ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3944/2022

Ședința publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 18.08.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Consiliul Superior al Magistraturii-Direcția Judiciară, anularea Rezoluției nr. 2181/B/21.07.2020 prin care s-a dispus respingerea sesizării lor cu privire la săvârșirea de către judecătorii D., E. și F. din cadrul Tribunalului Olt, secția I civilă a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) și ș) din Legea nr. 303/2004 și obligarea pârâtei să reanalizeze sesizarea formulată și să dispună conform prevederilor legale și atribuțiilor conferite de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 și art. 99

1

din același act normativ.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 492 din 6 aprilie 2021, Curtea a respins acțiunea reclamanților, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții A., B. și C. au formulat recurs, înteiemat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., au susținut recurenții că sunt incidente dispozițiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța a nesocotit norme imperative, ce țin de nerespectarea drepturilor fundamentale și respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Cu referire la respectarea principiului aflării adevărului și a rolului activ, instanța s-a rezumat la a reitera elemente privind situația de fapt cu referire la modalitatea în care Tribunalul Olt s-a pronunțat cu privire la decizia civilă nr. 07/05.02.2019 și decizia 40/29.05.2019, neavându-se în vedere că prima sesizare formulată, lucrarea înregistrată la 22.09.2019, viza nu numai decizia nr. 07/05.02.2019, ci și modalitatea în care în Dosarul nr. x/2016 au intervenit magistrații Tribunalului Olt cu privire la soluționarea acestui litigiu, solicitând cercetarea disciplinară a magistraților G., H. și D., cererea formulată la 13.04.2020 se referea strict la magistrații care au pronunțat decizia 07/05.02.2019, D., E. și F., singurul magistrat care se regăsește în ambele sesizării fiind D..

Atât intimata-pârâtă cât și instanța de fond nu au făcut referire la aceste argumente, contrar principiilor care guvernează procesul civil, prevăzute de art. 6, 7, 13 și 20 C. proc. civ.

În speță, s-a dovedit grava eroare judiciară săvârșită de magistrații care au pronunțat decizia civilă nr. 07/05.02.2019, eroare care de fapt a fost constatată și de Inspecția Judiciară, care a abdicat în final de la rolul și atribuțiile conferite de Legea nr. 317/2004.

Instanța de fond s-a bazat numai pe punctul de vedere al Inspecției Judiciare, fiind reținută în mod greșit situația de fapt și, în acest mod, fiind eliminată posibilitatea ca în situația prezentată să se revină la normalitate și un caz precum Cazul Nadăș să nu se mai repete, când s-a creat posibilitatea ca în baza unui fals constatat de instanțele penale un sat întreg să fie retrocedat și instanțele civile să ignore hotărârile penale, așa cum s-a procedat de completul care a pronunțat decizia civilă nr. 07/05.02.2019.

Instanța de fond și Inspecția Judiciară au nesocotit principiile fundamentale ale dreptului, menționate expres prin art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Instanța în procedura contestației în anulare a stabilit că decizia 07/05.02.2019 s-a bazat pe o gravă eroare de judecată, fapt ce impunea aplicabilitatea prevederilor art. 99 lit. t) și ș) din Legea nr. 303/2004.

În consecință, urmare a pronunțării deciziei civile nr. 40/29.05.2019, s-a formulat sesizarea Inspecției Judiciare care a acționat inițial conform procedurii precitate, ca în final să fie vorba despre o denegare de dreptate, Inspecția Judiciară infirmându-și propriile probe și convingeri ce au rezultat din cercetarea disciplinară, însușindu-și argumente însușite de instanța de fond fără a se raporta la un raționament juridic propriu.

Raportat la sesizarea formulată, așa cum inițial s-a reținut de Inspecția Judiciară, a fost respectat termenul de 45 de zile, iar, în ceea ce privește soluțiile ce pot fi luate de Inspecția Judiciară, nu se regăsește procedura clasării decât în situația în care se constată că nu există indicii privind săvârșirea unei abateri disciplinare. Or, în speță, s-a statuat existența acestor indicii, fapt care demonstrează nerespectarea atât de intimată, cât și de instanța de fond, a normelor procedurale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat recurenții că hotărârea nu cuprinde pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei.

Hotărârea nu îndeplinște cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin această abordare fiind nesocotită jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din CEDO, include obligarea instanțelor de a motiva hotărârea. Instanța de fond, prin respingerea contestației, nu a efectuat o cercetare reală a fondului și a motivelor invocate.

Au făcut recurenții referire la jurisprudența Înaltei Curți și a CEDO, apreciind că motivarea instanței nu se conformează exigențelor art. 425 C. proc. civ.. Instanța de fond a făcut referire la decizia civilă nr. 40/2019, fără ca aceasta să facă obiectul contestației, fiind realmente o contradicție între considerente și dispozitiv. S-a consemnat faptul că au atacat prin contestația formulată împotriva Rezoluției nr. 2181/b/21.07.2020 inclusiv modalitatea de interpretare a principiului non bis in idem, dar, contrar acestei mențiuni, s-a apreciat că nu ar fi adus critici asupra neaplicabilității acestui principiu.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut recurenții că instanța de fond în mod nelegal și-a însușit Rezoluția nr. 28181/b/21.07.2020 emisă de intimată, apreciind că în speță operează principiul non bis in idem.

Au arătat și prin contestația formulată că nu operează acest principiu, motivând aceste susțineri prin raportare la art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO, aspecte ignorate de instanță. Nu se poate aprecia că între cele două proceduri ar exista vreo legătură sub aspect material și temporal, pentru a se constata, cum greșit a apreciat instanța, ca făcând parte din aceeași procedură și că s-ar confrunta cu o repetare a procedurii.

