ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4927/2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Comitetul Național Pentru Situații de Urgență, Instituția Prefectului Județului Cluj, Comitetul Pentru Situații de Urgență Cluj ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea H.G. nr. 293 din 10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 pentru modificarea și completarea Anexei nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 293/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 - "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc": art. 2, punctele 2

1

, 2

2

, 2

3

, art. 7 punctele. 3, 4, 5, 6, 7, art. 10 punctele 1

1

și 1

2

; constatarea inexistentei, iar, în subsidiar, anularea art. 1 și 2 ale Hotărârii nr. 20 din 25.03.2021 a Comitetului Național pentru Situații de Urgență privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate în contextul pandemiei de COVID-19 și aprobarea listei țărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologic pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19, anularea în întregime a Hotărârii nr. 50 din 27.03.2021 a Comitetului pentru Situații de Urgență Cluj cu privire la stabilirea unor măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, în aplicarea H.G. nr. 293/2021, cu modificările și completările ulterioare, cu scopul limitării și prevenirii virusului SARS-COV2, pe raza unor unități administrativ-teritoriale din județul Cluj; s-au solicitat și cheltuieli de judecată.

La data de 08 aprilie 2021, reclamanta A. S.R.L. a depus note de ședință calificate ca fiind o completare de acțiune întrucât dezvoltă un motiv de nelegalitate invocat inițial, legat de încălcarea ierarhiei actelor normative, din perspectiva nerespectării principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile și acela al nediscriminării.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 104 din 9 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- A respins excepția lipsei de interes;

- A respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Instituția Prefectului Județului Cluj;

- A admis în parte cererea de chemare în judecată completată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Comitetul Național pentru Situații de Urgență, Instituția Prefectului Județului Cluj, Comitetul pentru Situații de Urgență Cluj.

- A anulat parțial H.G. nr. 293/2021 în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021, respectiv art. 10 punctele 1

1

și 1

2

cuprinse în anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc.

- A anulat art. 1 lit. e) din Hotărârea nr. 20/25.03.2021 emisă de pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

- A anulat art. 1 pct. 3 și art. 2 pct. 3 din Hotărârea 50/27.03.2021 emisă de pârâtul Comitetul pentru Situații de Urgență Cluj;

- A respins restul pretențiilor din cererea de chemare în judecată, completată, respectiv anularea parțială a H.G. nr. 293/2021 în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 respectiv art. 2 punctele 2

1

si 2

2

,2

3

, art. 7 pct. 3, 4, 5, 6, 7 cuprinse în anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, anularea art. 1 lit. a) -d), f), g) și art. 2 din Hotărârea nr. 20/25.03.2021 (altele decât art. 1 lit. e) emisă de pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, restul prevederilor (altele decât art. 1 pct. 3 si art. 2 pct. 3) din Hotărârea 50/27.03.2021 emisă de pârâtul C.S.U. Cluj și petitul de despăgubiri;

- A admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul accesoriu Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în favoarea pârâtului Comitetul Național pentru Situații de Urgență, respectiv în limita pretențiilor respinse.

- A obligat pe fiecare dintre pârâții Guvernul României, Comitetul Național pentru Situații de Urgență, Instituția Prefectului Județului Cluj să plătească reclamantei, câte 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretențiilor admise și a respins cererea de cheltuieli de judecată pentru suma de 300 RON.

1.3 Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 104 din 9 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal au promovat cale de atac reclamanta A. S.R.L., pârâții Guvernul României, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Cluj și Instituția Prefectului Județului Cluj, precum și intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul M.A.I.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susținând faptul că instanța de fond ar fi aplicat greșit prevederile Legii 82/1991 și ale Ordinului 1802/2014 făcând niște corelări între sumele debitoare si creditoare care nu sunt permise de lege.

