ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4075/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând anularea sentinței arbitrale finale din 22 octombrie 2019 pronunțată de către International Court of Arbitration (ICC) în dosarul arbitral nr. x/2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Prin sentința civilă nr. 540 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel București:

- a respins excepția inadmisibilității cererii, opusă de pârâtă;

- a admis cererea formulată de reclamanta B. (fostă A.), în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.;

- a anulat sentința arbitrală finală din 22 octombrie 2019 pronunțată de ICC în dosarul arbitral nr. x/2015 și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul ÎCCJ-SCAF sub nr. x/2020, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii în anulare, ca nefondată.

În motivarea recursului arată că sentința este insuficient motivată în ceea ce privește soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii în anulare și, de asemenea, cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Totodată, se arată că sentința fost pronunțată cu nerespectarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) precum și cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost argumentată de pârâtă în raport de fiecare dintre motivele de anulare invocate, așa încât și instanța de judecată trebuia să analizeze punctual dacă respectivele motive de anulare se încadrează în dispozițiile limitative ale art. 608 alin. (1) C. proc. civ.. Or, instanța nu a analizat niciunul dintre argumentele invocate în susținerea excepției inadmisibilității, ci s-a limitat la argumentul că motivele de anulare privitoare la modalitatea de constituire a tribunalului arbitral și încălcarea unor dispoziții imperative ale legii se subsumează art. 608 alin. (1) lit. c) și h) din C. proc. civ.

Această motivare sumară încalcă dreptul la un proces echitabil, precum și obligația pe care judecătorul o are de a arăta motivele de fapt și de drept în baza cărora și-a format convingerea.

În cauză, niciunul dintre motivele acțiunii în anulare nu poate fi încadrat în prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., toate tinzând către o rejudecare a fondului cererii de arbitrare, or acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale nu are efectul devolutiv al căii de atac a apelului.

Potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanța avea obligația de a se pronunța cu prioritate asupra excepției de inadmisibilitate a motivelor acțiunii în anulare și, numai dacă ar fi ajuns la concluzia că există motive care se încadrează în prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., ar fi trebuit să treacă la analiza pe fond a acestora.

Aplicând un raționament potrivit căruia nu ar avea posibilitatea să se pronunțe în sensul inadmisibilității numai cu privire la unele dintre motivele cererii de anulare, instanța de fond a încălcat prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește motivul acțiunii întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., acesta nu se încadrează în textul legal, trebuind făcută distincția între normele de constituire a instanței și cele de competență. Motivul de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este nerespectarea regulilor de constituire a tribunalului arbitral, iar nu necompetența instituției de arbitraj.

În cauză, tribunalul arbitral a fost constituit conform Regulilor ICC indicate în Condițiile speciale ale Contractului. Reclamanta nu a invocat încălcarea acestor prevederi contractuale, ci este partea care a inițiat procedura arbitrală în fața ICC în conformitate cu subclauza 20.6 din Condițiile generale ale Contractului și subclauza 20.6 din Condițiile speciale ale Contractului.

Singura parte contractantă care a ridicat o obiecție cu privire la competența ICC a fost CNAIR S.A..

Regulile ICC sunt clare cu privire la limitarea în timp a dreptului de a contesta modalitatea de constituire a tribunalului arbitral (art. 14). În condițiile neformulării unei contestații în termenul prevăzut de regulile ICC, chiar trecând peste aspectul că în realitate argumentele reclamantei nu se referă la modalitatea de constituire a tribunalului arbitral ci la competența acestuia, este inadmisibil motivul de anulare neinvocat în prealabil în fața tribunalului arbitral.

Art. 608 alin. (2) C. proc. civ. stipulează expres că nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) din același cod.

Pe de altă parte, motivul de anulare privind necompetența tribunalului arbitral poate forma numai obiectul unei acțiuni în anulare întemeiată pe art. 608 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. civ. (litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, litigiul a fost soluționat de tribunalul arbitral fără să existe convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante). Or, în mod evident, intimata-reclamantă nu invocă astfel de motive de anulare.

În concluzie, acțiunea în anulare întemeiată pe art. 608 alin. (1) lit. c) este inadmisibilă întrucât argumentele reclamantei nu se încadrează în sfera de aplicare a acestui motiv de anulare.

