ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3722/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2020, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române a solicitat în principal anularea în parte a autorizației de Gospodărire a apelor nr. 9/21.01.2020, înregistrată la Hidroelectrica- Sucursala Hidrocentrale Bistrița Piatra Neamț cu nr. x din 20.02.2020, privind Lacul de Acumulare izvorul Muntelui, județul Neamț, în sensul eliminării obligației de a asigura dreptul de servitute prevăzut la pag. 2, în cadrul capitolelor Elemente privind regimul de exploatare, la pct. 3 și Titularul autorizației este obligat, la pct. 9 pag. 2 asigurarea în aval a unui debit de servitute de 0,25 m3/s; pct. 3 în aval de baraj se va asigura un debit de servitute de 0,25 m

3

/s pentru satisfacerea cerințelor de scurgere salubră, protecția faunei acvatice, adăpatul animalelor și morfologia albiei; pct. 9 să asigure în aval de baraj un debit de servitute de 0,25 m

3

/s, pentru satisfacerea cerințelor de scurgere salubră, protecția faunei acvatice, morfologia albiei, etc. eliminarea obligației de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori. - pct. 7 de la cap. Titularul Autorizației este obligat.

În subsidiar solicită modificarea obligației de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori, în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. h) din Regulamentul aprobat prin Ordinul 459/07.03.2019, în sensul că Hidroelectrica trebuie să acționeze pentru curățarea frontului de retenție (frontului de barare) de plutitori (pet-uri, cutii, cartoane, lemn, bușteni, etc.) ce pot crea blocaje, prin colectarea și transportul acestora în locuri special amenajate.

Prin sentința nr. 5808 din 11 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că actul contestat a fost emis de o autoritate publică centrală (Administrația Națională "Apele Române") și nu privește taxe și impozite, contribuții, datorii vamale ori accesorii ale acestora.

Dosarul a fost înregistrat la data de 10.02.2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 1222 din data de 16 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române.

Împotriva sentinței civile nr. 1222 din data de 16 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea, interpretarea greșită a normelor de drept material reținute în soluționarea cauzei.

A. Cu privire la obligația de a lua "măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori" - pct. 7 de la cap. "Titularul autorizației este obligat" (pag. nr. 5 din Autorizație):

Instanța de fond a reținut în considerente faptul că, urmare a Hotărârii nr. 2077/2004, între Ministerul Economiei și Comerțului și Hidroelectrica a fost încheiat Contractul nr. x/27/12/2004, având ca obiect concesionarea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii de energie electrică în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care sunt amplasate în scopul exploatării lor, implicit și a luciului de apă.

Afirmația instanței de fond nu este susținută de prevederile legale, având î n vedere următoarele considerente:

I. H.G. nr. 2077/24.11.2004 aprobă Contractul de concesiune nr. x/27.12.2004, potrivit căreia Hidroelectrica este concesionar.

Conform art. 871 alin. (1) din Noul C. civ.:

"Concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a contractului de concesiune". Conform art. 872 alin. (1) din același act normativ:

"Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura și exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate înstrăina și nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii".

Din contractul de concesiune nr. x/27.12.2004, încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului și Hidroelectrica S.A., actul adițional nr. x și din Anexa 7 aprobată prin Hotărâre nr. 1.705 din 29 noiembrie 2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, rezultă că lacul de acumulare Izvorul Muntelui este în concesiunea Hidroelectrica S.A.

Prin H.G. nr. 2077/24.11.2004 s-a aprobat pe 49 ani concesionarea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul energiei (lacul de acumulare, barajele, diguri, ecluze, inclusiv potențialul hidroenergetic) către Hidroelectrica S.A.

Contractul de concesiune nr. x/27.12.2004, încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului și Hidroelectrica S.A. prevede următoarele:

Art. 3 (1) Obiectul prezentului contract îl constituie concesiunea bunurilor proprietate publică a statului român din domeniul producerii de energiei electrice în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajării hidroenergetice conform programelor de investiții.

