ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4282/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.09.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea următoarelor acte emise de Direcția de Inspecție pentru Judecători a Inspecției Judiciare: Rezoluția nr. 1982/A/21.06.2019 și Rezoluția (fară număr) din 05.09.2019 dată în Lucrarea nr. CI9-2810, considerând că sunt date cu negarea adevărului, cu superficialitate și cu ignorarea și răstălmăcirea plângerilor sale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să soluționeze integral, efectiv și punctual, potrivit cerințelor și nevoilor exprimate, plângerea sa înregistrată sub nr. x-2380.

Prin sentința nr. 1434 din 21 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Împotriva sentinței nr. 1434 din 21 decembrie 2020 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului a arătat că solicită casarea sentinței de fond, sub un prim aspect, pentru încălcarea art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. de către prima instanță, care nu a depus niciun efort în vederea aflării adevărului, precum și pentru încălcarea art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, întrucât nu a fost imparțială.

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a criticat sentința de fond pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, arătând că acest text de lege nu conține nicio referire la aspectele menționate în hotărârea primei instanțe.

Astfel, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt, recurentul a susținut că în conformitate cu art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul poate cere probe chiar dacă părțile se împotrivesc. Însă, în prezenta cauză, deși a calificat afirmațiile Inspecției Judiciare a fi neadevăruri, prima instanță nu a cerut acesteia nicio dovadă a corectitudinii acestor afirmații care au fost consemnate în rezoluția de clasare și apoi reluate în rezoluția dată de Inspectorul-Șef al Inspecției Judiciare.

Concret, aspectele la care a înțeles să facă referire vizează afirmația conform căreia a cerut să se limiteze timpul de pledoarie a avocatului B. și aceea că a pledat pe fond și pe cererea reconvențională. Nu înțelege de ce s-a pretins că ar fi cerut limitarea timpului de pledoarie a avocatului Asociației de proprietari, în condițiile în care nu a arătat decât diferența de tratament, și nici de ce nu s-a ținut cont de afirmațiile judecătorului C. de la sfârșitul ședinței de judecată, în legătură cu susținerile avocatului Asociației de proprietari, care a închis ședința, fără a-i permite să se apere.

Din perspectiva lipsei de imparțialitate a instanței a arătat că reiese în mod clar că judecătoarea amintită a fost părtinitoare nu numai pentru faptul că nu i-a permis să se apere, ci și prin faptul că i-a ignorat toate cererile formulate, inclusiv aceea de lărgire a cadrului procesual și de recalificare a completării la cererea reconvențională în completare la întâmpinare, care nu a fost acceptată, încălcându-se astfel dispozițiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

În plus, a susținut că instanța nu a permis judecarea excepției lipsei calității de reprezentant, pe care a înțeles să o invoce cu privire la partea adversă.

De asemenea, a citat în cererea de recurs dispozițiile art. 45 din Legea nr. 317/2004 și a arătat că din cuprinsul acestora nu rezultă că se face vreo referire la "competența aprecierii asupra verificărilor prealabile care se impun a fi efectuate într-o lucrare înregistrată pe rolul Inspecției Judiciare aparține exclusiv inspectorului investit cu soluționarea lucrării respective", așa cum a reținut instanța la pagina 9 din sentință. Sub acest aspect a opinat că este posibil ca judecătorul fondului să se fi referit la o formă mai veche a acestui articol, care a fost modificat prin Legea nr. 234 din 04.10.2018.