În esență, această recurentă solicită reformarea hotărârii din perspectiva obligării intimaților-pârâți la despăgubiri, reprezentând daune materiale, în cuantum de 1.934 RON pe zi, actualizată la zi cu indicele de inflație al INS, la care se va calcula și dobânda legală reprezentând cifra de afaceri zilnică nerealizată; în opinia reclamantei, instanța ar fi aplicat greșit prevederile de drept material atunci când a considerat că cifra de afaceri nerealizată nu se încadrează în prevederile legale ale art. 1385 C. civ., respectiv nu ar reprezenta nicio pierdere efectiv suferită și nici beneficiu nerealizat sau cheltuieli pentru limitarea/evitarea prejudiciului.

De asemenea, susține această recurentă, instanța ar fi aplicat greșit prevederile materiale din dreptul contabil, în momentul în care a analizat balanțele simplificate depuse la dosarul cauzei; din aceste balanțe se pot stabili doar veniturile, nu si cheltuielile operatorului economic, balanțele depuse la dosar cuprinzând doar conturi din clasa 7 care este clasa conturilor de venituri (cifra de afaceri). Ca sa ajungă la concluzia ca toate veniturile pe tot anul 2020 și anul 2021 au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor, instanța a comparat, în fiecare coloană, rubrica debitor si rubrica creditor unde sumele sunt identice la orice operator cu contabilitatea ținută corect și legal, și a dedus că rezultatul este 0, neținând cont de faptul că reclamanta, deși nu funcționează, generează cheltuieli, cea mai mare cheltuială lunară și anuală fiind chiria cu spațiul, aceasta fiind facturată în integralitate de locator.

Pe de altă parte, arată recurenta-reclamantă, din situația profitului pe anul 2020 rezultă că societatea ar fi avut o cifră de afaceri de 566,333.64 RON, cheltuieli de 479,347.54 RON și un profit de 86,986.09 RON. De asemenea, rezultă că cele mai mari cheltuieli ale sale sunt cele generate de contractul de închiriere cu spațiul, de unde rezultă ca a avut cheltuieli cu redevențe și locații în cuantum de 109,591.45 și cheltuieli cu servicii executate în cuantum de 135,745.83 RON, din acestea, cea mai mare parte fiind tot cheltuieli rezultate din contractul de închiriere; mai mult decât atât, din factura nr. x din 12.04.2021 emisă de B. S.A., rezultă, în opinia recurentei, că trebuie sa achite suma de 19.532.24 RON, reprezentând chirie galerie aprilie 2021, lună în care activitatea firmei a fost suspendată; în acest context, susține recurenta-reclamantă, fiind evident că prejudiciul trebuie raportat la cifra de afaceri, nicidecum la profit.

În motivarea recursului său, intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, recurs motivat pe situația de casare prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a susținut faptul că măsurile stabilite de autorități, în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor; prin stabilirea unor interdicții parțiale a activităților sportive care se desfășoară în spații închise sau deschise, inclusiv săli de fitness, autoritatea publică nu ar fi acționat cu exces de putere, având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. d) și alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 55/2020, restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării diverselor tipuri de întruniri în spații deschise sau activități sportive în spații închise poate fi dispusă prin Hotărâre CNSU, iar aceste masuri ar fi proporționale cu scopul urmărit, respectiv protejarea sănătății publice prin limitarea răspândirii virusului SARS-COV-2, având în vedere situația epidemiologică la nivel național.

De altfel, susține recurentul, art. 2 din Convenție și art. 34 din Constituție impun statului român să la măsurile necesare pentru asigurarea sănătății publice, aceasta chiar dacă respectivele măsuri se extind cu privire la întreaga populație, existând îndatorirea statului să acționeze, atunci când este reală o amenințare clară la viața populației.

În ceea ce privește celelalte condiții pe care le impune art. 53 din Constituție, respectiv ca aceste măsuri sa fie necesare într-o societate democratică și să fie proporționale cu scopul urmărit, arată această recurentă că și prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 impun ca măsurile luate să fie temporare, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente; măsurile impuse și menținute, prin acte normative succesive, ar fi fost implementate în totalitate și-ar fi atins scopul dorit. Mai mult decât atât, susține acest recurent, operatorii economici din domeniu au înțeles utilitatea lor, în prezent, activitatea fiind suspendată dacă incidența cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori, iar măsura nu se mai aplică dacă incidența cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3,5/1.000 de locuitori.

