ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4922/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.12.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., cetățean turc aflat în Penitenciarul Giurgiu, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva rezoluției nr. x/2018 din 24.10.2018, întemeiată pe disp. art. 47 alin. (5) din Legea 317/2004 raportat la art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, solicitând admiterea contestației și desființarea rezoluției Inspecției Judiciare și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin rezoluția nr. x/2018 din 24.10.2018, expediată către petent în ziua de 19.11.2018, la Penitenciarul Giurgiu, Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, în temeiul art. 45 alin. (4), rap. la art. 47 alin. (1) lit. b) din legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, a dispus clasarea sesizării formulată de către petentul A. privind pe domnii judecători B. de la Tribunalul Vâlcea, respectiv C. și D. din cadrul Curții de Apel Pitești.

Prin prezenta, petentul consideră că rezoluția menționată este nelegală și netemeinică, deoarece IJ-CSM a abdicat de la rolul și misiunea care îi revin, potrivit legii de înființare și funcționare, cu consecința evidentă a prejudicierii petentului în exercițiul drepturilor și libertăților sale garantate prin Constituție și tratatele la care România este parte, îndeosebi a drepturilor fundamentale la un proces echitabil și la un recurs efectiv, garantate de disp. art. 6-1 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Convenția).

Prin sentința civilă nr. 2314 din 25 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile recurate a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, invocând dispozițiile art. 488 pct. 6, pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constând în aceea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

În motivarea recursului arată că obiectul cererii și argumentele utilizate în susținerea acestuia privesc comportamente necorespunzătoare, constând în abateri disciplinare grave ale domnilor judecători B., de la Tribunalul Vâlcea, respectiv C. și D. de la Curtea de Apel Pitești, care nu pot fi interpretate că echivalează cu critici referitoare la fondul cauzei, așa cum greșit a apreciat prima instanță.

Prin urmare, hotărârile pronunțate în fond și apel pot fi eventual nelegale și netemeinice, însă petentul a cerut exclusiv tragerea la răspundere disciplinară a magistraților amintiți pentru gravă neglijență și rea-credință în exercitarea funcției, decurgând din acțiune și omisiunile acestora în timpul judecății străine de exigențele minime ale statutului magistraților.

În mod evident, deși constatarea existenței abaterilor disciplinare reclamate nu exclude nelegalitatea și/sau netemeinicia hotărârilor pronunțate de către magistrații vizați, aceasta nu înseamnă, desigur, că dacă petentul s-a referit exclusiv la aspectele specifice răspunderii disciplinare să i se poată pune în sarcină depășirea competenței primei instanțe.

Din această perspectivă, învederează absența motivelor concrete decurgând dintr-o analiză a argumentelor pro și contra privind susținerile determinante, formulate de petent, care, dacă ar fi fost examinate, ar fi fost de natură să schimbe soluția adoptată în cauză.

În acest sens, nici Inspecția, nici Curtea nu se referă la apărări esențiale invocate de petent în susținerea cererii sale de tragere la răspundere disciplinară a judecătorilor menționați, apărări întemeiate pe hotărârile CEDO, aplicabile în mod obligatoriu și cu prevalenta față de prevederile legale de drept intern, ceea ce echivalează cu un veritabil refuz de jurisdicție, inacceptabil într-un stat de drept.

În al doilea rând, afirmațiile primei instanțe dau aparența unei motivări contradictorii, cum este, de exemplu, cazul argumentelor decurgând din Decizia CCR nr. 2/2012, prezentate la motivul de recurs următor, modul discreționar în care au fost invocate considerentele instanței de contencios constituțional.

Or, absența motivării, ca și caracterul contradictoriu al susținerilor instanței echivalează cu încălcarea dreptului petentului la un proces echitabil și, pe cale de consecință, a dreptului celui în cauză la pronunțarea, de către un magistrat independent și imparțial, a unei soluții legale și temeinice.