În ceea ce privește incidența art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. -încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii, niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă nu se încadrează în acest motiv de anulare.

Nici interpretarea prevederilor contractuale și nici principiul forței obligatorii a contractului nu se subsumează dispozițiilor imperative ale legii.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 430 C. proc. civ., respectiv a autorității de lucru judecat, recurenta-pârâtă arată că sentința nr. 4119/2018 nu era definitivă la data pronunțării hotărârii arbitrale finale, deci nu avea autoritate de lucru judecat. Mai mult, efectele acestei sentințe erau suspendate de drept ca urmare a recursului declarat de intimata-reclamantă. Sentința nr. 4119/2018 nu avea autoritate de lucru judecat nici măcar la data la care Curtea de Apel București a pronunțat sentința în prezent recurată, astfel că neexistând o autoritate de lucru judecat nu exista nici premisa de aplicare a art. 430 C. proc. civ.

Chiar și după definitivarea sentinței nr. 4119/2018, nu se poate reține o încălcare a autorității de lucru judecat pentru că tribunalul arbitral nu a analizat și nu s-a pronunțat prin hotărârea arbitrală finală asupra vreuneia dintre chestiunile de drept ce fuseseră deja tranșate prin sentința nr. 4119/2018.

Urmarea efectului suspensiv al recursului în materia contenciosului administrativ, hotărârea pronunțată în primă instanță nu produce niciun efect juridic până la data definitivării sale. Astfel, sentința de anulare a hotărârii arbitrale parțiale nu a produs niciun efect procedural până la data soluționării recursului. În același timp, ICC nu avea un temei legal pentru a trimite cauza către CACI-CCIR pentru judecarea disputei arbitrale de către această instituție arbitrală.

Reținerea, pe de-o parte, a caracterului suspensiv de executare al recursului, iar pe de altă parte a efectului procedural al autorității de lucru judecat, care însă nu avea cum să se producă anterior soluționării recursului, face ca sentința recurată că cuprindă motive contradictorii.

Mai mult, prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., respectiv nu a exercitat un rol activ în aflarea adevărului.

Prin sentința nr. 4119/2018 s-a dispus trimiterea dosarului arbitral către CACI-CCIR. Executarea obligației supuse se realizează în temeiul puterii executorii a respectivei hotărâri, iar nu în temeiul autorității de lucru judecat. În contencios administrativ caracterul executoriu al hotărârii ia naștere la data dobândirii caracterului definitiv de către hotărârea ce urmează a fi pusă în executare, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul arbitral nu a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, nereluând chestiuni litigioase care au fost deja tranșate prin sentință, iar pe de altă parte nu putea reține executorialitatea sentinței 4119/2018, recursul exercitat împotriva acesteia fiind suspensiv de executare.

Ca atare, sentința nr. 4119/2018 nu a avut nicio incidență asupra procedurii arbitrale încheiate prin hotărârea arbitrală finală.

Instanța de fond a aplicat un raționament greșit, stabilind caracterul executoriu al sentinței nr. 4119/2018 în raport de autoritatea de lucru judecat provizorie a acesteia.

Tribunalul arbitral nu a pronunțat hotărârea arbitrală finală cu încălcarea autorității de lucru judecat, fie aceasta și provizorie, întrucât o astfel de încălcare implică, ca situație premisă, analiza pentru a doua oară a unei chestiuni de drept ce a fost deja tranșată printr-o hotărâre judecătorească anterioară. Or, necompetența ICC nu a mai fost supusă analizei tribunalului arbitral în faza a doua a procedurii arbitrale.

Sentința nr. 4119/2018 putea fi pusă în mod efectiv în aplicare numai după dobândirea caracterului definitiv, când a dobândit și caracter executoriu. Or acest lucru s-a petrecut abia la data de 27.07.2020, ca urmare a renunțării reclamantei la judecarea propriului recurs, în vreme ce hotărârea arbitrală finală a fost pronunțată de tribunalul arbitral la data de 22.10.2019.

Deci sentința nr. 4119/2018 produce efecte începând cu 27.07.2020, fără a retroactiva, iar hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură în temeiul cărora efectele sentinței nr. 4119/2018 erau suspendate de drept.