Se arată, de asemenea că, în Cluj-Napoca, în ultimele 10 luni, incidența cumulată pe 14 zile a fost, în cea mai mare parte a timpului, peste 4, ajungându-se la un apogeu în luna noiembrie- decembrie 2020, când s-a luat în considerare carantinarea municipiului; în tot acest interval de timp, sălile de fitness din Cluj-Napoca au funcționat, iar valul 2 al pandemiei a fost depășit.

Din preambulul Hotărârii de Guvern nr. 348/2021 ar rezulta, în opinia recurentei, că la baza acestor măsuri suplimentare, a stat hotărârea CNSU nr. 20 din 2021 dar și propunerile Grupului de Suport Tehnico-Științific privind Gestionarea Bolilor înalt Contagioase pe Teritoriul României referitoare la măsurile necesar a fi adoptate pentru limitarea răspândirii virusului.

Pe de altă parte, Hotărârea CNSU nr. 20/2021 privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate, în contextul pandemiei de COVID-19 și aprobarea listei țărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologic pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19, ar fi avut ca temei ANALIZA FACTORILOR DE RISC privind managementul situației de urgență, generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 23,03,2021, întocmită la nivelul Centrului Național de Conducere și Coordonare a Intervenției.

În acest context, susține recurentul, este necesară menținerea măsurilor non-farmaceutice existente, precum și adaptarea unor noi măsuri pentru prevenirea răspândirii infecțiilor și evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalității înregistrate și a unui aflux de pacienți peste capacitatea sistemului sanitar din regiune. Se arată că distribuția neuniformă a focarelor de infecție, menținerea unui număr ridicat și dificultatea izolării acestora din cauza nerespectării măsurilor de protecție individuală, justifică menținerea unor măsuri restrictive de prevenire și combatere a răspândirii virusului SARS -CoV-2 și continuarea monitorizării, respectiv a dimensionării acțiunilor de răspuns, prin implicarea activă a tuturor autorităților statului, cu atribuții directe sau care asigură funcții de sprijin.

Ca atare, evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuți la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 indicau necesitatea adoptării unui răspuns amplificat la situația de urgență determinată de răspândirea noului coronavirus. Adoptarea unor noi măsuri se impunea pentru prevenirea răspândirii infecțiilor și evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalității înregistrate și a unui aflux de pacienți peste capacitatea sistemului sanitar din regiune, în contextul evoluției pe teritoriul României a unei noi tulpini a virusului, ce se caracterizează printr-o rată mult mai ridicată de transmisibilitate.

Cât privește măsura concret contestată, de suspendare a activității operatorilor economici, desfășurată în spații închise în domeniul sălilor de sport și/sau fitness, în localitățile unde incidența cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori, arată recurentul că, într-adevăr, aceasta nu cuprinde o motivare distinctă, nu se menționează expresis verbis considerentele care stau la baza impunerii sale, dar și această măsură se întemeiază pe starea de fapt expusă în "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 23.03.2021", fiind apreciată drept necesară, raportat la gravitatea situației actuale și la transmisibilitatea crescută a noii tulpini care este dominantă; din perspectiva necesității măsurii, limitarea mobilității populației a fost dublată de înlăturarea riscului de transmitere a virusului, generat de desfășurarea activităților în cadrul spațiilor închise din sălile de fitness și fără purtarea măștii de protecție (natura activități fizice desfășurate nu permite utilizarea măștii, fiind prevăzută ca excepție în prevederile ordinului comun MAI/MS).