II. Legea Apelor nr. 107/1996 care prevede că Administrația Națională "Apele Române" este administratorul apei din lacurile aflate în domeniul public al statului român:

Art. 3..- (1) Aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km

2

, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Art. (3

1

) Pentru lacurile de acumulare permanente a căror execuție a fost finanțată din fonduri alocate de la bugetul de stat, suprafețele din lac aflate sub cota coronamentului barajului fac parte din domeniul public al statului și se includ în categoria terenurilor acoperite de apă, asimilându-se cu noțiunea de albie minoră.

Art. 4. alin. 2 Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii.

Administrația Națională "Apele Române" prin art. 3, alin. (3) din O.U.G. nr. 107/2002 a fost numită operator unic al resurselor de apă de suprafață naturale sau amenajate, indiferent dacă amenajarea este deținută de o altă entitate.

III. Art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 a apelor, nu prevede obligația de întreținere a luciului de apă.

"În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligația de întreținere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca și de întreținere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor și a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 face referire la zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, stabilind că, în aceste zone, cei care le au în administrare sau exploatare, au obligația de a întreține și reface lucrările respective, precum și de a întreține albiile în zonele amenajate, fiind așadar vorba despre întreținerea și refacerea digurilor, terasamentelor ori a altor astfel de lucrări și nicidecum despre igenizarea luciului de apă, art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 nefăcând nicio mențiune în acest sens.

IV. Art. 42 alin. (2) lit. h) din anexa la Ordinul nr. 459/78/2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcțiile hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră.

Potrivit prevederii legale de mai sus, Hidroelectrica asigură participarea cu forțe și mijloace de intervenție operativă pentru combaterea poluărilor accidentale în zona lacurilor de acumulare ale centralelor hidroelectrice din administrare, precum și colectarea plutitorilor din zona frontului de barare al lucrărilor din administrare.

Frontul de barare sau frontul de retenție este definit potrivit Ordinului nr. 4/2007, pentru aprobarea Normei tehnice privind delimitarea zonelor de protecție și de siguranță aferente capacităților energetice - revizia I, drept parte a nodului hidrotehnic a cărei construcție realizează acumularea. Nodul hidrotehnic = ansamblu de construcții hidrotehnice pe un curs de apă, care creează o retenție. Așadar, măsura impusă societății recurente, vine în contradicție cu prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul 459/78/2019 care limitează această obligație a Hidroelectrica la frontul de barare. Măsura care incumbă Hidroelectrica de a igieniza întreaga suprafață a lacului nu are niciun corespondent în legislația în materie, instanța nearătând în concret un alt temei legal, prin care reclamantei îi revine obligația de a curăța luciul apei pe întreaga întindere a lacului de acumulare.

V. Măsura de a asigura curățarea luciului de apă a fost instituită cu încălcarea principiul "poluatorul plătește":

Cu privire la principiul "poluatorul plătește" argumentat de societatea recurentă în cadrul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a apreciat că "Măsura de igienizare a luciului de apă a acumulărilor aflate în administrarea reclamantei nu are drept scop remedierea lipsei de activitate a autorităților cu responsabilități în materie, în speță a pârâtei, care realizează, conform art. 7 alin. (2) din Legea apelor 107/1996, gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și politicilor naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu. Dimpotrivă, aceasta obligație este stabilită în sarcina reclamantei, în calitate de administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei în acumulare.

Așa cum s-a menționat mai sus, nicio normă legală nu instituie în mod clar obligația recurentei-reclamante de a igieniza luciul de apă.

Principiul invocat are în vedere situația în care o entitate, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situație în care este răspunzătoare pentru acestea și trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare și să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activitățile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

Or, toți utilizatorii resurselor de apă trebuie să respecte legislația în domeniul apelor, care interzice poluarea în orice mod a resurselor de apă, aruncarea sau introducerea în orice mod în albiile cursurilor de apă, cuvetele lacurilor ori bălților, precum și depozitarea deșeurilor pe malurile acestora - art. 15 și art. 16 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 107/1996.