În final a afirmat că este evident că sentința de fond atacată în cauză nu este motivată în drept într-un aspect esențial, și anume în ceea ce privește "completitudinea verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară", apreciind astfel că încalcă legea și se impune casarea acesteia și anularea celor două rezoluții ale Inspecției Judiciare, precum și obligarea Inspecției Judiciare să răspundă punctual tuturor aspectelor pe care le-a invocat, cu cheltuieli de judecată sub forma restituirii către stat a ajutorului public judiciar primit.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a combătut punctual argumentele invocate de recurent, solicitând respingerea recursului, în principal ca nemotivat, pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că niciuna dintre criticile invocate de recurent nu se verifică în speță, instanța de fond motivând amplu soluția adoptată, cu luarea în considerare a tuturor criticilor formulate în acțiunea introductivă, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în materie și cu respectarea regulilor de procedură.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanței să respingă apărările intimatei-pârâte și să-i admită recursul conform argumentelor pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului formulat. De asemenea, a depus o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și a dispozițiilor art. 45

1

alin. (6) din Legea nr. 317/2004, precum și o cerere de completare a cererii de sesizare a Curții Constituționale, respectiv un răspuns la punctul de vedere exprimat de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară.

Totodată, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

La termenul din 29 septembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs invocate, astfel cum au fost dezvoltate de recurent, pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a respins cererea recurentului de suspendare a judecării cauzei, reținând că există remedii procedurale prevăzute de lege în situația în care va fi admisă excepția de neconstituționalitate invocată, măsura suspendării cauzei până la soluționarea cererii de către Curtea Constituțională a României nemaifiind obligatorie.

A reținut spre soluționare recursul pe fondul acestuia, iar prin încheierea de la aceeași dată, 29 septembrie 2022, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2019, a admis cererea recurentului-reclamant și a dispus sesizarea Curtii Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, precum și a dispozițiilor art. 45

1

alin. (6) din Legea nr. 317/2004.

Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant și de apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge ca atare pentru considerentele ce succed:

5.1. Cu titlu prealabil, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul-reclamant a înțeles să critice sentința de fond pentru faptul că nu este motivată în drept într-un aspect considerat esențial, și anume în ceea ce privește "completitudinea verificărilor efectuate de Inspecția Judiciară", Înalta Curte reține că, deși partea a invocat nemotivarea hotărârii, motiv de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează trei ipoteze: pronunțarea unei hotărâri ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, din dezvoltarea recursului nu rezultă că au fost formulate critici concrete care să poată face posibilă o încadrare a acestora în aceste dispoziții legale.

Prin urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la nemotivarea sentinței de fond din perspectiva celor trei ipoteze corespunzătoare acestui caz de casare.

Or, această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și a dezvolta motivul de nelegalitate invocat, acest lucru implicând indicarea concretă a ipotezei incidente, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, acest text de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea exactă a motivelor considerate contradictorii sau străine de natura cauzei, sau cu arătarea argumentelor pe care instanța ar fi trebuit să-și fundamenteze soluția pronunțată, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Așadar, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speță la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 6 al textului de lege antereferit. Aceasta deoarece în practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, simpla afirmație că sentința atacată nu este motivată în drept neputând echivala cu motivarea recursului și, implicit, să determine casarea acesteia.

Distinct însă de acest aspect, procedând la verificarea sentinței de fond din această perspectivă, instanța de control judiciar constată că aceasta a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar constată că în cauza de față motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat de recurent în acord cu exigențele reglementării actuale a recursului, simpla afirmație că sentința de fond nu este motivată în drept sub un anumit aspect și reiterarea susținerilor din sesizarea adresată Inspecției Judiciare nefiind în măsură să atragă incidența acestui motiv de nelegalitate și să conducă, implicit, la casarea hotărârii atacate.

5.2. Criticile recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. sub aspectul nedepunerii unui efort de către instanță pentru aflarea adevărului și sub aspectul lipsei de imparțialitate, vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor legale menționate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecății potrivit etapelor și fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum și normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanței.

Astfel, este important a se reține că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

În speță, recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. întrucât nu a solicitat Inspecției Judiciare să administreze probe pentru a-și susține afirmațiile, considerate de recurentul-reclamant a fi neconforme cu realitatea, nesocotind astfel rolul activ al judecătorului și dovedind o lipsă de imparțialitate în soluționarea cauzei.