Pe de altă parte, în opinia recurentului, durata restricțiilor este un factor esențial în aprecierea proporționalității; or, durata concretă a restricțiilor impuse prin hotărârea de guvern atacată, ar fi asigurat un echilibru echitabil între nevoia de a se limita răspândirea virusului și restricțiile aduse dreptului la libertatea economică al reclamantei. În acest context, se arată că necesitatea și proporționalitatea măsurii ar fi fost determinate de creșterea exponențială a numărului de îmbolnăviri, de riscul de epuizare a locurilor de terapie intensivă, de supraaglomerarea spitalelor, precum și de experiența altor țări care s-au confruntat cu noua tulpină, context în care se poate tolera, cu totul excepțional și temporar, a se impune restricții în domenii care par a facilita răspândirea virusului.

Aceleași argumente invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se regăsesc și în recursul promovat împotriva aceleiași sentințe de către recurenții-pârâți Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Cluj și Instituția Prefectului Județului Cluj.

În plus, aceștia au arătat că, în contra motivelor care au stat la baza pronunțării sentinței recurate, H.G nr. 293/10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 348/2021, sunt acte normative cu prisosință legale, emise în temeiul și cu respectarea întocmai a dispozițiilor Legii 55/2020; hotărârea de guvern litigioasă ar fi întemeiată legal, fiind emisă în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 precum și în limitele acestor dispoziții.

Pe de altă parte, susțin cei doi recurenți, Hotărârea Guvernului nr. 293/2021, astfel cum a fost modificată, ar cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) și lit. f) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulației persoanelor și vehiculelor în locurile și, după caz, în intervalele orare stabilite" și "limitarea sau suspendarea, pe durată determinată, a activității unor instituții sau operatori economici".

De asemenea, în art. 6 lit. c) și d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungește starea de alertă, precum și cele prin care se stabilește aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creșterea capacității de răspuns, asigurarea rezilienței comunităților și diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condițiile concrete de aplicare și destinatarii acestor măsuri; d) instituțiile și autoritățile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

În aceste condiții, în opinia celor două titulare ale căii de atac, actele normative atacate sunt adoptate cu respectarea Legii 55/2020, acestea fiind emise de legiuitor ca urmare directă a situației pandemice din România, situație de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităților statului, luarea unor măsuri de protejare a populației din România, fiind știut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăți cetățenești.

În mare parte, argumentele expuse anterior și invocate de către recurentul intervenient se regăsesc și în recursul promovat de către recurentul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, care și-a întemeiat calea de atac tot pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar și pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În plus, acest recurent a arătat faptul că, într-o acțiune având ca obiect anulare act administrativ, ceea ce poate să facă instanța de judecată, potrivit competențelor, este să analizeze dacă actul administrativ supus controlului judecătoresc e în concordanță cu prevederile legii și a actelor de nivel superior; ori, în prezenta speță, instanța de fond nu s-ar fi rezumat la o astfel de analiză, ci ar fi ales să se pronunțe asupra unor aspecte ce țin mai degrabă de oportunitatea măsurilor contestate, care intră în marja de apreciere a autorităților publice competente, fără să aibă expertiză medicală și studii de specialitate; în opinia sa, instanța de fond nu ar fi dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispozițiilor art. 10 pct. 1

1

și 1

2

din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 293/2021, în forma modificată de H.G. nr. 348/2021, soluția fundamentându-se exclusiv pe aprecierea acesteia că măsurile nu sunt proporționale, respectiv că, prin prevederile legale anulate, se creează o situație de discriminare a sălilor de fitness în raport de asociațiile sportive și centrele comerciale.

Ca atare, în opinia Guvernului, curtea de apel ar fi înlăturat, prin exces de putere, un document esențial întocmit de specialiști în domeniu, prin care era atestată agravarea situației, a cărei evoluție nu putea fi previzionată și care impunea luarea de măsuri suplimentare, ceea ce ar fi determinat pronunțarea unei soluții vădit nelegale, încălcarea gravă a interesului public.