Astfel, se solicită a se face aplicabilitatea considerentelor CEDO din Hotărârea Boldea c. România din 15.02.2007, conform cărora articolul 6-1 din Convenție, garantează dreptul părților în proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt într-adevăr "ascultate", adică analizate temeinic de către instanța sesizată,

Acest drept implică îndeosebi obligația instanței de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de probă ale părților (Artico contra Italiei, 13.05.1980, Van de Hurk contra Olanda, 19.04.1994, paragraf 59, E. din 09.12.2994, paragraf 29),

Or, în prezenta cauza, prima instanță nu doar ca a omis apărări esențiale ale petentului, întemeiate pe hotărârile CEDO, dar și-a argumentat respingerea contestației pe motive contradictorii sau străine față de obiectul cererii.

În concepția instanței europene, între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, se înscrie și obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile. S-a apreciat că absența motivării unei hotărâri judiciare poate împieta asupra dreptului la un proces echitabil, mai ales atunci când hotărârea nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanță superioară (CEDO nr. 15957/1990 din 30.03.1992).

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aceea că hotărârea este rezultatul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material incidente în speță.

Acest motiv constă în înțelegerea greșită a criticii de legalitate a petentului, în sensul că rezoluția de clasare " vizează în fapt modalitatea de efectuare a verificărilor prealabile și soluția dispusă de inspectorul judiciar", în condițiile în care la pct. 3 din contestație (pag. 4) rezulta, cu certitudine, că nemulțumirea se referea la motivarea contradictorie a clasării plângerii de către Inspecția Judiciară, din cauza aprecierilor acesteia din urmă asupra măsurilor luate de către judecătorii vizați pe fondul cauzei și în apel.

În mod evident, aceste motivări sunt străine de competența prevăzută de lege, pentru Inspecția Judiciară depășirea acestei competențe, rezultând din conținutul rezoluției de clasare a cererii petentului referitoare la abaterile disciplinare ale magistraților, astfel "motivele de fapt și de drept care au stat la baza măsurilor dispuse, au fost enunțate în considerentele încheierilor și sunt pertinente, complete, omogene, convingătoare și accesibile, precise și concise, corespunzând imperativelor logicii juridice".

Practic, în loc să verifice alegațiile petentului privind abaterile disciplinare, pretins a fi fost săvârșite de către judecătorii vizați, Inspecția Judiciară s-a limitat la concluzia, nesolicitată de nimeni și excedând competențelor sale legale, că soluțiile pronunțate de către acești magistrați au fost legale și temeinice.

Astfel, deși petentul nu a pretins în cererea sa ca Inspecția Judiciară să se substituie vreunei instanțe de control judiciar și să facă astfel o justiție paralelă fața de instanțele care s-au pronunțat asupra fondului și apelului cauzei, totuși acesta s-a văzut pus în situația de i se fi atribuit o asemenea solicitare pe care nici nu și-a imaginat-o, ceea ce este în mod evident excesiv.

Procedând astfel, judecătorul fondului a schimbat înțelesul clar și neîndoielnic al criticii petentului într-unul străin de voința acestuia, cu consecința refuzului actului de jurisdicție și a pronunțării soluției legale solicitate.

Concluzia primei instanțe, potrivit căreia s-ar fi îndeplinit exigența legalității soluției, pentru că inspectorul judiciar ar fi fost desemnat potrivit normelor aplicabile și că acesta și-ar fi exercitat atribuțiile prevăzute de Legea 317/2004, nu poate suplini critica de nelegalitate a petentului, constând în abdicarea Inspecției Judiciare de la rolul și responsabilitatea care îi revin, potrivit legii.

Mai mult, prima instanță a reiterat afirmațiile din rezoluția de clasare a Inspecției Judiciare cu privire la legalitatea privării de liberate și a prelungirii acesteia, la administrarea probatoriului, la respectarea principului non reformatio in pejus, ignorând jurisprudența pertinentă a CEDO, deși a menționat că aceste aspecte nu pot face obiectul acțiunii disciplinare.

Astfel, prin decizia citată, CCR nu a făcut doar să confirme, încă o dată, dacă mai era nevoie, că art. 99 lit. t) și art. 99

1

din Legea 303/2004 "nu instituie o noua cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești", ci "sancționează judecătorul pentru o anumită conduită", "obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare (...) aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia".