Principiul "poluatorul plătește" coroborat cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor cu completările și modificările ulterioare confirmă faptul că deșeurile nu sunt în sarcina Hidroelectrica de a fi gestionate.

VI. Practica neunitară în cadrul Administrației Naționale Apele Romane referitor la întinderea teritorială a obligației de igienizare a luciului de apă:

Se observă o nouă abordare a acestei problematici din partea Administrației Naționale "Apele Române", în sensul în care diferite Administrații Bazinale de Apă din cadrul administrației naționale, prin Autorizațiile de Gospădărire a Apelor emise pentru lacurile de acumulare aflate în concesiunea Hidroelectrica, impun obligația acesteia de a acționa pentru curățarea frontului de retenție (frontul deversant și prizele de apă) de plutitorii ce pot crea blocaje (lemn, bușteni, etc.) prin colectarea și transportul acestora în locuri special amenajate.

B. Cu privire la obligația de a asigura debit de servitute prevăzut pe pagina 2 și în cadrul Capitolelor "Elemente privind regimul de exploatare" la paragraf 3 și "Titularul autorizației este obligat" la pct. 9:

a. Pag. 2: Asigurarea în aval a unui debit de servitute de 0,25 m

3

/s,

b. Cap. "Elemente privind regimul de exploatare" - paragraf 3:

"în aval de baraj se va asigura un debit de servitute de 0,25 m3/s pentru satisfacerea cerințelor de scurgere salubră, protecția faunei acvatice, adăpatul animalelor și morfologia albiei."

c. Cap. "Titularul autorizației este obligat"- Pct. 9:

"Să asigure în aval de baraj un debit de servitute de 0,25 m

3

/s, pentru satisfacerea cerințelor de scurgere salubră, protecția faunei acvatice, morfologia albiei, etc."

Instanța de fond a stabilit că această măsură răspunde obligației instituite prin art. 64 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, fără a se raporta și la dispozițiile invocate de recurenta-reclamantă, respectiv art. 53 alin. (4) din același act normativ, conform cărora:

Art. 53 alin. (4) Noile lucrări de barare sau de captare a apei amplasate pe cursurile de apă trebuie să fie prevăzute cu instalații care să asigure în aval debitul de servitute, așa cum este definit la pct. 26 din anexa nr. 1, precum și, după caz, cu construcții care să asigure migrarea faunei acvatice, în special a ihtiofaunei, în vederea atingerii obiectivelor de mediu prevăzute la art. 2A1, cu respectarea prevederilor art. 2A4. Aceste prevederi se aplică și lucrărilor de barare sau de captare a apei existente amplasate pe cursurile de apă, în condițiile unor soluții fezabile din punct de vedere tehnic si dacă realizarea acestora nu implica costuri disproporționate.

Așa cum s-a menționat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, soluția constructivă a barajului Izvorul Muntelui nu permite asigurarea unui debit de servitute, iar prin proiectul de execuție al acestui baraj nu a fost prevăzut a se executa o instalație de asigurarea debitului de servitute având în vedere că la cca. 500 m în aval de baraj debușează pârâul Izvorul Muntelui.

Prin Autorizația de gospodărire a apelor nr. 9/2020 în speță s-au trasat două obligații care intră în contradicție și anume: obligația de a asigura debitul de servitute de 0,25 m

3

/s și obligația de a respecta prevederile Regulamentului de exploatare pentru Amenajarea hidroenergetică Izvorul Muntelui care nu prevede a se asigura un debit de servitute (a se vedea subcapitolul 1.4.7. Debit minim necesar în albie în aval de baraj).

În Autorizația de gospodărire a apelor nr. 48/28.02.2018-28.02.2019 privind Acumularea Izvorul Muntelui emisă tot de către Administrația Națională "Apele Române" nu a fost prevăzută obligația de a asigura în aval de baraj un debit de servitute.