Chiar dacă s-ar accepta teza potrivit căreia sentința nr. 4119/2018 producea efecte la data la care tribunalul arbitral a pronunțat hotărârea arbitrală finală, trebuie verificat ce tip de nulitate determină neregularitatea și dacă aceasta se încadrează în vreunul dintre motivele de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Or, necompetența instituției de arbitraj nu constituie motiv de anulare a sentinței arbitrale în temeiul art. 608 alin. (1) lit. c), care vizează exclusiv nelegala constituire a tribunalului arbitral.

Și dacă s-ar accepta incidența art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cazul de necompetență ar fi de ordine privată, iar față de dispozițiile art. 130 alin. (3) și art. 178 din același cod nu poate fi invocat de reclamantă, care a adresat cererea tribunalului arbitral necompetent.

Intimata-reclamantă săvârșește un abuz de drept întrucât, nemulțumită fiind de soluția dată de tribunalul arbitral pe fondul disputei, invocă existența unor vicii de procedură legate de necompetența tribunalului arbitral, cu toate că soluționarea cauzei de către acest tribunal reprezintă rezultatul actului său de sesizare.

Recurenta reiterează că art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) C. proc. civ. limitează invocarea oricărei excepții privind constituirea tribunalului arbitral până la primul termen de judecată în cadrul procedurii arbitrale.

Tribunalul arbitral, sesizat cu cererea CNAIR de suspendare a procedurii arbitrale până la soluționarea recursului declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 4119/2018, a emis ordinul procedural nr. 3/18.01.2019 prin care a dispus continuarea procedurii, făcând o analiză a efectelor pe care le producea la momentul respectiv sentința nr. 4119/2018. Intimata-reclamantă însăși a confirmat caracterul suspensiv de executare al recursului declarat împotriva sentinței nr. 4119/2018.

În concluzie, sentința recurată este pronunțată cu încălcarea normelor de procedură ce consacră în materia procedurii civile principiul potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă.

Judecătorul fondului trebuia să uzeze de rolul său activ pentru a cerceta efectele pe care sentința nr. 4119/2018 le avea la data la care tribunalul arbitral a pronunțat hotărârea arbitrală finală, în raport de regulile ICC care guvernează activitatea de judecată.

Atât timp cât aceste reguli nu impuneau tribunalului arbitral să sisteze judecata și erau aplicabile prevederile art. 484 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului trebuia să constate că tribunalul arbitral nu avea nici obligația și nici dreptul de a pune în aplicare la momentul respectiv sentința nr. 4119/2018 și nici de a suspenda procedura arbitrală.

Având în vedere așa cum s-a arătat anterior că sentința nr. 4119/2018 nu era executorie la data pronunțării de către tribunalul arbitral a hotărârii arbitrale finale nu se putea reține autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe. Efectele procedurale ale unei hotărâri judecătorești (autoritatea de lucru judecat și puterea executorie) sunt subordonate efectelor substanțiale și se produc doar atunci când hotărârea devine definitivă, nu și când este afectată de o condiție suspensivă, neputând fi pusă în executare.

Recurenta-pârâtă reiterează că efectele sentinței nr. 4119/2018 erau suspendate datorită exercitării recursului de către reclamantă, iar regulile ICC nu reglementau obligația tribunalului arbitral de a sista judecata și de a trimite cauza instanței arbitrale a cărei competență a fost stabilită prin sentința nr. 4119/2018.

Deci, tribunalul arbitral nu avea nici obligația și nici dreptul de a pune în aplicare sentința nr. 4119/2018 și nici de a suspenda procedura arbitrală.

Ca atare, sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 484 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă B. solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, arată că instanța a explicat silogismul juridic care a condus la respingerea excepției inadmisibilității cererii, invocată de CNAIR. Contrar poziției recurentei-pârâte, intimata arată că prima instanță nu mai trebuia să motiveze și să analizeze în cadrul excepției inadmisibilității dacă celelalte motive ale acțiunii în anulare se încadrează sau nu în prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme a identificat un motiv al acțiunii în anulare admisibil.

Prima instanță era ținută să analizeze admisibilitatea tuturor motivelor acțiunii doar în ipoteza în care niciunul dintre acestea nu se încadra în art. 608 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce ar fi condus la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii.