Potrivit instanței de contencios constituțional norma la care se referă "nu exclude posibilitatea ca în, considerarea statului unei categorii de persoane, legiuitorul să impună acestora rigori specifice de conduită", rigori a căror încălcare au făcut și obiectul clar și neîndoielnic al cererii petentului de tragere la răspundere disciplinară a judecătorilor B., D. și C., care au pronunțat hotărârile 72/20.04.2017 a Tribunalului Vâlcea, respectiv 256A/06.03.2018 a Curții de Apel Pitești, în dosarul x/2016

- concluzia judecătorului B., în baza căreia s-a prelungit și menținut arestarea petentului, constând în faptul că aceasta "a fost stabilită cu titlu definitiv", contrar caracterului temporar al acestei măsuri preventive;

- acest judecător a judecat cauza pe fond după ce constatase neregularitatea rechizitoriului "sub aspectul imposibilității stabilirii obiectului și limitelor judecății", în urma admiterii de către Curtea de Apel Pitești a contestației parchetului sub acest aspect, deși devenise incompatibil;

- renunțarea la audierea martorilor solicitați de apărarea petentului, după constatarea nulității absolute a actelor de procedură efectuate în cauza, care a echivalat cu o lipsă de audiere a martorilor din rechizitoriu, în condițiile în care depozițiile anterioare nu puteau fi valorificate în mod legal și hotărârea în apel a stabilit o pedeapsă superioară celei din fond (contrar hotărârilor CEDO Gutău c. România și Cutean c. România);

- pronunțarea Deciziei nr. 256/06.03.2018 a Curții de Apel Pitești, cu încălcarea principiului non reformațio in pejus, constând în condamnarea petentului la o pedeapsă substanțial superioară celei din fond, deși i s-a admis apelul, iar parchetul nu făcut apel referitor la majorarea cuantumului pedepsei: în acest fel, petentul a fost pus într-o situație mai grea decât înainte de judecarea apelului, în condițiile absenței oricărei justificări a admiterii apelului său;

- ignorarea constantă și nemotivată, atât la fond, cât și al apel, a apărărilor esențiale, întemeiate pe obligativitatea aplicării directe și prevalente a hotărârilor CEDO pertinente.

De asemenea, Curtea Constituțională a reamintit că " dreptul comunitar se opune totodată unei legislații naționale care limitează angajarea acestei răspunderi doar la cauzele de dol sau culpă gravă a judecătorului, dacă o asemenea limitare conduce la excluderea angajării răspunderii statului membru în cauză în alte situații în care a fost comisă o încălcare vădită a dreptului aplicabil (paragraful 46 din Hotărârea Kobler, citată) ".

Aceste argumente obligă instanțele de drept comun sa dea eficiență dispozițiilor coroborate ale art. 11, art. 20 și 148 din Constituție, raportate la art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la aplicabilitatea directă și prevalentă a normelor din tratatele internaționale referitoarea la drepturile omului, în raport de prevederile dreptului intern, obligație valabilă atât în ceea ce privește hotărârile CEDO, cât și cele ale CJUE.

Din această perspectivă, ignorarea de către judecătorii menționați a standardelor normative și jurisprudențiale europene, pe care petentul și-a întemeiat apărările esențiale atât în fond, cât și în apel nu poate să nu constituie o abatere disciplinară gravă, din cele la care se referă art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, deoarece ele reprezintă cel puțin erori macroscopice pe cât de evidente, pe atât de neîndoielnice, conturând o gravă neglijență lipsita de orice justificare.

Or, fie și dintr-o verificare superficială, rezultă în mod incontestabil că ignorarea standardelor europene amintite a fost constantă atât în fața instanțelor investite să judece cauza petentului în fond și în apel, cât și în fața Inspecției Judiciare și a Curții de Apel București, ultimele două investite cu cererea de tragere la răspundere disciplinară a judecătorilor menționați.

