ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 497/2021

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 417 din 12 iunie 2020, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 aliniat (1) pct. 8 din C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că ambele judecătoare reclamate care au judecat dosarul nr. x/2018 au comis în mod indubitabil abatere disciplinară, pentru că au încălcat prevederii art. 20 din Constituție, de vreme ce în loc ca în privința traducerii unor înscrisuri depuse în limba maghiară să aplice prevederile Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare (ratificată de România prin Legea 282/2007), au aplicat prevederile art. 150 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., cu toate că Carta are prevederi mai favorabile, astfel era obligația judecătoarelor să le aplice pe acelea. De altfel și art. 3 din C. proc. civ. prevede, că în cazuri cum era cel din Dosarul nr. x/2018 sunt aplicabile prevederile tratatului internațional ratificat de România. Abaterea comisă reprezintă rea credință, pentru că au încălcat cu știință normele de drept aplicabile și astfel au vătămat dreptul la un proces echitabil, garantat atât de Carta Europeană a Drepturilor Omului cât și de art. 6 din C. proc. civ. Cum au fost îndeplinite condițiile în care o acțiune se califică ca și abatere disciplinară pe care însuși inspectorul judiciar le-a menționat în rezoluția sa, singura soluție legală pe care o putea da era să constate, că cele două judecătoare au comis abatere disciplinară și să sesizeze secția pentru judecători al Consiliului Superior al Magistraturii, ca aceasta să le aplice sancțiuni disciplinare, în conformitate cu prevederile Art. 100 și 101 din Legea 303/2004. Prima instanță a susținut, că cele două judecătoare au arătat, că Legea 282/2007 nu este aplicabilă pentru că nu a fost încă adoptată legea de punere în aplicare a art. 9 din Cartă, cea ce este o susținere absurdă, pentru că în sistemul juridic din România nu există legi care să pună în aplicare alte legi. În aceste condiții în opinia recurentei prima instanță a acționat cu rea credință prin invocarea acestui "argument". S-a susținut că, în cauză, C. proc. civ. se impune a fi aplicat cu prioritate față de Legea 282/2007, pentru că este lege organică, pe când Legea 282/2007 este o lege ordinară. Or, afirmația conform căreia legile organice au prioritate poate fi valabilă la modul general, dar în cazul dosarului nr. x/2018 prioritate avea Legea 282/2007, în baza prevederilor art. 20 din Constituție. Prima instanță a mai susținut, că chiar dacă art. 150 alin. (1) și (4) ar încălca Constituția, cele două judecătoare nu aveau competență să decidă acest lucru. Se mai precizează că în dosarul nr. x/2018 nu s-a invocat neconstituționalitatea prevederilor din C. proc. civ. și nu s-a solicitat să nu fie aplicate pentru că ar fi neconstituționale, ci s-a arătat, că sunt în contradicție cu prevederile Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare iar în baza art. 20 din Constituție s-a solicitat să se aplice Carta (adică Legea 282/2007). În opinia recurentei, dacă prima instanță ar fi aplicat în mod corect prevederile Legii 554/2004, ar fi trebuit să anuleze rezoluția Inspecției Judiciare în cazul lucrării C19-4004, neprocedând astfel, a încălcat normele de drept materiale.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea inițială înregistrată la data de 22 august 2019 sub nr. 19-4004 la Direcția de inspecție pentru judecători a Inspecției Judiciare, reclamanta a solicitat efectuarea de verificări în legătură cu modul de soluționare a dosarelor nr. x/2018 respectiv 1805/102/2018/al înregistrate pe rolul Tribunalului Mureș, secția contencios administrativ și fiscal, solicitând tragerea la răspundere disciplinară a doamnelor judecător B. și C.. Prin Rezoluția nr. 3211/A/25.09.2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, pârâta a dispus clasarea sesizării, constatându-se că nu au rezultat indicii de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva măsurii dispuse, reclamanta a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care a fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-4257. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a apreciat că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin 2 din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că argumentele care au stat la baza soluției pronunțate sunt prezentate în considerentele încheierilor pronunțate, fiind respectate dispozițiile procedurale și enunțate detaliat motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și argumentele care au justificat soluțiile pronunțate. De asemenea, în mod corect s-a apreciat că nu se poate reține nici încălcarea cu știință a normelor de drept material ori procesual, nici nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual, de vreme ce judecătorii reclamați au justificat aplicarea art. 150 alin. (1) și (4) și art. 295 alin. (5) din C. proc. civ. (ce impun atașarea traducerii legalizate efectuate de un traducător autorizat, cererii de chemare în judecată, atunci când înscrisurile depuse sunt întocmite în altă limbă decât cea română). Judecătorii reclamați au justificat înlăturarea de la aplicare a Legii nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, prin faptul că nu a fost adoptată încă legea de punere în aplicare a art. 9 "Justiția" din această Cartă. Aplicarea C. proc. civ. în procesele civile se impune în raport cu o lege ordinară (precum Legea nr. 282/2007), deoarece C. proc. civ. este o lege organică ce are o forță juridică superioară celei a legilor ordinare. Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.