ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4094/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, urmare declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 614/16.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019 (înregistrat la data de 15.03.2019), reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 925.227 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciu cauzat prin emiterea deciziei nr. 205/23.06.2005 de către Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Antrepozitelor Fiscale și a Importatorilor de Produse accizabile supuse marcării, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 39 din 25 martie 2020, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția tardivității acțiunii și a respins, ca tardivă, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator B. (continuat prin lichidator C.I.I. C.), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că instanța de fond în mod greșit a admis excepția tardivității acțiunii, neprecizând în motivare data concretă de începere a curgerii prescripției și nici cum a ajuns la concluzia tardivității acțiunii, respectiv cum a calculat termenul de un an. În același timp, instanța a aplicat în mod greșit normele legale de drept substanțial referitoare la prescripția extinctivă.

Reclamanta a indicat în cererea sa data de început a curgerii termenului de prescripție ca fiind data de 21.05.2018, iar instanța nu a motivat de ce nu a luat în considerare această dată. Judecătorul fondului a reținut că nu s-a făcut dovada momentului cunoașterii întinderii pagubei și, pe cale de consecință, a considerat că termenul s-a împlinit deja.

Dar, pentru a putea stabili dacă un termen s-a împlinit sau nu trebuie să se stabilească data de început a termenului. Dacă instanța nu era lămurită asupra datei la care reclamanta a luat la cunoștință de întinderea pagubei, trebuia să administreze probe cu privire la acest aspect factual. Mai mult, având în vedere că în cererea introductivă era omisă menționarea datei la care reclamanta a luat cunoștință de întinderea pagubei, instanța, în virtutea rolului său activ, trebuia să ceară lămuriri pe acest aspect, iar dacă constata că o astfel de dată a cunoașterii întinderii pagubei nu există atunci trebuia să constate acțiunea ca fiind prematură, iar nu tardivă.

Însă, judecătorul fondului nu a încercat să afle adevărul privind data începerii curgerii prescripției. Practic, nu a analizat susținerile reclamantei potrivit cărora termenul trebuie calculat de la data de 21.05.2018, astfel că cererea formulată la data de 15.03.2019 respectă termenul de un an impus de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin decizia nr. 205/2005 s-a revocat autorizația de antrepozit fiscal nr. 407/2004, iar reclamanta a suferit pagube majore, fiind în imposibilitate de a mai continua activitatea. Decizia nr. 205/2005 a fost anulată prin sentința nr. 879/2007 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4126/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prima cerere de acordare despăgubiri a fost formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice în dosarul nr. x/2011. Cererea a fost admisă în tot prin sentința nr. 7264/2011, însă a fost reformată în recurs, inclusiv în privința despăgubirii în cuantum de 2.089.340 RON, pretinse drept compensație pentru unele creanțte fiscale datorate de reclamantă și accesorii aferente. În privința acestei despăgubiri cerute, Înalta Curte a statuat că suma este datorată, însă nu era certă la vremea pronunțării, respectiv că raportul de expertiză contabilă însușit de instanța de fond nu indica nici natura debitelor achitate (TVA, impozit pe profit, impozit pe salarii, contribuții, etc.) și nici datele la care au luat naștere obligațiile fiscale, pentru a se putea concluziona asupra întinderii acestei componente a prejudiciului constând în taxe și impozite plătite de reclamantă, precum și penalități de întârziere.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă despăgubirea corespunzătoare penalităților de întârziere datorate de reclamantă. Întinderea pagubei nu a fost cunoscută de reclamantă la data judecării primei cereri de despăgubiri, ci de abia după ce s-a fixat cuantumul creanței fiscale (ce include și aceste penalități) în cadrul dosarului de faliment.

Reclamanta a formulat o contestație la creanțele fiscale în cadrul dosarului de insolvență, care s-a judecat în anul 2017.

Din 2017 și până la 21.05.2018 situația a fost incertă deoarece s-a judecat recursul fostului lichidator declarat cu privire la schimbarea sa, iar noul lichidator a intrat în puteri depline abia în luna mai 2018.

Rezultă, astfel, că reclamanta prin administratorul special nu a stat în pasivitate, iar pasivitatea fostului lichidator, a noului lichidator și incertitudinea privind persoana lichidatorului care trebuia să depună acțiunea nu este imputabilă reclamantei.

Chiar și noul lichidator a formulat acțiunea după ce instanța i-a pus în vedere să o formuleze. Ca atare, prescripția a început să curgă abia la 21.05.2018.