Contrar alegațiilor recurentului-reclamant, pe care nu le poate valida, Înalta Curte constată că prima instanță a manifestat rol activ și a dovedit imparțialitate față de părțile în proces, întrucât a administrat probatoriul necesar soluționării cauzei deduse judecății și a acordat ambelor părți posibilitatea să formuleze apărări și să administreze probele pe care le-au apreciat necesare în dovedirea susținerilor formulate, iar împrejurarea că a apreciat că nu se impune a se solicita pârâtei să-și probeze susținerile nu este de natură a contura concluzia nesocotirii rolului activ al judecătorului sau lipsa de imparțialitate.

Cum rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului, nu se poate vorbi de o nesocotire a dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., care impun judecătorului obligația de a stăruiri pentru aflarea adevărului și prevenirea oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, prin refuzul instanței de a solicita pârâtei să depună probe în dovedirea susținerilor formulate, deoarece, dacă avea de administrat probe în dovedirea apărărilor formulate sau în combaterea afirmațiilor reclamantului, pârâta Inspecția Judiciară avea suficiente posibilități procedurale și momente să o facă, nefiind în mod evident o chestiune asupra căreia se impunea ca instanța să dispună în mod obligatoriu.

Totodată, instanța de control judiciar învederează că rolul activ al judecătorului, reglementat de prevederile art. 22 din C. proc. civ., nu presupune ca acesta să se substituie, în orice condiții, în prerogativele părților, care sunt primele ținute să realizeze proba pretențiilor deduse judecății. Sub acest sunt relevante dispozițiile art. 249 din C. proc. civ. care prevăd că acela care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant în referire la neregulile de procedură aduse sentinței de fond, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.3. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentința de fond și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acestuia se subsumează critica conform căreia prima instanță a aplicat greșit art. 45 din Legea nr. 317/2004, în condițiile în care acest text de lege nu conține nicio referire la aspectele menționate în hotărârea pronunțată.

Potrivit motivului de nelegalitate invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost greșit reținute în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegației recurentului-reclamant, pe care, de asemenea, nu o poate valida, Înalta Curte constată că textul de lege pretins aplicat în mod greșit, a fost în mod corect reținut de instanța de fond în fundamentarea soluției pronunțate, deoarece, având de verificat modalitatea în care Inspecția Judiciară a soluționat aspectele sesizate de petent, prin rezoluția de clasare și rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, respectiv dacă s-a răspuns argumentat criticilor formulate de acesta, s-a raportat la aceste prevederi legale cuprinse la art. 45 din Legea nr. 317/2004 ce reglementează procedura verificărilor administrative, stabilind în acest sens limitele competenței Inspecției Judiciare.

Relativ la aceste susțineri este de observat că în mod just a reținut prima instanță că intimata-pârâtă nu are prerogative de verificare a legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești sau a raționamentului judecătorului, care nu sunt susceptibile de analiză în procedura verificărilor administrative, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 317/2004, astfel că modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori de drept procesual incidente în cauză, de către judecătorul reclamat, nu pot fi verificate decât de instanța ierarhic superioară în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate în cauza respectivă. În consecință, nu pot fi considerate a reprezenta o abatere a judecătorului de la îndatoririle de serviciu sau o faptă care să afecteze prestigiul justiției.

De altfel, pot fi considerate fapte de natură a intra în sfera răspunderii disciplinare doar încălcări ale normelor de drept material care pun în discuție chiar valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut aplicarea corectă a normelor speciale aplicabile în materie, analizând cauza în limitele competenței sale și a criticilor formulate de parte și motivând coerent și explicit soluția pronunțată, prin raportare la dispozițiile legale incidente și la situația de fapt dedusă judecății.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge și aceste susțineri ale recurentului-reclamant și va constata că hotărârea instanței de fond este la adăpost de orice critică ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nemotivarea hotărârii sau interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, demersul părții recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Referitor la solicitarea recurentului din cererea de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată sub forma restituirii către stat a ajutorului public judiciar primit, Înalta Curte reține că raportat la modalitatea de soluționare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de partea recurentă, întrucât se află în culpă procesuală, în accepțiunea normelor legale incidente în materie.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1434 din 21 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.