Contrar aprecierilor instanței de fond, precizează recurentul, H.G. nr. 293/2021, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021, ar fi fost emisă în limitele și executarea Legii nr. 55/2020, astfel că restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților, în perioada stării de alertă, nu a fost dispusă de Guvernul României, prin H.G. nr. 293/2021, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

În opinia acestui recurent, cum istoria contrafactuală nu oferă nicio certitudine, nici instanța de fond nu ar putea să aprecieze ce s-ar fi întâmplat dacă măsurile criticate nu ar fi fost adoptate; în condițiile în care aceste măsuri coroborate și cu altele, au intervenit pe fondul unei creșteri certe a numărului de cazuri de persoane infectate cu virusul SARS-Cov2, trebuie să se accepte că, astfel cum există posibilitatea ca aceste măsuri să fie inutile în procesul de stopare a răspândirii virusului, exista totuși și posibilitatea ca răspândirea să fi fost accentuată prin neluarea acestor măsuri; pe de altă parte, măsura închiderii sălilor de fitness, în opinia recurentului, nu poate fi evaluată în mod individual, întrucât, pe lângă aceasta, autoritățile au luat corelativ și alte măsuri: închiderea restaurantelor în spații închise la o rată de incidență de 3,5 la 1000 de locuitori, închiderea sălilor de spectacole, prelungirea vacanței școlarilor, restricționarea dreptului la liberă circulație în anumite intervale, etc., în astfel de condiții, fiind imposibil de stabilit care dintre măsuri este cea mai eficientă sau, dimpotrivă, este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacțiunea dintre oameni, principalul factor de răspândire a virusului.

Arată recurentul că, deși au fost susținute toate aceste argumente legate de caracterul necunoscut al modului de manifestare a virusului, imposibilitatea asigurării unei reacții adecvate a sistemului medical datorat noutății virusului și a modului diferit de manifestare a contagiozității acestuia și a faptului că virusul poate determina decesul persoanelor infectate, că transmiterea comunitară a acestuia poate afecta substanțial capacitățile sistemului medical și poate perturba grav funcționarea serviciilor esențiale, instanța de fond ar fi apreciat greșit că măsura contestată nu este motivată și nici graduală, invocând, în acest sens, concluziile unui studiu prezentat de reclamantă potrivit cărora "cluburile de fitness și centrele de petrecere a timpului liber oferă siguranță", fiind ignorate toate celelalte recomandări ale Ministerului Sănătății, ale organismelor internaționale (Organizația Mondială a Sănătății, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Național de Sănătate Publică, etc. cu privire la măsurile care trebuie implementate pentru combaterea infecțiilor cu coronavirus, respectiv experiența altor state care au dispus măsuri similare (Austria, Franța, Germania, Belgia, Olanda, Grecia).

În plus, susține recurentul, scopul reglementării de la pct. 3 este acela de a permite sportivilor profesioniști derularea activității în cantonamente, antrenamente și competiții sportive, și nicidecum a permite desfășurarea de activități sportive în anumite centre după cum, în mod greșit, ar fi apreciat instanța de fond; prin urmare, nu ar fi vorba despre situații identice/analoage/egale și se poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

De asemenea, în opinia recurentei, nu pot fi primite nici argumentele legate de diferențierea de tratament juridic între intimata-reclamantă și centrele comerciale, întrucât, în mod evident, ar exista o diferență între activitatea desfășurată în centrele de fitness și cea a persoanelor care vizitează centre comerciale întrucât, în centrele comerciale, oamenii nu petrec prea mult timp, nu se află în compania altor persoane un timp îndelungat, se respectă distanțarea și, cel mai important, purtarea măștii este obligatorie, în timp ce desfășurarea de activități fizice în sălile de fitness, fără mască, ar crește riscul de transmitere a virusului.

1.4. Cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne

Ministerul Afacerilor Interne a formulat cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului-pârât Guvernului României, solicitând admiterea recursului declarat de această autoritate, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii reclamantei A. S.R.L., ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 8 octombrie 2021, cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne a fost admisă în principiu, pentru considerentele expuse în respectiva încheiere.