Cererea reclamantei a fost analizată în mod corect din perspectiva admisibilității, într-o abordare unitară și indivizibilă câtă vreme calea de atac a acțiunii în anulare vizează un singur act jurisdicțional, și anume sentința arbitrală finală, în ansamblul său.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea art. 248 alin. (1) și art. 608 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate. Art. 248 a fost respectat, instanța soluționând excepția inadmisibilității înainte de soluționarea fondului acțiunii în anulare. Instanța nu trebuia să analizeze cu prioritate admisibilitatea fiecărui motiv de acțiune în anulare, ci în mod corect a respins excepția inadmisibilității, după ce a identificat un prim motiv de acțiune în anulare admisibil din perspectiva art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul principal al acțiunii în anulare, cel admis de prima instanță, se referă la nerespectarea efectelor obligatorii ale sentinței nr. 4119/2018 a Curții de Apel București, prin care s-a stabilit că ICC nu este instituția arbitrală competentă să judece diferendul părților, tribunalul arbitral nefiind legal constituit.

Constituirea tribunalului arbitral în conformitate cu convenția arbitrală are dublă relevanță, pe de o parte cu privire la instituția arbitrală competentă să judece litigiul potrivit convenției arbitrale, iar pe de altă parte cu privire la compunerea tribunalului arbitral potrivit regulilor de procedură arbitrală aplicabile de instanța arbitrală.

Concluzia din sentința nr. 4119/2018, conform căreia părțile s-au referit prin convenția arbitrală la CCIR iar nu la ICC, se impune părților cu efect obligatoriu conform art. 435 C. proc. civ. și beneficiază de autoritate de lucru judecat, în sensul că stabilește instituția arbitrală competentă să judece litigiul și, de asemenea, că tribunalul arbitral trebuia să se constituie în conformitate cu regulile CCIR iar nu în conformitate cu regulile ICC.

Ca atare, prima instanță a considerat corect că motivul invocat de reclamantă este admisibil și se încadrează în dispozițiile ar. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Cât privește invocarea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., aceasta s-a bazat pe aceeași împrejurare, respectiv pe autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, care este de ordine publică.

Susținerile recurentei pârâte potrivit cărora efectele sentinței erau suspendate urmarea exercitării recursului, iar hotărârea nu se bucura decât de o autoritate de lucru judecat provizorie nu pot fi primite.

În cauza pendinte instanța este ținută de autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, indiferent de ceea ce prevede art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Nu există nicio contradicție între considerentele sentinței recurate prin care s-a reținut suspendarea caracterului executoriu al sentinței nr. 4119/2018 prin formularea cererii de recurs și cel prin care s-a dat valență autorității de lucru judecat. Caracterul executoriu (reglementat de art. 433 C. proc. civ.) și autoritatea de lucru judecat (reglementată de art. 430 și 431 C. proc. civ.) sunt efecte distincte ale hotărârii judecătorești, iar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se suspendă doar caracterul executoriu al sentinței nu și celelalte efecte ale hotărârii care rămân în continuare aplicabile, inclusiv autoritatea de lucru judecat.

Susținerile recurentei potrivit cărora niciunul dintre efectele sentinței nu poate fi pus în executare nu au niciun fundament juridic.

Sentința nr. 4119/2018 beneficiază de autoritate de lucru judecat inclusiv pe perioada suspendării caracterului său executoriu, iar tribunalul arbitral, părțile din prezentul litigiu și instanța trebuie să respecte aspectele obligatorii stabilite prin hotărârea menționată.

Hotărârea arbitrală finală a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, iar nu caracterul executoriu al acestei sentințe.

Autoritatea de lucru judecat există de la momentul pronunțării hotârării, nu numai de la definitivarea soluției prin epuizarea căilor de atac.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., permițând reclamantei să-și invoce propria culpă, intimata-reclamantă arată că teza recurentei pornește de la premisa eronată potrivit căreia normele care reglementează excepția (ca mijloc procedural) ar fi aceelași cu cele care guvernează aplicarea unei hotărâri pronunțate în urma invocării excepției. Or, în pofida faptului că necompetența organului arbitral este o chestiune lăsată la nivelul disponibilității părților, valorificarea unei hotărâri intermediare (denumită hotărâre parțială) nu reprezintă o chestiune de ordine privată. Ca atare, împrejurarea că reclamanta nu a invocat necompetența tribunalului arbitral este lipsită de relevanță. Efectele nulității pronunțate se produc automat, numai invocarea acesteia și parcursul procesual fiind la dispoziția părții, iar nu și efectul hotărârii.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia instanța nu ar fi exercitat rolul său activ. În realitate, instanța a analizat care sunt efectele sentinței nr. 4119/2018.