Față de cele menționate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, în consecință, casarea cauzei și trimiterea spre rejudecare primei instanțe.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând în esență, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant, aflat in stare de arest la Penitenciarul Giurgiu, la 16.03.2020 a formulat contestație împotriva comunicării întâmpinării, precum și cerere de prezentare în fața instanței.

II. Soluția instanței de recurs

Curtea de Apel București a fost învestită cu cererea recurentului-reclamant A. prin care a solicitat anularea rezoluției nr. x/2018 prin care pârâta -intimată a dispus clasarea sesizării formulate împotriva judecătorilor din cadrul Tribunalului Vâlcea și Curtea de Apel Pitești în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) raportat la art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2114.

În esență, recurentul-reclamant a arătat că prin încheierea de ședință din 29.07.2015 a Tribunalului București din dosarul x/2015 s-a dispus arestarea inculpaților F., G., H. și A. pentru o perioadă de 30 de zile de la data de 29.07.2015 până la 27.08.2015, hotărâre rămasă definitivă, ca urmare a încheierii de ședință 889/C/06.08.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, secția I Penală.

Detenția preventivă a petentului a fost menținută, în pofida numeroaselor contestații fondată, îndeosebi pe jurisprudența pertinentă și constantă a Curții, până la intervenirea hotărârii de condamnare a celui în cauză, ca urmare a concluziei domnului judecător B. de la Tribunalul Vâlcea, potrivit căreia arestarea preventivă "a fost stabilită cu titlu definitiv" (?!?), pe baza gravității acuzațiilor și a stării de pericol pentru ordinea publică rezultată din aceasta.

De menționat că procedura de cameră preliminară a fost prelungită, în mod nejustificat, cu circa 1 an, tocmai ca urmare a lipsei de diligentă a aceluiași judecător de cameră preliminară, B., îndeosebi pentru că acesta nu a asigurat traducerea în limba turcă a rechizitoriului completat de către parchet după restituire.

De asemenea, prin încheierea nr. 66 din 22.04.2016, deși judecătorul de camera preliminară al Tribunalului Vâlcea a respins ca nefondată cererea petentului de constatare a nulității absolute a actelor de supraveghere tehnică efectuate în cauză cu sprijinul SRI, care potrivit deciziei CCR nr. 51/2016 nu este un organ de cercetare penală, totuși, acest magistrat a constatat neregularitatea rechizitoriului "sub aspectul posibilității stabilirii obiectului și limitelor judecății" cu consecința restituirii cauzei la parchet.

Prin sentința penală nr. 72 din 20.04.2017 a Tribunalului Vâlcea, inculpatul A. a fost condamnat, de către același judecător B., la o pedeapsă rezultantă de 13 ani și 4 luni de închisoare și interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, lit. k) - dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public și lit. n) -dreptul de a comunica cu ceilalți inculpați, respectiv F., H. și G., toate pe o perioada de 5 ani.

Prin decizia penală nr. 256/A din 06.03.2018 a Curții de Apel Pitești, instanța, formată din judecătorii C. (președinte) și D., a admis apelul parchetului, dar și pe cel al inculpatului A., pe care totuși 1-a condamnat la 18 ani de închisoare și la 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) - dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, lit. b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, și lit. n) - dreptul de a comunica cu ceilalți inculpați.

În acest sens, rezoluția atacată precizează în paragraful 3 de la punctul 5, că Inspecția Judiciară nu cenzurează probele administrate și nici analiza cererilor cu care sunt investite instanțele de judecată, contrazicând ceea ce această inspecție face în paragraful precedent, atunci când afirmă că "motivele de fapt și de drept care au stat la baza măsurilor dispuse, au fost enunțate în considerentele încheierilor și sunt pertinente, complete, omogene, convingătoare și accesibile, precise și concise, corespunzând imperativelor logicii juridice".

În schimb, abdicând de la exigentele imparțialității cerute de lege la care era obligată, Inspecția Judiciară omite să se pronunțe argumentat asupra lipsei de imparțialitate a judecătorilor criticați ca și în legătura cu discriminarea nejustificată referitoare la apartenența națională învederate de petent, ceea ce face ca rezoluția atacată să fie pe cât de nemotivată, pe atât de nelegală.