1.5. Apărările formulate în cauză

Atât reclamanta, cât și pârâții și intervenientul au formulat întâmpinări față de recursul/recursurile părții/părților cu interese contrare, reluând, în cea mai mare parte, susținerile care au făcut obiectul memoriilor de motivare a căii de atac ori pe cele susținute în primul grad de jurisdicție, astfel că nu se impune reluarea conținutului acestor apărări.

Prin întâmpinarea depusă în prezentul grad de jurisdicție, Comitetul Național pentru Situații de Urgență (CNSU) a arătat își însușește recursul formulat de către Departamentul pentru Situații de Urgență și că solicită admiterea acestuia astfel cum a fost motivat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanță a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată, ceea ce face ca toate recursurile îndreptate împotriva sentinței să fie nefondate.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se reține faptul că, în cauza de față, pe calea cererii introductive, s-a solicitat anularea H.G. nr. 293 din 10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 pentru modificarea și completarea anexei nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 293/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 - "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc": art. 2, punctele 2

1

, 2

2

, 2

3

, art. 7 punctele. 3, 4, 5, 6, 7, art. 10 punctele 1

1

și 1

2

; constatarea inexistenței iar, în subsidiar, anularea art. 1 si 2 ale Hotărârii nr. 20 din 25.03.2021 a Comitetului Național pentru Situații de Urgență privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate în contextul pandemiei de COVID-19 și aprobarea listei țărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologie pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19, anularea în întregime a Hotărârii nr. 50 din 27.03.2021 a Comitetului pentru Situații de Urgență Cluj cu privire la stabilirea unor măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, în aplicarea H.G. nr. 293/2021, cu modificările și completările ulterioare, cu scopul limitării și prevenirii virusului SARS-COV2, pe raza unor unități administrativ-teritoriale din județul Cluj.

În principal, reclamanta a justificat interesul pentru a promova o astfel de acțiune prin aceea că măsurile în cauză și a căror anulare o solicită, au dus la suspendarea activității sale (sală de fitness), prin raportare la orarul său de funcționare, de luni până vineri în intervalul 6-22, iar sâmbătă și duminică, în intervalul 8-18, atâta timp cât potențialii clienți nu pot părăsi domiciliul ca urmare a unor măsuri abuzive, considerând titularul cererii de chemare în judecată că libertatea economică ar fi încălcată, iar firma sa ar fi avut mari probleme financiare, ajungând în pragul insolvenței.

Așa cum s-a arătat în partea introductivă a prezentei decizii, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acțiunea, a anulat parțial H.G. nr. 293/2021 în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 respectiv art. 10 punctele 1

1

și 1

2

cuprinse în anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, a anulat art. 1 lit. e) din Hotărârea nr. 20/25.03.2021 emisă de pârâtul COMITETUL NAȚIONAL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ și art. 1 pct. 3 si art. 2 pct. 3 din Hotărârea nr. 50/27.03.2021 emisă de pârâtul COMITETUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ CLUJ, respingând în rest pretențiile din cererea de chemare în judecată, inclusiv capătul de cerere privind despăgubirile solicitate de către reclamantă.

Într-o ordine firească, instanța de reformare va trece la analiza cu prioritate a recursurilor promovate împotriva sentinței de către intervenient și de către pârâte, întrucât calea de atac promovată de către acestea vizează soluția dispusă de către judecătorul de primă instanță asupra capetelor principale de cerere, respectiv anularea actelor administrative, în timp ce recursul reclamantei are în vedere respingerea de către curtea de apel a capătului accesoriu de cerere, referitor la acordarea despăgubirilor civile, ca efect al constatării nelegalității respectivelor acte.

În ceea ce privește recursurile promovate de către pârâți și de către intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, răspunzând punctual acelor critici comune acestor cereri de recurs, critici ce vor fi analizate o singură dată, Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat de către recurenți cu privire la aceleași aspecte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidență în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanței de recurs concluzia că prima instanță ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial.