Este clar că sentința arbitrală finală a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat provizorii a sentinței nr. 4119/2018 a Curții de Apel București. Respingând cererea de suspendare a judecății, suspendare care era facultativă, tribunalul arbitral și-a asumat riscul ca hotărârea arbitrală finală să fie anulată, în situația în care instanțele române vor confirma definitiv necompetența și nelegala constituire a tribunalului ICC.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând recursul pârâtei CNAIR prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Înainte de a proceda la analiza punctuală a motivelor de recurs invocate subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va aminti aspectele factuale relevante în analiza de legalitate a sentinței pronunțate în fond.

Printr-o primă sentință arbitrală parțială din 23.03.2017, tribunalul arbitral ICC (sesizat de reclamanta A. SpA, devenită B.) a decis că este competent să judece litigiul având ca obiect plata unor despăgubiri cerute în baza contractului părților nr. x din 20.05.2011.

Prin sentința nr. 4119/16.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 Curtea de Apel București a desființat sentința arbitrală parțială menționată, pronunțată în dosarul ICC nr. x/2015 și a trimis cauza spre competentă judecare la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Curtea de Apel București a reținut că instituția de arbitraj indicată în anexa la contractul părților este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României din București, iar nu International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration (ICC), astfel că tribunalul arbitral nu a fost constituit conform convenției arbitrale, fiind întemeiat motivul de anulare a sentinței arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., invocat de CNAIR.

Sentința nr. 4119/2018 a rămas definitivă prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 3832/23.07.2020, prin care s-a luat act de renunțarea lui A. SpA la recursul declarat împotriva sentinței.

După pronunțarea sentinței nr. 4119/2018 și înainte de rămânerea ei definitivă, Tribunalul arbitral ICC a continuat procedura de soluționare a cererii de arbitrare adresată de reclamantă și a cererii reconvenționale formulate de CNAIR, pronunțând la data de 22.10.2019 sentința arbitrală finală, ce face obiectul prezentei acțiuni în anulare declarate de reclamantă.

Printre motivele acțiunii în anulare formulate de reclamantă se numără pronunțarea sentinței arbitrale finale de un tribunal arbitral necompetent/nelegal constituit și cu încălcarea unor dispoziții de ordine publică, respectiv a art. 430-431 C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat și a art. 174 alin. (2) coroborate cu art. 176 pct. 3 și 4 din același Cod, care stabilesc că actele efectuate de o instanță necompetentă precum și cu încălcarea regulilor de constituire a instanței sunt nule.

În susținerea acestor motive, încadrate în cazurile de anulare a sentinței arbitrale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ., reclamanta se prevalează de sentința nr. 4119/2018.

Pârâta CNAIR i-a opus excepția inadmisibilității, susținând că niciunul dintre motivele de anulare invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de fond a respins excepția inadmisibilității, reținând că motivele privind modalitatea de constituire a tribunalului arbitral și cele privind încălcarea unor dispoziții imperative ale legii se subsumează cazurilor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ. și ca atare, fără a analiza alte argumente de inadmisibilitate raportate la celelalte motive ale acțiunii în anulare, a respins excepția inadmisibilității, statuând că cererea având ca unic obiect anularea sentinței arbitrale nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru unele dintre motivele cererii și analizată pe fond cu privire la celelalte.

Aceste critici, care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Prima instanță, constatând că excepția inadmisibilității a fost invocată prin raportare la fiecare motiv al acțiunii în anulare și la încadrarea acestora în dispozițiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., a reținut corect că identificarea a două prime motive care corespund cazurilor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) și h) C. proc. civ., ambele bazate pe autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, este suficientă pentru respingerea excepției inadmisibilității cererii.