Pe de altă parte, data începerii termenului de prescripție este data definitivării și publicării tabelului creanțelor după admiterea definitivă a contestației reclamantei, or acest tabel nu a fost publicat nici până la data formulării recursului de față. Reclamanta a indicat drept dată de începere a curgerii termenului data la care tabelul trebuia publicat.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice (în prezent Ministerul Finanțelor) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că sentința este pronunțată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 11 alin. (2) coroborate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita plata despăgubirilor în cuantum de 925.227 RON reprezentând penalități de întârziere pentru taxele și impozitele neplătite pe perioada închiderii nelegale a fabricii (iulie 2005- octombrie 2007), cât și pe cele în sumă de 1.209.227 RON reprezentând taxe și impozite, produse ca urmare a emiterii deciziei nr. 205/2005 în termen de un an de la data luării la cunoștință asupra pagubei.

Instanța a reținut corect că existența pagubei a fost cunoscută de reclamantă cel mai târziu la data înregistrării dosarului nr. x/2008 Reclamanta nu a făcut dovada faptului că a cunoscut întinderea pagubei în cadrul dosarului de faliment, nedepunând înscrisuri justificative în acest sens.

Simpla afirmație a recurentei-reclamante că data de la care trebuie calculat termenul de un an este 21.05.2018 nu este suficientă.

Deși contestația reclamantei asupra creanțelor fiscale a fost soluționată în dosarul de faliment la data de 28.06.2017, reclamanta consideră că termenul de un an nu trebuie calculat nici de la această dată, ci de la 21.05.2018, când a încetat incertitudinea în privința lichidatorului care reprezintă societatea.

Aceste susțineri sunt nefondate, reclamanta cunoscând întinderea pagubei încă de la momentul sesizării instanței cu prima cerere de despăgubiri în 2008.

Hotărârea de fond este motivată cuprinzând raționamentul juridic pe care se bazează, iar recursul nu prezintă veritabile motive de nelegalitate, în sensul celor reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor la plata cu titlu de despăgubiri a sumei de 925.227 RON, reprezentând penalitățile de întârziere pentru creanțe fiscale neachitate la scadență de societate în perioada 28.07.2005-30.10.2007 (perioada închiderii fabricii ca urmare a emiterii deciziei nr. 205/2005 de revocare a autorizației de antrepozit fiscal).

Cererea se bazează pe anularea deciziei nr. 205/2005 a MFP prin sentința civilă nr. 879/2007 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2005, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4126/30.10.2007 a ÎCCJ.

Instanța de fond a reținut că cererea reclamantei de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este tardivă întrucât existența pagubei a fost cunoscută de aceasta cel mai târziu la data înregistrării dosarului nr. x/2008, iar reclamanta nu a făcut dovada că a cunoscut întinderea pagubei mai târziu, în cadrul dosarului de faliment, așa cum a pretins prin cererea introductivă. S-a reținut de asemenea că reclamanta nici nu a indicat în concret data la care a cunoscut întinderea pagubei.

Criticile recurentei-reclamante întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Înalta Curte reține că instanța de fond a expus în întregime raționamentul pe care se sprijină soluția de respingere a cererii ca fiind formulată cu depășirea termenului legal, arătând atât motivele de fapt cât și temeiul de drept pentru admiterea excepției.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă este că judecătorul fondului nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea completă a faptelor și aplicarea corectă a legii. Astfel, se invocă o încălcare a normei de procedură cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care statuează cu privire la rolul activ al instanței în derularea procedurii.

Înalta Curte constată că nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se poate identifica o neregulă (de procedură) care să conducă la casarea sentinței pronunțate. Împrejurarea că reclamanta a omis în cuprinsul cererii să indice data la care pretinde că a luat cunoștință de întinderea pagubei, este un aspect factual corect evidențiat în motivarea sentinței, fără a fi însă argumentul esențial în pronunțarea soluției. Hotărâtoare a fost concluzia instanței în sensul că reclamanta a cunoscut existența pagubei cel mai târziu în 2008, când a formulat prima cerere de despăgubiri și nu a dovedit că întinderea pagubei constând în accesorii datorate pentru creanțe fiscale restante i-a fost cunoscută abia mai târziu în cadrul dosarului de faliment.

Recurenta-reclamantă critică și acest considerent referitor la neprobarea susținerilor sale, apreciind că instanța trebuia să dispună din oficiu administrarea de probe în vederea stabilirii datei de început a termenului de prescripție.

Înalta Curte constată că rolul activ al instanței se limitează la stabilirea faptelor și prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului în cauză, având ca scop aplicarea corectă a legii și nu se întinde la dispunerea și administrarea de probe din oficiu care să suplinească lipsa de diligență a reclamantului în probarea afirmațiilor și pretențiilor sale.

Prin urmare, nu se identifică în parcursul judecății în fond neregula de procedură invocată.