Astfel, se constată că toți cei trei recurenți-pârâți, dar și recurentul-intervenient, au susținut critica potrivit căreia măsurile stabilite de autorități, în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor; prin stabilirea unor interdicții parțiale a activităților sportive care se desfășoară în spații închise sau deschise, inclusiv săli de fitness, autoritatea publică nu ar fi acționat cu exces de putere, având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. d) și alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 55/2020, restrângerea sau interzicerea organizării și desfășurării diverselor tipuri de întruniri în spații deschise sau activități sportive în spații închise, poate fi dispusă prin Hotărâre CNSU, iar aceste masuri ar fi proporționale cu scopul urmărit, respectiv protejarea sănătății publice prin limitarea răspândirii virusului SARS-COV-2, raportat la situația epidemiologică la nivel național.

De aceea, susțin recurenții, adoptarea unor noi măsuri se impunea pentru prevenirea răspândirii infecțiilor și evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalității înregistrate și a unui aflux de pacienți peste capacitatea sistemului sanitar din regiune, în contextul evoluției, pe teritoriul României, a unei noi tulpini a virusului, ce se caracterizează printr-o rată mult mai ridicată de transmisibilitate.

Se impune a se preciza, mai întâi, faptul că această critică, dar și argumentarea ei prin susțineri aproape identice de către cei patru recurenți, se situează la limita de a nu putea fi încadrată în motivul de casare invocat, respectiv art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care sancționează hotărârea ce a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând, fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii.

Înalta Curte amintește că, în doctrina și jurisprudența conturate după intrarea în vigoare a noii legislații procesual civile, s-a arătat în mod constant că refuzul aplicării legii, la care se referă textul, constă în nesocotirea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, în timp ce interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. Pe de altă parte, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului sau ai apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În prezenta cauză, în legătură cu critica ce face obiectul analizei, titularii săi expun în fața instanței de reformare propria viziune asupra ipotezei avută în vedere de textul legal și rațiunile care ar fi justificat adoptarea respectivelor măsuri prin actele normative contestate, fără a arăta în mod clar, concret și convingător care este greșeala judecătorului de primă instanță în interpretarea ori aplicarea textelor legale incidente și pe care acesta din urmă și-a întemeiat soluția.

Criticile ce fac obiectul acestui motiv de recurs sunt, în mod vădit, nefondate. Astfel, se impune a se preciza cu prioritate faptul că nemulțumirea părților cu privire la modul în care instanța de fond a analizat situația de fapt se centrează în jurul ideii principale că, în contradictoriu cu ceea ce ar fi apreciat curtea de apel, prin măsurile dispuse, s-ar fi asigurat, fără nicio consecință discreționară, un echilibru just între drepturile și libertățile fundamentale, interdicțiile parțiale impuse activităților sportive ce se desfășoară în sălile de fitness fiind proporționale cu scopul urmărit, acela al asigurării sănătății publice, raportat la situația epidemiologică existentă la nivel național.

Este fără putere de tăgadă că o asemenea critică ce vizează aprecierile subiective ale recurentelor asupra unor aspecte din realitatea obiectivă și nu o situație de interpretare sau aplicare greșită a unei norme de drept substanțial, nu se referă în concret la situația de fapt avută în vedere de către prima instanță, ci la situația notorie a existenței virusului și a consecințelor sale în plan național, în perioada impunerii măsurilor contestate.

Astfel, recurenții ignoră cu bună-știință faptul că, în analiza argumentelor ce i-au format convingerea juridică, judecătorul din primul grad de jurisdicție nu a negat niciun moment datele statistice și argumentele care susțin situația specială privind efectele pandemiei, nu le-a combătut prin argumente eronate, astfel încât instanța de reformare să considere că soluția este greșită.

