ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3365/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a XI-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.02.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauza să se dispună:

a) anularea art. 6 pct. 1, 2, 3, 4 și 52 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 782/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 septembrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 782/2020"), art. 6 pct. 1, 23 și art. 12 pct. 14 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 856/2020"), art. 6 pct. 1, 25 și art. 14 pct. 16 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 967/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 noiembrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 967/2020") și art. 6 pct. 1, 27 și art. 15 pct. 18 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 1065/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 decembrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 1065/2020");

b) anularea adreselor Guvernului nr. 15A/5662/CA comunicată la data de 23.11.2020, nr. 15A/5754/CA/10.11.2020 comunicată la data de 20.11.2020 și nr. 15A/6677/CA/21.12.2020 comunicată la data de 28.12.20209 (denumite colectiv "Actele Guvernului") privind respingerea plângerilor prealabile formulate de reclamantă împotriva H.G. nr. 782/2020, H.G. nr. 856/2020 și H.G. nr. 967/2020;

c) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17.03.2021 Ministerul Afacerilor Interne a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului Guvernul României.

Prin sentința civilă nr. 978 din 22 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere având ca obiect anularea adreselor de răspuns ale Guvernului României la plângerea prealabilă formulată de reclamantă și respins în consecință acest capăt de cerere; a fost respinsă excepția lipsei de interes ca nefondată și a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată. Totodată, a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne.

Împotriva sentinței civile nr. 978 din 22 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, sub un prim aspect recurenta-reclamantă a arătat că prima instanță a reținut în mod nelegal că stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfășurarea de activități economice s-a realizat prin lege.

În opinia recurentei-reclamante, instituirea unor criterii de natură a permite restrângerea dreptului la o activitate economică nu poate fi realizată decât prin intermediul unei legi, ca act al Parlamentului, și, deși în speță, instituirea acestor criterii nu s-a realizat prin lege ci prin actele atacate, prima instanță a considerat suficientă reglementarea din art. 5 alin. (3) lit. f). și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, considerentele instanței încălcând dispozițiile art. 53 din Constituție, în măsura în care nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exercițiului acestor drepturi, în acest sens invocând și decizia nr. 157/2020 a Curții Constituționale.

Sub un al doilea aspect consideră recurenta-reclamantă că prima instanță a reținut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfășurarea de activități economice s-a respectat principiul proporționalității consacrat de art. 53 din Constituție.

În esență, raționamentul instanței se rezumă la faptul că nu ar prezenta relevanță numărul de focare existente, în mod real, într-un restaurant, deoarece clienții stau la masă o perioadă lungă de timp și au contact unul cu altul, putându-se contamina. Instanța a apreciat că în acest mod ar fi răspuns argumentului legat de faptul că potrivit rapoartelor săptămânale de supraveghere din 04.10.2020 și 13.10.2020 emise de Institutul Național de Sănătate Publică, la nivel național, în perioada de referință a primului raport, se înregistrase un singur focar în sectorul relevant de activitate.

Susține recurenta că nu există nicio analiză dedicată restaurantelor/cafenelelor din care să rezulte cele două elemente reținute de instanță (contaminarea clienților de la alți clienți, pe fondul timpului îndelungat petrecut în restaurant) și că în perioada de aplicare a celor patru acte atacate numărul îmbolnăvirilor a crescut constant, împrejurare care demonstrează că închiderea restaurantelor/cafenelelor nu a condus la scăderea sau cel puțin la menținerea numărului de îmbolnăviri.

De asemenea, critică recurenta-reclamantă faptul că prima instanță a reținut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfășurarea de activități economice s-a respectat principiul nediscriminării instituit de art. 53 din Constituție, susținând că au existat și unități din alte sectoare economice care presupuneau desfășurarea de activități cu publicul în spații închise și care au fost deschise în perioada relevantă, instanța neverificând diferența dintre acestea și restaurante/cafenele.

O ultimă critică adusă sentinței recurate vizează faptul că în mod nelegal s-a validat atribuirea de competențe comitetelor județene/Municipiului București pentru situați de urgență în materia adoptării deciziei de a restrânge dreptul la activitatea economică.

Prin atribuirea acestei competențe către CMBSU și comitetelor județene de urgență, cele patru hotărâri de guvern completează Legea nr. 55/2020, aspect interzis expres de art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

4.1 Pârâtul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe.

În esență, a subliniat că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva criticilor formulate de recurenta-reclamantă, apreciind că soluția pronunțată în cauză este rezultatul corectei aplicări a dispozițiilor legale.

4.2 Guvernul României a transmis, de asemenea, întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea ca lipsit de interes, și, în subsidiar, ca nefondat a recursului recurentei-reclamante.

A apreciat că se impune respingerea ca lipsit de interes a recursului reclamantei, întrucât în speță nu este îndeplinită condiția existenței unui interes în soluționarea căii de atac, având în vedere că, în prezent, hotărârile contestate nu mai produc efecte juridice.

