ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4029/2022

Ședința publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul Ialomița și Ministerul Justiției obligarea acestora la reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON (respectiv valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) începând cu 24.07.2017 și până în prezent, precum și obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

2.1. Hotărârea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 3013 din 17.11.2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul Ialomița și Ministerul Justiției, în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

În motivare, tribunalul în complet specializat în conflicte de muncă și asigurări sociale, a arătat că sunt aplicabile speței dispozițiile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., iar raportat la modalitatea în care a fost formulată acțiunea reclamanților, aceștia au solicitat, în ordinea firească a obligațiilor, "reîncadrarea" cu luarea în considerare a valorii de referința sectorială în cuantum de 605,225, urmând recalcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la noua valoare de referința sectorială, inclusiv în ceea ce privește prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze.

Emiterea de noi decizii de încadrare presupune implicit analiza legalității și temeiniciei deciziei de încadrare care își produce efectele față de aceștia, la data promovării acțiunii.

Pe cale de consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolului VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017, care prevăd că împotriva hotărârilor organelor de conducere se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 385 din 28 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel București, Ministerul Justiției și Tribunalul Ialomița, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, a constatat invit conflictul negativ de competență și a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

A reținut Curtea de Apel București că, deși reclamanții au investit instanța cu cerere de "reîncadrare și recalculare", în esență se constată din motivarea cererii de chemare în judecată că nu modul de încadrare în funcție este ceea ce îi nemulțumește, ci faptul că ordonatorul de credite a refuzat să dea curs solicitării lor de recalculare a drepturilor salariale, prin raportare la o altă valoare de referință sectorială.

Suplimentar, a observat instanța că acțiunea introductivă nu are ca obiect anularea unui act al ordonatorului de credite, prin care au fost stabilite drepturile salariale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe îl constituie problema instanței competente material să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține că demersul judiciar al reclamanților vizează obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare în funcție de VRS 605,225 (respectiv valoarea de referință sectorială de 484,18 RON la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) și la plata diferențelor salariale dintre venitul la care erau îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin urmare, reclamanții nu contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor împotriva modului de stabilire a acestora, pentru a fi incidentă procedura reglementată de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, care stabilește competența în favoarea instanței de contencios administrativ.

În contextul obiectului concret al pretențiilor deduse judecății și al argumentelor de fapt și de drept pe care se întemeiază acestea, Înalta Curte constată că speța se situează pe tărâmul existenței unui conflict de muncă generat de refuzul angajatorului de a acorda anumite drepturi salariale recunoscute prin lege și hotărâri judecătorești.

În raport de aceste împrejurări, drepturile reclamantei pretinse prin prezenta acțiune intră sub jurisdicția muncii, fiind incidente dispozițiile art. 278 alin. (2) din Codul muncii potrivit cărora:

"prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și actelor și raporturilor juridice de muncă, neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

În sensul acestei interpretări este și Decizia nr. 46/15 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495 din 16 iulie 2009 prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților - asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă".

În consecință, competența materială de soluționare a cauzei va fi stabilită în raport de dispozițiile art. 269 din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul, reședința sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere că reclamanții au înțeles, în temeiul dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ., să învestească Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în raport de calitatea acestora de judecători în cadrul Judecătoriei Fetești aflată în circumscripția teritorială a Curții de Apel Constanța, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. și A. și pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Ialomița, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2022.