/2004, republicată, termen ce curge de la data sesizării, instanța de fond a refuzat să se pronunțe sub acest aspect ce vizează nulitatea absolută a actelor întocmite de Inspecția Judiciară, potrivit legii. A mai criticat recurentul sentința de fond și sub aspectul refuzului instanței de a se pronunța prin hotărâre în legătură cu faptul că rezoluția de clasare atacată este lovită de nulitate absolută, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale imperative ale art. 45 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, republicată, cu referire la art. 29 alin. (9) din Ordinul nr. 136/11.12.2018 emis de Inspectorul-Șef al Inspecției Judiciare, rezoluția de clasare nefiind confirmată înainte de a-i fi comunicată, deși legea impune această cerință. În referire la dosarul ce a generat formularea sesizării a arătat că motivarea încheierii Tribunalului Tulcea din 19.12.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, în care au fost depuse trei înscrisuri doveditoare în susținerea cererii de recuzare ce nu au fost analizate de judecători în considerentele încheierii menționate și nici înlăturate motivat, reprezintă o încălcare a normelor legale imperative cuprinse la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fapta acestora întrunind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 cu referire la art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004, judecătorii încălcându-și astfel obligațiile profesionale. În final a afirmat că susținerea instanței de fond din ultima pagină a sentinței pronunțate potrivit căreia: "Așadar, modul în care a fost evaluat de către inspectorul judiciar demersul petentului nu constituie un motiv de nulitate al rezoluțiilor supuse controlului în cauza pendinte" nu are nicio legătură cu criticile aduse prin contestație actelor emise de Inspecția Judiciară și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației și constatării nulității rezoluțiilor emise de Inspecția Judiciară, precum și a trimiterii dosarului Inspecției Judiciare pentru completarea verificărilor.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a combătut punctual argumentele invocate de recurentul-reclamant, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de recurent nu se verifică în speță, instanța de fond motivând amplu soluția pronunțată, cu luarea în considerare a tuturor criticilor formulate în acțiunea introductivă, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în materie și cu respectarea regulilor de procedură. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanței să respingă apărările intimatei-pârâte și să-i admită recursul conform argumentelor pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului formulat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce succed: 5.1. Cu titlu prealabil, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul-reclamant este nemulțumit și de modalitatea în care prima instanță a reținut situația de fapt, se impune a se preciza că modalitatea în care instanța de fond a administrat probatoriul, a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a acestor critici de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. 5.2. O altă observație ce se impune cu titlu preliminar este aceea că, deși partea a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, din dezvoltarea recursului nu rezultă că au fost formulate critici concrete care să poată face posibilă o încadrare a acestora în dispoziții legale invocate. Ca urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la normele de drept material pretins încălcate de instanța de fond sau la modul în care ar fi fost încălcate aceste norme legale. Or, potrivit acestui motiv de recurs invocat de parte, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute în mod greșit în raport de exigențele textului de lege. Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și a dezvolta motivul de nelegalitate invocat, acest lucru implicând determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar. Așadar, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speță la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 8 al textului de lege antereferit. Aceasta întrucât în practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, simpla indicare a textelor de lege neputând echivala cu motivarea recursului și să determine, în mod implicit, casarea hotărârii atacate. În concluzie, se constată că în speță motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat de recurentul-reclamant în acord cu exigențele reglementării actuale a recursului, simpla invocare formală a acestui motiv de casare și reiterarea situației de fapt nefăcând posibilă exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar asupra sentinței recurate din perspectiva reliefată. De aceea, instanța de control judiciar va proceda la analizarea sentința de fond exclusiv sub aspectul incidenței motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că dezvoltarea criticilor subsumate acestor dispoziții legale face posibilă această examinare. 5.3. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat sentința de fond pentru încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, subsumând acestuia mai multe critici de nelegalitate. Prealabil, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, într-adevăr, atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum și normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței. Astfel, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se pot include mai multe neregularități de ordin procedural însă, în măsura în care neregularitatea procedurală alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, iar criticile formulate de parte sunt încadrabile în ipotezele care particularizează actul de procedură cu privire la care se susține că a fost în mod nelegal îndeplinit, acestea urmează a fi analizate de către instanța de control judiciar din această perspectivă. De asemenea, este important a se reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii. În speță, din examinarea criticilor formulate prin intermediul demersului judiciar pendinte, reiese că recurentul-reclamant a înțeles să circumscrie acestui motiv de casare susținerea referitoare la lipsa semnăturii judecătorului de pe sentința judecătorească comunicată acestuia, precum și comunicarea hotărârii cu depășirea termenului de 30 de