ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3653/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să admită contestația sa împotriva rezoluției din lucrarea CI9-4408, să desființeze rezoluția inspectorului-șef și rezoluția de clasare nr. 3986/A/20.11.2019 și să trimită dosarul nr. 19-4708 pentru completarea verificărilor.

Sentința instanței de fond Prin sentința civilă nr. 582 din 7 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 aliniat (1) pct. 8 din C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că toți judecătorii reclamați care au judecat dosarul nr. x/2018 au comis în mod indubitabil abatere disciplinară, pentru că au încălcat prevederii art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât nu s-au pronunțat asupra unor capete de cerere. Abaterea comisă reprezintă rea credință, pentru că au încălcat cu știință normele de drept aplicabile și astfel au vătămat dreptul la un proces echitabil, garantat atât de Carta Europeană a Drepturilor Omului cât și de art. 6 din C. proc. civ. Cum au fost îndeplinite condițiile în care o acțiune se califică ca și abatere disciplinară pe care însuși inspectorul judiciar le-a menționat în rezoluția sa, singura soluție legală pe care o putea da era să constate, că cele două judecătoare au comis abatere disciplinară și să sesizeze secția pentru judecători al Consiliului Superior al Magistraturii, ca aceasta să le aplice sancțiuni disciplinare, în conformitate cu prevederile art. 100 și 101 din Legea 303/2004. Prima instanță a răstălmăcit starea de fapt și a respins cererea ca neîntemeiată reținând că nu pot forma obiect al verificărilor activitatea judecătorilor reclamați. Mai arată că potrivit art. 99 din legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară "exercitarea funcției cu rea credință sau gravă neglijență" or și în acest caz este valabil că pentru a se ajunge la concluzia că un judecător își exercită funția cu rea credință sau gravă neglijență este indispensabil să se analizeze activitatea sa. Afirmația instanței de fond are la bază o răstălmăcire a legii, în sensul că inspectorii judiciari într-adevăr nu au dreptul de a influența în vreun fel judecătorii în activitatea lor, respectiv nu au competența de a modifica sentințele date de judecători, dar de aici un rezultă deloc că nu ar avea competența de a analiza modul în care un judecător soluționează un dosar și de a constata dacă sunt sau nu sunt indicii că judecătorul respectiv a comis abatere disciplinară. S-a susținut că afirmația instanței de fond în sensul că "Inspecția Judiciară nu poate realiza o analiză a legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004…", este iarăși o răstălmăcire evidentă a prevederilor celor două acte normative, deoarece interdicția nu privește în general analizarea legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate. Acea activitate este interzisă dacă vizează modificarea soluției (...), dar permisă în mod evident dacă vizează stabilirea dacă judecătorul respectiv a comis abatere disciplinară. Se mai precizează că în dosarul nr. x/2018 prin faptul că ne-am adresat Inspecției Judiciare nu vizăm modificarea sentințelor date în dosarul nr. x/2018 ci exclusive sancționarea judecătorilor care au comis abateri disciplinare.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Examinând cu prioritate, astfel cum impun dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția nulității prezentei căi de atac, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată. Prin cererea de recurs pârâta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Or, criticile privind nemotivarea recursului sunt nefondate, fiind identificate nemulțumirile pârâtei referitoare la maniera de interpretare a normelor aplicabile de către instanța de fond. Așadar, analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea inițială înregistrată la data de 14.10.2019 sub nr. x la Direcția de inspecție pentru judecători a Inspecției Judiciare, reclamanta a solicitat efectuarea de verificări în legătură cu modul de soluționare a dosarului nr. x/2018 înregistrat pe rolul Tribunalului Harghita și Curții de Apel târgu Mureș, solicitând tragerea la răspundere disciplinară a domnilor judecători B., din cadrul Tribunalului Harghita, C., D. și E., din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Prin Rezoluția nr. 3986/20.11.2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, pârâta a dispus clasarea sesizării, constatându-se că nu au rezultat indicii de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva măsurii dispuse, reclamanta a formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care a fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-4408. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a apreciat că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Așadar, este corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că argumentele care au stat la baza soluției pronunțate sunt prezentate în considerentele încheierilor și sentințelor pronunțate, fiind respectate dispozițiile procedurale și enunțate detaliat motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și argumentele care au justificat soluțiile pronunțate. Împrejurarea că petenta a reiterat în recurs afirmația că prin acest demers nu dorește modificarea celor două sentințe ci sancționarea judecătorilor, nu împiedică Inspecția Judiciară să formuleze o apreciere proprie în sens contrar, prin raportare la conținutul sesizării, cum corect a apreciat și instanța de fond. În sensul celor anterior antamate, Înalta Curte nu poate primi alegațiile reclamantei în sensul că "afirmația instanței de fond în sensul că "Inspecția Judiciară nu poate realiza o analiză a legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004…", este iarăși o răstălmăcire evidentă a prevederilor celor două acte normative, deoarece interdicția nu privește în general analizarea legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate. Acea activitate este interzisă dacă vizează modificarea soluției (...), dar permisă în mod evident dacă vizează stabilirea dacă judecătorul respectiv a comis abatere disciplinară.". Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. Astfel, prin sentința civilă nr. 206/12.02.2019, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția Civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca rămasă fără obiect. Prin decizia nr. 536/13.06.2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal fost respins ca neîntemeiat recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 206/12.02.2019, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția Civilă. Prin urmare, verificarea susținerilor petentei, din cuprinsul sesizării, susțineri reiterate în cererea de recurs, în sensul că acțiunea judecătorii "nu s-au pronunțat asupra unor capete de cerere", respectiv privind inscripția de pe căminul cultural, privind indicatoarele de la intrarea și de la ieșirea din comună și site-ul oficial al comunei, presupun stabilirea de către inspectorul judiciar a situației de fapt din speță, prin raportare la probele administrate în acea cauză. Or, astfel cum a reținut și prima instanță, acțiunea fiind respinsă în totalitate ca rămasă fără obiect, sesizarea privea, în realitate, nu o chestiune de ordin procedural, referitoare la prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", ci se solicita o veritabilă reapreciere a probatoriului, a situației de fapt definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate în cauză. Pe cale de consecință, se apreciază că nu se poate reține nici încălcarea cu știință a normelor de drept material ori procesual, nici "răstălmăcirea evidentă a prevederilor legale", în sensul enunțat de reclamantă. Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 582 din 7 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.