Cât privește criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se referă la greșita aplicare a art. 19 din Legea nr. 554/2004. Norma stabilește termenul de prescripție de un an în care poate fi formulată cererea de despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin emiterea nelegală a unui act administrativ, termen care curge de la data la care persoana vătămată (care nu a cerut despăgubirile odată cu anularea actului) a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Cu mențiunea că instanța s-a referit la tardivitatea cererii, deși termenul statuat este unul de prescripție, iar nu de decădere, eroare însă de ordin formal și care nu este aptă să conducă la o reformare a sentinței, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei-reclamante.

Reclamanta a mai formulat anterior o cerere de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, bazată tot pe anularea deciziei nr. 205/2005 a MFP prin sentința civilă nr. 879/2007 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4126/30.10.2007 a ÎCCJ.

Cererea precedentă referitoare la despăgubiri a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 și s-a referit inclusiv la componenta taxelor și impozitelor plătite de reclamantă și a penalităților de întârziere datorate pentru creanțele fiscale neonorate în perioada 28.07.2005-30.10.2007, în cuantum de 2.089.340 RON.

În privința acestei componente a prejudiciului, prin decizia irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 3284/27.06.2012 s-a reținut că instanța de fond și-a însușit greșit concluziile expertului contabil numit în cauză, care nu a indicat nici natura debitelor achitate - TVA, impozit pe profit, impozit pe salarii, contribuții, etc.- și nici datele la care au luat naștere obligațiile fiscale, pentru a se putea concluziona asupra acestei componente a prejudiciului.

Se constată din cuprinsul acestei motivări a deciziei nr. 3284/2012, că nu s-a reținut necunoașterea de către reclamantă a întinderii pagubei sub aspectul taxelor și impozitelor datorate și a accesoriilor aferente, ci s-a reținut, raportat la împrejurarea că aceste pretenții de despăgubiri făceau obiectul dosarului, că probatoriul administrat nu este concludent asupra existenței și întinderii prejudiciului.

Cu alte cuvinte, s-a reținut o nedovedire a pretențiilor, iar nu necunoașterea de către reclamantă a întinderii pagubei, așa cum se pretinde prin cererea de chemare în judecată pendinte.

Ca atare, prima instanță a reținut corect că se impune o prezumție de cunoaștere a existenței și întinderii pagubei pretinse de reclamantă încă de la data formulării primei cereri de despăgubiri, câtă vreme această pretenție a format obiectul dosarului precedent, rejudecat sub nr. x/2011, iar această prezumție simplă nu a fost răsturnată de reclamantă în cauza de față.

Reclamanta, deși a pretins că întinderea pagubei, în sensul stabilirii cuantumului accesoriilor aferente creanțelor fiscale, i-ar fi fost cunoscută abia în urma soluționării contestației sale la creanțele fiscale în dosarul de faliment, respectiv la data de 28.06.2017, nu a probat în fața primei instanțe această împrejurare.

În recurs dovedește că a exercitat o contestație la creanțele fiscale înscrise în tabelul creditorilor, soluționată de judecătorul sindic prin sentința nr. 47/30.01.2017 (a Tribunalului Dâmbovița), rămasă definitivă prin decizia nr. 1306/28.06.2017. Contestația s-a referit și la creșterea nivelului accesoriilor față de data deschiderii procedurii falimentului, însă, din motivarea hotărârilor rezultă că reclamanta cunoștea deja cuantumul accesoriilor acumulate până la data deschiderii procedurii, în sumă de 925.227 RON, la care se raportează cererea de față.

Pe de altă parte, chiar luând în considerare poziția recurentei-reclamante privitoare la data cunoașterii întinderii pagubei, se constată că acțiunea a fost introdusă la data de 15.03.2019, cu depășirea termenului de prescripție de un an, în raport de pretinsa dată a cunoașterii întinderii penalităților - 28.06.2017.

Nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora deși data de 28.06.2017 este data cunoașterii întinderii pagubei, nu aceasta ar fi data de la care curge termenul de prescripție datorită schimbărilor intervenite pe parcursul procedurii falimentului cu privire la lichidatorul numit. Împrejurarea că au avut loc astfel de modificări în privința reprezentării legale a reclamantei nu reprezintă o cauză de amânare sau suspendare a curgerii termenului de prescripție.

Recurenta-reclamantă a formulat și afirmația potrivit căreia data începerii termenului de prescripție trebuie considerată data definitivării și publicării tabelului creanțelor, după admiterea definitivă a contestației sale, care nu ar fi avut loc nici până la data formulării recursului de față. Susținerea este nefondată, nefiind indicat niciun argument pentru care cunoașterea întinderii pagubei în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, constând în penalități datorate pentru creanțe fiscale stabilite definitiv, conform afirmațiilor recurentei, la data de 28.06.2017 ar trebui corelată cu data publicării tabelului definitiv al creanțelor din procedura falimentului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator C.I.I. C. împotriva sentinței civile nr. 39 din 25 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2022.