Împrejurarea că instanța, găsind admisibile cele două motive, a continuat cu analiza lor pe fond, fără să mai tranșeze finele de neprimire opus celorlalte motive ale acțiunii în anulare, nu încalcă nici dispozițiile art. 248 și nici pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Abordarea respectă regulile de procedură câtă vreme a fost tratată cu prioritate excepția inadmisibilității și numai în urma respingerii acesteia a fost analizat fondul celor două motive de anulare a sentinței arbitrale.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține fără temei că a avut loc o încălcare a obligației de motivare, instanța nefiind datoare să analizeze mai întâi admisibilitatea tuturor motivelor cererii, prin raportare la dispozițiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ.. Dimpotrivă, procedura urmată se înscrie în coordonatele unei analize eficiente și utile a cauzei întrucât admiterea pe fond a acțiuni în anulare pentru cele două motive făcea inutilă tratarea excepției inadmisibilității opuse celorlalte motive ale acțiuni în anulare.

Practic, instanța de fond s-a pronunțat numai pe două dintre motivele acțiunii în anulare, analizând prioritar admisibilitatea și apoi fondul acestora, iar procedând astfel nu a încălcat nicio normă aplicabilă procesului civil.

Instanța de fond a considerat admisibilă acțiunea, prin prisma motivelor de anulare referitoare la modalitatea de constituire a tribunalului arbitral - art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și încălcarea unor dispoziții imperative ale legii - art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. se referă la constituirea tribunalului arbitral cu încălcarea convenției arbitrale, iar nu la necompetența acestui tribunal. Or, ceea ce s-a valorificat de către instanța de fond a fost necompetența instituției de arbitraj, care nu se încadrează în cazul de anulare menționat.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că, și dacă s-ar considera că motivul corespunde cazului de anulare invocat, respectiv în dispută ar fi modalitatea de constituire a tribunalului arbitral, reclamanta, față de dispozițiile art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) C. proc. civ., nu are deschisă calea invocării motivului de anulare întrucât în procedura arbitrală nu a ridicat chestiunea nelegalei constituiri a tribunalului arbitral.

Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat cu aplicarea corectă a legii că în cauză este incident motivul de anulare a sentinței arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

O primă observație care se impune este aceea că cele două motive de anulare valorificate sunt strâns legate, ambele întemeindu-se pe sentința nr. 4119/2018 a Curții de Apel București, definitivă.

Prin aceasta a fost desființată sentința arbitrală parțială prin care tribunalul arbitral a constatat că are competența de a soluționa litigiul părților. În hotărârea judecătorească se reține că tribunalul arbitral nu a fost constituit conform convenției arbitrale, fiind găsit întemeiat motivul de anulare a sentinței arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., care fusese invocat de CNAIR.

Nu poate fi ignorat că acțiunea în anulare de față se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, pe baza căreia reclamanta a dezvoltat motive de anulare încadrate atât în lit. c) cât și în lit. h) a art. 608 C. proc. civ.

Respectând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, instanța de fond nu putea decât să constate că motivul de anulare referitor la nelegala constituire a tribunalului arbitral, odată statuat prin hotărâre judecătorească, este incident în privința sentinței arbitrale finale adoptate, situație în care în mod corect a fost reținută admisibilitatea acțiunii în anulare în baza art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține fără temei că susținerile reclamantei privesc necompetența tribunalului arbitral, neputând fi subsumate art. 608 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., câtă vreme și în această privință se opune puterea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018, prin care s-a reținut că adresarea cererii de arbitrare unei alte instituții de arbitraj decât cea desemnată prin convenția părților a avut drept consecință constituirea tribunalului cu încălcarea clauzei arbitrale.

Regimul invocării excepției privind constituirea tribunalului arbitral, la care se referă art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi valorificat în litigiul de față, în care motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. nu este invocat ex novo, ci pe calea mediată a autorității de lucru judecat a unei alte hotărâri, care s-a pronunțat asupra acestui motiv.

Cât privește încălcarea unor dispoziții imperative ale legii - art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că reclamanta nu poate invoca autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 4119/2018 pentru că nu era definitivă la data pronunțării hotărârii arbitrale finale atacate cu acțiunea în anulare.

Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat este reglementată de dispoziții imperative ale legii, așa încât motivul referitor la nerespectarea autorității de lucru judecat se încadrează în cazul de anulare anterior menționat.