Totodată, a menționat că aspectele regăsite în cererea de recurs reprezintă reluarea pretențiilor exprimate la fondul cauzei și nu constituie veritabile critici ale argumentelor legale prezentate de instanță în pronunțarea hotărârii recurate.

5.1 Odată cu întâmpinarea, în condițiile art. 419 C. proc. civ. intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a formulat și recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluția dată de prima instanță asupra excepției lipsei de interes, din perspectiva faptului că la momentul sesizării instanței, actele administrative a căror anulare s-a solicitat nu mai erau în vigoare, apreciind astfel că instanța de fond ar fi trebuit să constate că intimata-reclamantă nu ar fi obținut nici un beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de anulare a actelor dministrative.

5.2 Guvernul României a declarat recurs incident, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cu privire la soluția dată de instanța de fond în ceea ce privește excepția lipsei de interes.

În esență a susținut că soluția instanței nesocotește prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. precum și cele ale art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la susținerile recurente-reclamante, potrivit cărora interesul s-ar justifica prin prisma faptului că, subsecvent anulării actelor administrative, aceasta ar avea posibilitatea de a obține despăgubiri a subliniat recurentul că Statul Român a dispus deja măsuri privind instituirea unei scheme de ajutor de stat adresată întreprinderilor din industria ospitalității.

Față de aceste, a opinat că este greșită aprecierea instanței de fond, potrivit căreia recurenta-reclamantă ar justifica un interes direct și personal în exercitarea dreptului la acțiune, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond în ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei de interes și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca lipsită de interes.

Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor incidente formulate de Guvernul-României și Ministerul Afacerilor Interne, susținând că are interes să solicite anularea actelor atacate din perspectiva posibilității de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a emiterii actelor nelegale.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 1 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 30 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 30 martie 2022, Înalta Curte a amânat pronunțarea asupra excepției lipsei de interes a recursului principal invocată de recurentul-pârât Guvernul României, pentru data de 13 aprilie 2021, când a respins excepția lipsei de interes a recursului principal declarat de recurenta-reclamantă A. și a acordat termen de judecată la data de 25 mai 2022, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor din întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea art. 6 pct. 1, 2, 3, 4 și 52 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 782/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 septembrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 782/2020"), art. 6 pct. 1, 23 și art. 12 pct. 14 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 856/2020"), art. 6 pct. 1, 25 și art. 14 pct. 16 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 967/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 noiembrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 967/2020") și art. 6 pct. 1, 27 și art. 15 pct. 18 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 1065/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 decembrie 2020, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 1065/2020") și anularea adreselor Guvernului nr. 15A/5662/CA, nr. 15A/5754/CA/10.11.2020 și nr. 15A/6677/CA/21.12.2020 privind respingerea plângerilor prealabile formulate de reclamantă împotriva H.G. nr. 782/2020, H.G. nr. 856/2020 și H.G. nr. 967/2020.

Curtea de apel a admis excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere având ca obiect anularea adreselor de răspuns ale Guvernului României la plângerea prealabilă formulată de reclamantă și a respins în consecință acest capăt de cerere; a respins excepția lipsei de interes ca nefondată și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată. Totodată a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recursul principal formulat de reclamanta A.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu are incidență în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanței de recurs concluzia că prima instanță ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial.

În prezenta cauză recurenta-reclamantă invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, deoarece restrângerea exercitării drepturilor constituționale poate avea loc doar prin lege, aspect ce implică faptul că nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exercițiului acestor drepturi.

Prin urmare, susține recurenta-reclamantă, Guvernul nu are posibilitatea a "decide" criterii de natură a antrena restrângerea dreptului, întrucât o atare completare a legii printr-un act inferior încalcă principiul ierarhiei actelor normative și principiul legalității.

Înalta Curte reține că măsurile de limitare/suspendare pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici, precum și cele de suspendare a consumului produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice în spațiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localuri publice, atât în interiorul, cât și la terasele din exteriorul acestora, au fost instituite prin lege, respectiv Legea nr. 55/2020.

Decizia nr. 157/2020 pronunțată de Curtea Constituțională a României vizează reglementarea primară a unor măsuri ce pot afecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, printr-un act normativ ce nu are forța juridică a unei legi, aceasta din urmă intrând în competența de legiferare exclusivă a Parlamentului.

Așadar, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituția României interzic Guvernului României să legifereze în domeniile strict arătate prin această normă.

În speță, măsurile au fost instituite prin Legea nr. 55/2020, la art. 5 alin. (3) lit. f) și art. 8 alin. (1) și nu prin hotărâri de guvern.

Aplicarea în concret a legii se realizează prin norme care organizează exercitarea legii sau execută în concret legea, iar acestea sunt date în competența autorităților publice, prin adoptarea sau emiterea unor acte administrative.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie și se prelungește de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne și nu poate depăși 30 zile.