Prin decizia nr. 40/2019 a Tribunalului Olt, s-a dovedit că magistrații care au pronunțat decizia civilă nr. 07/05.02.2019 au săvârșit o gravă eroare judiciară, eroare definită de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Prin admiterea excepției tardivității cererii de revizuire prin prisma RIL 3/2017 este vorba despre o gravă atingere adusă drepturilor și intereselor legitime ale sătenilor din Nadăș, prin decizia nr. 7/2019 un sat preluat prin acte false rămânând în posesia unor infractor cu ajutorul instanței, Tribunalul Olt.

Legea nr. 303/2004 a adus modificări privind răspunderea judecătorilor, a modificat condițiile de introducere a acțiunilor în răspunderea statului în caz de eroare judiciară, dar a creat și procedura pentru sancționarea disciplinară a magistraților în caz de încălcare gravă a normelor de drept material și procedural.

La data când s-a formulat prima sesizare nu erau cunoscute de către Inspecția Judiciară considerentele deciziei civile nr. 40/2019 a Tribunalului Olt, care a respins contestația în anulare în complet majoritar în sensul că litigiul nu a fost soluționat în baza unei erori materiale așa cum aceasta era reglementată de art. 318 alin. (1) vechiul C. proc. civ., ci s-a constatat că magistrații care au pronunțat decizia civilă nr. 07/05.02.2019 au făcut o eroare de judecată, ceea ce echivalează în sensul interpretării art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO cu descoperirea unui viciu fundamental și față de aceste circumstanțe nu operează principiul non bis in idem.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că pentru faptele reținute în sarcina magistraților vizați prin sesizarea recurenților înregistrată la Inspecția Judiciară sub nr. 20-1515, soluționată prin Rezoluția nr. 2181/b/21.07.2020, au mai fost efectuate verificări, în lucrarea nr. 17-1170 a Inspecției Judiciare, finalizată cu Rezoluția de clasare nr. 907/2019. Astfel, în virtutea principiului non bis in idem, reținut în Rezoluția nr. 2181/b/21.07.2020 ce face obiectul acțiunii de față, nu poate analiza fondul sesizării reclamanților.

4.1. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care a atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Or, recurenții-reclamanți, după cum s-a reținut la pct. 2 al prezentei decizii, nu au indicat niciun motiv care să poată fi încadrat în acest text de lege.

Argumentul lor, referitor la faptul că instanța ar fi încălcat principiul aflării adevărului și principiul rolului activ și că ar fi reținut greșit situația de fapt, nu este întemeiat, de vreme ce circumstanțele cauzei au fost fidel reținute de prima instanță care a analizat și soluționat acțiunea în consecință.

Nici restul alegațiilor recurenților, privind reținerea în motivarea hotărârii a apărărilor pârâtei Inspecția Judiciară și faptul că instanța nu ar fi prezentat un raționament juridic propriu, nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de acest motiv de casare, nevizând aspecte de ordin procedural, ci, eventual, aspecte referitoare la modalitatea de motivare a hotărârii, respectiv motivul de casare prevăzut de pct. 6 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., care urmează a fi analizat în continuare.

4.2. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe lângă aspectele menționate mai sus, recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța nu ar fi efectuat o cercetare reală a fondului și a motivelor invocate și că ar fi reținut eronat că nu ar fi adus critici în ceea ce privește aplicabilitatea principiului non bis in idem.

Însă, după cum s-a punctat anterior, instanța a avut în vedere tocmai faptul că prin rezoluția de clasare atacată nu a fost cercetat fondul sesizării reclamanților, de vreme ce, față de sesizarea anterioară, nu a fost constatat un "element nou" care să conducă la necesitatea reluării verificărilor împotriva magistraților vizați.

De asemenea, referitor la criticile vizând aplicabilitatea principiului menționat, în hotărârea atacată s-a reținut expres faptul că reclamanții au criticat aplicabilitatea acestuia, însă și-au centrat argumentația pe un singur aspect, referitor la decizia civilă nr. 40/29.05.2019 a Tribunalului Olt, care ar fi un element nou.

Fără a relua considerentele primei instanțe, care, printr-un raționament juridic propriu, a răspuns pe larg argumentelor reclamanților și a motivat de ce soluția pronunțată asupra contestației în anulare, decizia nr. 40/2019, nu este un element apt să conducă la necesitatea reluării verificărilor împotriva magistraților vizați prin sesizare, Înalta Curte reține că preluarea de către prima instanță a unor argumente invocate de pârâtă prin întâmpinare sau nepunctarea tuturor opiniilor reclamanților nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților-reclamanți neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul acestui motiv de casare.

În opinia Înaltei Curți, instanța de primă jurisdicție a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părților implicate în raportul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în cuprinsul acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamanți în contextul faptic dat, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii pronunțate.

4.3. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că nu poate fi avut în vedere, susținerile recurenților-reclamanți neputându-se circumscrie ipotezei avute în vedere de textul legal.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, instanța de control judiciar fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, în ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Or, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au invocat formal acest motiv de casare, pentru că cererea de recurs nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestuia.

Recurenții, după cum s-a expus la pct. 2 al prezentei decizii, s-au limitat la a susține că instanța în mod nelegal și-a însușit Rezoluția nr. 28181/b/21.07.2020 și, invocând protocolul 7 CEDO, au reluat aceleași argumente/opinii formulate în fața instanței de fond în sensul că principiul non bis in idem nu este unul absolut, fără, însă, a-și circumstanția în niciun mod critica de nelegalitate, care ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material.

Prin urmare, exprimarea nemulțumirii față de soluția adoptată, fără a preciza în ce constă interpretarea sau aplicarea eronată a dispozițiilor legale, nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.4. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este motivată conform exigențelor procedurale și este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 492 din 6 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.