Cât privește data de la care poate fi opusă autoritatea de lucru judecat, criticile recurentei vor fi analizate în cele ce urmează.

Înalta Curte constată că nu există nicio contradicție între aceste considerente, care se referă la efecte diferite ale hotărârii judecătorești. Așa cum prevede expres art. 430 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească, fie că statuează asupra fondului, în tot sau în parte, a unei excepții procesuale sau asupra oricărui alt incident, are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, încă de la pronunțare. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină. Potrivit alin. (4) al aceluiași text de lege, când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că efectul autorității de lucru judecat se produce de la pronunțare, sub rezerva rămânerii definitive a hotărârii.

De asemenea, efectul autorității de lucru judecat nu depinde de puterea executorie a hotărârii.

Hotărârea judecătorească, potrivit art. 433 din C. proc. civ., are putere executorie în condițiile prevăzute de lege. În materia contenciosului administrativ, puterea executorie se dobândește la rămânerea definitivă a hotărârii, dat fiind că recursul este suspensiv de executare, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Însă, hotărârea pronunțată în contencios administrativ se bucură de autoritate de lucru judecat de la data pronunțării, în condițiile art. 430 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., de la care nu derogă Legea nr. 554/2004.

Argumentele recurentei în acest sens sunt expuse pe trei paliere.

În primul rând, arată că sentința nr. 4119/2018 nu era executorie, neîmpiedicând instanța arbitrală să continue judecata pe fond, ceea ce s-a și întâmplat, tribunalul respingând în conformitate cu regulile ICC cererea de suspendare a judecății, formulată de CNAIR.

Înalta Curte constată că aceste argumente sunt nefondate. Așa cum s-a reținut anterior, forța executorie și autoritatea de lucru judecat sunt efecte diferite ale hotărârii judecătorești. Împrejurarea că sentința nr. 4119/2018 nu era executorie la data pronunțării sentinței arbitrale finale nu înseamnă că nu se impunea cu autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat operează de la data pronunțării, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În al doilea rând, recurenta arată că tribunalul arbitral nu a încălcat autoritatea de lucru judecat pentru că prin sentința arbitrală finală nu a rezolvat chestiuni litigioase care să fi fost tranșate prin sentința nr. 4119/2018.

În această privință, se constată că prin sentința arbitrală finală tribunalul a soluționat fondul cauzei, după ce prin sentința parțială anterioară a statuat asupra propriei competențe de soluționare a disputei părților.

Dat fiind că sentința arbitrală parțială a fost desființată prin sentința nr. 4119/2018 a Curții de Apel București, sub imperiul caracterului său obligatoriu și a autorității de lucru judecat, ceea ce s-a statuat cu privire la competență leagă părțile, dar și tribunalul arbitral. Astfel, sentința arbitrală finală a fost pronunțată cu încălcarea sentinței nr. 4119/2018, prin care a fost admisă calea de atac judecătorească îndreptată împotriva sentinței arbitrale parțiale de stabilire a competenței tribunalului arbitral.

Caracterul obligatoriu și autoritatea de lucru judecat de care se bucură declararea greșitei constituiri a tribunalului arbitral se opune soluționării pe fond a litigiului de către respectivul tribunal.

În al treilea rând se arată că necompetența tribunalului arbitral/constituirea acestuia cu încălcarea convenției arbitrale nu este o chestiune de ordine publică, reclamanta neputând invoca această neregularitate întrucât a formulat cererea de arbitrare la tribunalul necompetent și nu a ridicat chestiunea necompetenței în procedura arbitrală. Recurenta apreciază că, cerând anularea sentinței arbitrale finale, prin invocarea neregularității după pronunțarea tribunalului arbitral asupra fondului, intimata-reclamantă săvârșește un abuz de drept procesual, urmărind desființarea sentinței finale, care o nemulțumește.

Înalta Curte reiterează că regimul invocării neregularității este nerelevant în cauza de față întrucât neregularitatea a fost deja constatată prin hotărâre judecătorească, între timp rămasă definitivă. Prevalarea de incidența autorității de lucru judecat nu poate fi considerată abuz de drept.

În concluzie, hotărârea recurată, prin care se dă eficiență autorității de lucru judecat a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii de procedură.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Române S.A. împotriva sentinței civile nr. 540 din 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2022.