Administrația Națională "Apele Române" prin adresa nr. x/04.05.2020 a respins solicitarea Hidroelectrica susținând că prin raportul tehnic de aprobare a regulamentului de exploatare s-a menționat acest debit și că alin. (2) art. 41 din Legea Apelor nr. 107/1996, prevede:

"Debitele de servitute...se stabilesc de către Administrația Națională «Apele Române» și sunt prevăzute în avizul sau autorizația de gospodărire a apelor.

Cu privire la acest aspect invocat de A.N.A.R., menționează că prevederile art. 41 alin. (2) din Legea Apelor nr. 107/1996 se pun în aplicare în baza unui studiu hidrologic întocmit de către instituții publice sau private atestate de autoritatea publică centrală din domeniul apelor așa cum prevede art. 52 din Legea Apelor nr. 107/1996 și nu în baza unui raport tehnic pentru aprobarea regulamentului de exploatare care nu se regăsește în metodologia de aprobare a unui regulament de exploatare aprobată prin Ordinul 76/23.01.2006 emis de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor.

În final, recurenta-reclamantă consideră că obligația de mai sus nu are susținere și, mai mult, intră în contradicție cu documentele aprobate și emise de către Administrația Națională "Apele Române" și cu prevederile art. 55 alin. (4) din Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările și completările ulterioare prin care se prevede că regulamentul de exploatare face parte integrantă din autorizația de gospodărire a apelor și nu raportul tehnic privind aprobarea regulamentului de exploatare, document care nu se regăsește în metodologia de aprobare a unui regulament de exploatare aprobată prin Ordinul 76/23.01.2006 emis de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în principal, anularea în parte a autorizației de Gospodărire a apelor nr. 9/21.01.2020, înregistrată la Hidroelectrica- Sucursala Hidrocentrale Bistrița Piatra Neamț cu nr. x din 20.02.2020, privind Lacul de Acumulare izvorul Muntelui, județul Neamț, în sensul eliminării obligației de a asigura dreptul de servitute prevăzut la pag. 2, în cadrul capitolelor Elemente privind regimul de exploatare, la pct. 3 și Titularul autorizației este obligat, la pct. 9 pag. 2 asigurarea în aval a unui debit de servitute de 0,25 m3/s; pct. 3 în aval de baraj se va asigura un debit de servitute de 0,25 m

3

/s pentru satisfacerea cerințelor de scurgere salubră, protecția faunei acvatice, adăpatul animalelor și morfologia albiei; pct. 9 să asigure în aval de baraj un debit de servitute de 0,25 m

3

/s, pentru satisfacerea cerințelor de scurgere salubră, protecția faunei acvatice, morfologia albiei, etc. eliminarea obligației de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori. - pct. 7 de la cap. Titularul Autorizației este obligat.

În subsidiar solicită modificarea obligației de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori, în conformitate cu dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. h) din Regulamentul aprobat prin Ordinul 459/07.03.2019, în sensul că Hidroelectrica trebuie să acționeze pentru curățarea frontului de retenție (frontului de barare) de plutitori (pet-uri, cutii, cartoane, lemn, bușteni, etc.) ce pot crea blocaje, prin colectarea și transportul acestora în locuri special amenajate.

Prima instanță a respins ca nefondată acțiunea reclamantei reținând, în esență, că măsura de igienizare a luciului de apă a acumulărilor aflate în administrarea reclamantei este o sarcină stabilită în calitate de administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apei și mediului înconjurător și a menținerii calității apei în acumulare. Cu privire la măsura de asigurare în aval a unui debit de servitute de 0,25m

3

/s, prima instanță a reținut că în calitate de persoană juridică ce are în administrare lucrări hidrotehnice, este obligată să asigure debitele necesare folosințelor industriei, agriculturii, populației și a debitului necesar protecției ecosistemului acvatic, așa cum dispune art. 64 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Sub acest aspect se susține că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 107/1996.