Atât judecătorul primei instanțe (B.) cât și cei ai apelului (C. și D.) au urmărit și au acceptat vătămarea drepturilor garantate de lege inculpatului, respectiv la interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, judecarea în stare de libertate, la un proces echitabil, la viața privată și familială, la libertatea de religie și la nediscriminare, prin următoarele aspecte:

- lipsa de diligentă a judecătorului B. în faza de camera preliminară, în asigurarea traducerii în limba turcă (singura limbă cunoscută de petent) a rechizitoriului completat de către parchet cu consecința prelungirii nejustificate a procedurii de cameră preliminară cu peste 1 an, în condițiile în care termenul prevăzut de lege este de 60 de zile;

- respingerea în bloc (de pe scaun) și fără motivare atât a cererii inițiale de probe cât și a celei suplimentare în apărare, de către petent, în fața judecătorului B., care a creat convingerea că probele administrate la urmărirea penală ca și detenția celui în cauza au fost hotărâte "cu titlu definitiv".

- admiterea de către același judecător a unei singure cereri în probațiune prezentată de inculpatul care a recurs la procedura simplificată a recunoașterii faptelor (G.), pentru că această opțiune era singura convenabilă acuzării;

- refuzul cererii petentului de audiere separată a inculpaților în condițiile în care instanța fusese informată că inculpatul A. era subordonat coinculpatului I. atât profesional cât și cultural.

- renunțarea la audierea martorilor solicitați de apărarea petentului după constatarea nulității absolute a actelor de procedură efectuate în cauză, renunțare care a echivalat cu o lipsă de audiere cu a martorilor din rechizitoriu, în condițiile în care depozițiile anterioare nu puteau fi valorificate în mod legal.

Așadar, se impune tragerea la răspundere disciplinară a judecătorilor cauzei petentului în apel, îndeosebi pentru:

- respingerea nemotivată a tuturor probelor cerute în apărare;

- refuzul nejustificat al verificării încălcărilor de lege de către judecătorul B. ca primă instanță;

- pentru pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea principiului non reformațio in pejus, reprezentată de decizia nr. 256/06.03.2018 a Curții de Apel Pitești.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare din 24.10.2018 și împotriva rezoluției de clasare indicată anterior dispusă de inspectorul judiciar.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că Inspecția Judiciară și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației exercitate împotriva unei rezoluții de clasare, nu pot formula aprecieri cu privire la soluția și la considerentele expuse prin deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2016, deoarece aceste chestiuni țin de esența activității de judecată, iar o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește cea mai slabă justificare, nu a fost dovedită în cauză.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de către prima instanță și consideră că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil - principiu prevăzut de dispozițiile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aspect în raport de care invocă motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, menționează în mod expres că:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil […]."

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată va cuprinde:

"considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

Înalta Curte reține că instanța de primă jurisdicție a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părților implicate în raportul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Cu privire la fondul problemei de drept deduse judecății, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excede competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

În acest context, instanța de control judiciar constată că toate cele patru critici ale recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează greșita administrare a probatoriului administrat în cauza penală de către cei trei judecători vizați de sesizarea disciplinară, respectiv eventuala incompatibilitate a unuia dintre magistrați, dar și nerespectarea dispozițiilor legale care impun ca la adoptarea unei hotărâri judecătorești să fie respectate hotărârile CEDO și ale Curții Constituționale a României.

Așadar, deși recurentul-reclamant susține că pârâta -intimată Inspecția Judiciară nu a fost învestită cu analizarea legalității și temeiniciei soluțiilor judecătorilor vizați de sesizarea disciplinară, în realitate acesta tinde la o reapreciere a materialului probator și la o diferită aplicare a unor norme legale, decizii ale CCR și CEDO în cadrul indicat în care a fost implicat, cerere incompatibilă cu analiza instanțelor judecătorești și cu cea a Inspecției Judiciare în cadrul analizat anterior.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2314 din 25 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.