zile de la data pronunțării. Potrivit art. 426 alin. (5) din C. proc. civ.: "Hotărârea se redactează și semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum și, când este cazul, opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen; iar alin. (6) statuează în sensul că "Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței." De asemenea, art. 427 alin. (1) din același act normativ prevede că "Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii." Din normele legale sus-menționate rezultă că hotărârea se întocmește și se semnează în două exemplare originale, iar părților li se va comunica în copie. Înalta Curte constată că exemplarul original al sentinței, aflat la dosarul de fond, cuprinde semnătura judecătorului, fiind respectate prevederile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., citate supra, iar exemplarul care s-a comunicat părții este copie, conform art. 427 din același Cod. Ca atare, în mod corect nu cuprinde semnătura judecătorului, aceasta regăsindu-se însă pe exemplarul original al sentinței aflat la dosar, aspect de natură a confirma că cele consemnate în cuprinsul hotărârii corespund realității. În concluzie, fiind respectată condiția de formă a semnării hotărârii, nu este incidentă sancțiunea nulității acesteia invocată de recurentul-reclamant. Totodată, în privința termenului de redactare și semnare, din prevederile legale incidente reiese că acesta poate fi prelungit pentru motive temeinic justificate, astfel că nici din această perspectivă instanța de control judiciar nu poate reține critica formulată de parte, întrucât nu constituie motiv de nulitate a hotărârii de fond atacate din perspectiva dispozițiilor art. 174 C. proc. civ. În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant referitoare la neregulile de procedură aduse sentinței de fond prin prisma lipsei semnăturii judecătorului de pe hotărârea judecătorească comunicată acestuia, precum și a comunicării hotărârii cu depășirea termenului de 30 de zile de la pronunțare, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 5.4. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În prezenta cauză recurentul-reclamant a susținut că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerând că instanța de fond a refuzat să se pronunțe cu privire la toate argumentele invocate, cu precădere asupra motivului de nulitate absolută a rezoluției de clasare contestate, invocat din perspectiva soluționării petiției cu încălcarea termenului imperativ de 45 de zile prevăzut de art. 45 pct. 3 teza a II-a din Legea nr. 317/2004. Pe de altă parte, recurentul-reclamant a susținut că argumentele primei instanțe din ultima pagină a sentinței sunt contradictorii, neavând nicio legătură cu criticile aduse actelor contestate prin intermediul contestației formulate. În acest punct instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol invocat și de către recurentul-reclamant. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În speță, din lecturarea considerentelor sentinței recurate Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel fiind, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată. Din considerentele expuse în hotărârea de fond recurată rezultă și faptul că judecătorul fondului a făcut o corectă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că prima instanță a argumentat în considerentele reținute soluția de respingere a criticii referitoare la termenul de soluționare a petiției, arătând în acest sens în mod corect că lipsa menționării în cuprinsul rezoluției de clasare, a datei înregistrării petiției în evidențele Inspecției Judiciare, nu reprezintă un aspect de natură a atrage nulitatea absolută a actului contestat, acesta respectând condițiile de formă impuse de normele legale incidente în materie. Nici susținerea recurentului-reclamant referitoare la pronunțarea hotărârii pe baza unor considerente contradictorii nu poate fi reținută, argumentul instanței conform căruia "modul în care a fost evaluat de către inspectorul judiciar demersul petentului nu constituie un motiv de nulitate al rezoluțiilor supuse controlului în cauza de față" neputând fi considerat un argument contradictoriu, ci, dimpotrivă, reprezintă răspunsul concret la criticile formulate de parte, care, sintetizate și sistematizate de către judecătorul fondului în funcție de legătura lor logică, au determinat concluzia instanței. De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o motivare care corespunde exigențelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanța a răspuns criticilor conform voinței părții sau în detaliu tuturor argumentelor și nuanțelor aferente acestor argumente, cum în mod greșit susține partea recurentă. În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudența instanței supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți cadrului factual și normativ pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, având obligația de a răspunde doar argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Și în jurisprudența sa privind încălcările aduse articolului 6 paragraful 1 din Convenție, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale, nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței). Or, în speță, se observă că sentința recurată îndeplinește aceste condiții, motivarea hotărârii fiind clară, concisă și concretă, răspunzând instanța de fond în mod argumentat susținerilor reclamantului, în raport de probele și actele de la dosar și de normele legale aplicabile în materie, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea sentinței sub toate aspectele sesizate și la existența unor considerente contradictorii, reflectă dezacordul părții în privința argumentelor ce au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat. În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la necuprinderea motivelor pe care se fundamentează și la motive contradictorii, ipoteze care, așa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speță. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge și aceste susțineri ale recurentului-reclamant și va constata că hotărârea instanței de fond este la adăpost de orice critică ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau nemotivarea hotărârii, demersul părții recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs. Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.