O primă critică se referă la încălcarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material referitoare la obligația de a lua "măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori". În acest sens se invocă faptul că, atât timp cât prin H.G. nr. 2077/24.11.2004 s-a aprobat concesionarea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul energiei (lacul de acumulare, barajele, diguri, ecluze, inclusiv potențialul hidroenergetic) pentru o perioadă de 49 ani către Hidroelectrica S.A., în mod greșit a reținut prima instanță că societatea, în calitate de concesionar al construcțiilor hidrotehnice poate cumula această calitate cu cea de administrator al apei din lacul de acumulare, calitate ce-i revine intimatei-pârâte.

În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă.

Așa cum în mod corect susține recurenta-reclamantă, prin contractul nr. x/27.12.2004 s-au concesionat pentru o perioadă de 49 ani bunuri proprietate publică a statului din domeniul energiei către Hidroelectrica S.A., în scopul exploatării, reabilității, modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții.

În acest context, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante în sensul că măsura de igienizare a suprafeței luciului de apă nu trebuia stabilită în sarcina sa, având în vedere că întregul ansamblu - lacul de acumulare, barajele, diguri, ecluze, inclusiv potențialul hidroenergetic - a fost concesionat în vederea producerii energiei electrice, iar prima instanță a reținut în mod corect că atât timp cât bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii de energie electrică, respectiv centralele hidroelectrice și terenurile pe care sunt amplasate au fost concesionate în scopul exploatării lor, implicit și luciul apei face parte din contractul de concesiune.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă invocă dispozițiile Legii nr. 107/1996 care prevede că Administrația Națională "Apele Române" este administratorul apei din lacurile aflate în domeniul public al statului român.

Într-adevăr, Legea apelor nr. 107/1996 prevede că Administrația Națională "Apele Române" este administratorul apei din lacurile aflate în domeniul public al statului român, însă prin încheierea contractului de concesiune nr. x/27.12.2004 ce are ca obiect concesionarea bunurilor proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate în scopul exploatării lor, implicit și a luciului de apă, recurentei-reclamante i s-au stabilit mai multe obligații între care și aceea "de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate precum este și aceea de a proteja mediul" ceea ce relevă faptul că acesteia îi revine responsabilitatea de a lua "măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori".

Atât timp cât în raport de dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 Administrația Națională "Apele Române" poate concesiona sau închiria parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea apelor de suprafață sau subterane, cu excepția apelor geotermale, a materialelor din acestea și din maluri, precum și pentru valorificarea vegetației din albiile minore și de pe maluri, folosirea energiei apelor, exploatarea luciului de apă pentru agrement ori sporturi, obligațiile stabilite prin contractul de concesiune nu pot fi interpretate în sensul propus de către recurenta-reclamantă și anume că, întreținerea lacului de acumulare ar fi în sarcina operatorului Administrația Națională "Apele Române".

Prin cea de-a treia critică, recurenta-reclamantă susține că dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 nu prevede obligația de întreținere a luciului de apă.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea dată de către recurenta-reclamantă dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 în sensul că nu se prevede obligația de întreținere a luciului de apă atât timp cât aceste dispoziții menționează în mod expres că în zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligația de întreținere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca și de întreținere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor și a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective. Or, atât timp cât recurenta-reclamantă exploatează Lacul de acumulare Izvorul Muntelui, prin raportare la obiectul său de activitate "producerea de energie electrică", nu se poate impune trecerea în administrarea intimatei-pârâte a corpului de apă din cuva de acumulare și pe cale de consecință, în mod corect a reținut prima instanță că recurentei-reclamante îi revine obligația de întreținere a luciului de apă.

Cu alte cuvinte, chiar dacă obiectul de activitate al recurentei-reclamante constă în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare excede obiectului său de activitate, cu atât mai mult cu cât art. 11 lit. i) din Contractul de concesiune nr. x/2004 prevede că una din obligațiile concesionarului este aceea de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecția mediului.