Măsurile ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă sunt prevăzute de Legea nr. 55/2020, în art. 6 și arată neechivoc ce anume trebuie să cuprindă hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Legea nr. 55/2020 permite ca organizarea executării și executarea în concret a acestui act normativ să fie realizată prin hotărâri ale autorităților publice competente.

Față de acestea, critica referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative și principiului legalității va fi respinsă ca nefondată.

În privința susținerilor ce vizează încălcarea principiului proporționalității consacrat de art. 53 din Constituție, acestea sunt în mod vădit nefondate.

În esență, nemulțumirea recurentei cu privire la modul în care instanța de fond a analizat situația de fapt se centrează în jurul ideii principale că potrivit rapoartelor săptămânale de supraveghere din 4.10.2020 și 13.10.2020 emise de Institutul Național de Sănătate Publică, la nivel național, în perioada de referință a primului raport, se înregistrase un singur focar în sectorul relevant de activitate, fiind infectați doar 5 angajați, iar în cea de a doua nu se înregistrase nici un nou focar, în timp ce, în perioada de aplicare a celor patru acte atacate numărul îmbolnăvirilor a crescut constant, împrejurare care demonstrează că închiderea restaurantelor/cafenelelor nu a condus la scăderea sau cel puțin la menținerea numărului de îmbolnăviri.

Asemenea susțineri nu reprezintă o situație de interpretare sau aplicare greșită a unei norme de drept substanțial, recurenta ignorând faptul că judecătorul din primul grad de jurisdicție nu a negat nici un moment datele statistice și argumentele care susțin situația specială privind efectele pandemiei, astfel încât instanța de reformare să considere că soluția este greșită.

Potrivit art. 53 din Constituție: - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți prevede că (1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Condițiile pentru restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți prevăzute în Constituția României sunt aceleași avute în vedere și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenție, dar și prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar și au fost instituite pentru protecția sănătății publice și chiar a dreptului la viață. Sub acest din urmă aspect și al proporționalității este de reținut în primul rând contextul intern și internațional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizația Mondială a Sănătății, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă care au afectat activitatea sa economică au avut drept scop protejarea sănătății și siguranța publică, fiind așadar necesare și proporționale într-o societate democratică.

Referitor la caracterul discriminatoriu al actelor atacate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a dezvoltat criticile, ci a realizat doar o enumerare a unităților din alte sectoare economice care presupun desfășurarea de activități cu publicul în spații închise sau care au fost deschise în perioada relevantă, nemulțumirile sale fiind legate de faptul că instanța nu a verificat diferența dintre acestea și restaurante/cafenele.

O atare abordare este în contradicție cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care solicită ca partea nemulțumită să arată criticile aduse sentinței primei instanțe, să dezvolte argumentele și să arate, în cazul prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., norma de drept material interpretată/aplicată greșit de judecătorul fondului.

Mai mult, contrar acestor susțineri, judecătorul fondului a subliniat că situația acestora este diferită de ce-a a restaurantelor/cafenelelor întrucât desfășurarea acestor activități este posibilă fără înlăturarea măștii de protecție, reglementarea având la bază criterii obiective și raționale.

În mod evident există o diferență între activitatea desfășurată de industria Horeca și cea a altor sectoare, neputând fi vorba de situații identice/analoage/egale, aspect ce poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

În privința recursurilor incidente declarate de recurentul-pârât Guvernul României și recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere că cele două cereri de recurs formulate în cauză au conținut identic, Înalta Curte urmează a răspunde criticilor formulate de aceștia prin argumente comune.

Recurentul-pârât și recurentul-intervenient au criticat soluția dată de prima instanță asupra excepției lipsei de interes considerând că aceasta nesocotește prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., critică pe care Înalta Curte o găsește nefondată.

Conform dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind interesul de a promova acțiunea, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și în căile de atac.

Așadar, prin interes se înțelege folosul practic imediat urmărit de cel care a formulat calea de atac, fiind necesar ca acesta să fie născut și actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut judecătorul fondului că simpla împrejurare că actele deduse judecății și-au încetat efectele nu este de natură a contura lipsa de interes a reclamantei în a obține anularea acestora.

Abrogarea sau ieșirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părții de un folos efectiv în ipoteza admiterii unei acțiunii în anularea actului. Actele administrative își produc efectele pe perioada cât sunt în vigoare, iar în ipoteza admiterii unei acțiuni în anulare, partea are dreptul să solicite despăgubiri, așa încât, din acest punct de vedere, nu se poate vorbi de o lipsă de interes.

Totodată, împrejurarea că Statul Român a dispus măsuri privind instituirea unei scheme de ajutor de stat adresată întreprinderilor din industria ospitalității este nerelevantă, aceste măsuri nefiind de natură a contura lipsa de interes în a obține anularea actelor deduse judecății.

Pentru aceste motive instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât Guvernul României și recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne, instanța de fond realizând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei și recursurile incidente formulate de pârât și intervenient ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. și recursurile incidente declarate de recurentul-pârât Guvernul României și recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței nr. 978 din data de 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2022.