Cu privire la critica recurentei-reclamante în sensul că măsura de a asigura curățarea luciului de apă a fost instituită cu încălcarea principiului "poluatorul plătește" conform căruia toți utilizatorii resurselor de apă trebuie să respecte legislația în domeniul apelor, care interzice poluarea în orice mod a resurselor de apă, aruncarea sau introducerea în orice mod în albiile cursurilor de apă, cuvetele lacurilor ori bălților, precum și depozitarea deșeurilor pe malurile acestora, Înalta Curte constată că într-adevăr, dispozițiile art. 21 din Legea nr. 211/2011 stabilesc faptul că, în conformitate cu principiul "poluatorul plătește", costurile operațiunilor de gestionare a deșeurilor se suportă de către producătorul de deșeuri sau, după caz, de deținătorul actual ori anterior al deșeurilor, iar în cazul deșeurilor abandonate și în cazul în care producătorul/deținătorul de deșeuri este necunoscut, cheltuielile legate de curățarea și refacerea mediului, precum și cele de transport, valorificare, recuperare/reciclare, eliminare sunt suportate de către autoritatea administrației publice locale, însă aceste dispoziții sunt aplicabile în situația în care luciul de apă nu face obiectul vreunui contract de concesiune, iar debitul nu contribuie în vreun fel la producerea de foloase materiale în patrimoniul unei societăți de producere a energiei electrice.

De altfel, după identificarea producătorului/deținătorului de deșeuri, pentru cheltuielile prevăzute la alin. (3), cât și pe cele legate de acțiunile întreprinse pentru identificare, recurenta-reclamantă se poate îndrepta împotriva poluatorului, așa cum dispun prevederile art. 21 alin. (4) din actul normativ sus-citat.

Cu privire la obligația de a asigura debit de servitute prevăzut la pagina 2 și în cadrul Capitolelor "Elemente privind regimul de exploatare" la paragraful 3 și "Titularul autorizației este obligat", recurenta-reclamantă învederează faptul că soluția constructivă a barajului Izvorul Muntelui nu permite asigurarea unui debit de servitute, iar prin proiectul de execuție al acestui baraj nu a fost prevăzut a se executa o instalație de asigurare a debitului de servitute având în vedere că la cca. 500 m în aval de baraj debușează pârâul Izvorul Muntelui.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că potrivit art. 64 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 "Persoanele juridice care au în administrare sau în exploatare lucrări hidrotehnice sunt obligate să utilizeze prizele, barajele și lacurile de acumulare conform graficelor-dispecer, pe baza programelor lunare de exploatare și, corelat cu producerea de energie, să asigure debitele necesare folosințelor industriei, agriculturii, populației și a debitului necesar protecției ecosistemului acvatic".

Având în vedere aceste dispoziții legale, în mod corect a reținut prima instanță că, recurenta-reclamantă, în calitate de persoană juridică ce are în administrare lucrări hidrotehnice, este obligată să asigure debitele necesare folosințelor industriei, agriculturii, populației și a debitului necesar protecției ecosistemului acvatic, astfel cum dispune art. 64 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, precum și faptul că debitele de servitute, obligatorii în albii, se calculează în cadrul studiilor hidrologice elaborate de unități publice sau private atestate de autoritatea centrală din domeniul gospodăririi apelor, se expertizează de către Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor și sunt prevăzute în avizul sau autorizația de gospodărire a apelor.

Concluzionând, Înalta Curte constată că obligația de asigurare în aval a unui debit de servitute de 0,25m

3

impusă recurentei-reclamante a fost stabilită de intimata-pârâtă cu respectarea art. 41 alin. (2) și art. 64 alin. (1) din Legea nr. 107/1996.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței atacate, astfel că argumentele expuse de recurenta-pârâtă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor legale incidente în cauză.

În considerarea argumentelor expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 1222 din 16 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2022.