Ceea ce a evidențiat judecătorul fondului este faptul că, prin adoptarea măsurilor contestate, recurenții nu au dovedit, dincolo de orice îndoială, respectarea dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 55/2020 care impun adoptarea unor măsuri de asemenea natură, cu respectarea principiului proporționalității, dar și al egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

În acest context, Curtea de Apel Cluj, remarcând respectarea de către aceste dispoziții legale a limitelor stabilite prin Constituție și analizând situația de fapt privitoare la modul de aplicare a acestor măsuri și consecințele lor asupra activității sălilor de sport și a celor de fitness, situație de fapt pe care, de altfel, recurenții nu au contestat-o, a ajuns la concluzia justificată în sensul că acel caracter gradual, necesar și proporțional al măsurilor atacate în cauza pendinte lipsește, raportat la situația reclamantei, în contextul naturii activității sale și a domeniului în care își desfășoară această activitate.

Prin niciunul dintre argumentele ce se subsumează criticii analizate (respectiv rata de transmisibilitate crescută a virusului, caracterul justificat al măsurilor în raport cu accelerarea gradului de infectare și a creșterii numărului de morți, etc.), recurenții nu au răsturnat, prin argumente viabile, concluzia instanței de fond în sensul arătat, într-o manieră convingătoare de natură a deschide perspectiva reformării sentinței.

Astfel, toate susținerile recurenților vizând justificarea măsurilor impuse de situația pandemică, necesitatea protejării sănătății publice și lipsa abuzului de putere, nu sunt de natură a contrazice aprecierea judecătorului de primă instanță în sensul că, deși nu a existat nicio analiză reală privind activitatea sălilor de sport și fitness în sensul de a se stabili dacă, așa cum se desfășura cu restricțiile impuse anterior, putea influența creșterea numărului de cazuri SARS-CoV-2, s-au luat măsuri care au condus la suspendarea acestui gen de activități, fără o justificare viabilă și făcându-se abstracție de restricțiile anterioare și de eficiența lor.

Așadar, susținerile cu caracter generic legate de situația pandemică din țară și de măsurile impuse de alte țări nu sunt, sub nicio formă, de natură să inducă Înaltei Curți o concluzie contrară celei la care a ajuns judecătorul fondului, anterior menționată.

O critică ce se regăsește în toate cele trei recursuri, încadrată, de asemenea forțat, în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este și aceea că judecătorul de fond ar fi apreciat eronat asupra scopului și proporționalității măsurii concrete ce a făcut obiectul analizei, de suspendare a activității operatorilor economici, desfășurată în spații închise în domeniul sălilor de sport și/sau fitness, în localitățile unde incidența cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori; arată titularii căii de atac că, deși măsura respectivă nu cuprinde o motivare distinctă, nu se menționează expresis verbis considerentele care stau la baza impunerii sale, se întemeiază pe starea de fapt expusă în "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României" la data de 23.03.2021, fiind apreciată drept necesară, raportat la gravitatea situației din acel moment și la transmisibilitatea crescută a noii tulpini, care este dominantă.

Nici această critică nu poate fi apreciată ca fiind fondată, iar afirmațiile recurentului, de maximă generalitate, nu sunt de natură a dovedi caracterul necesar și proporționalitatea măsurilor impuse și pe care instanța le-a anulat.

Dimpotrivă, recurenții se prevalează de aceleași argumente ca și în fața instanței de fond, făcând trimitere la materialul intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generată de virusul Sars-CoV-2 pe teritoriul României", fără a explicita, argumenta și dovedi dacă, eventual, contrar celor reținute de prima instanță, măsura suspendării activității sălilor de sport și fitness ar fi fost justificată în concret de o analiză reală și eficientă pe baza căreia să se stabilească că anterioarele măsuri restrictive adoptate în domeniul respectiv ar fi influențat în mod direct și concret creșterea numărului de infectări ori ar fi facilitat acest fenomen.

Dimpotrivă, chiar recurenții au arătat, inclusiv în conținutul memoriilor de recurs, că măsura suspendării activității nu conține o motivare proprie, distinctă și totuși, deși nu a existat nicio analiză privind acest fel de activitate, în felul în care se desfășura, în condițiile unor restricții, modul în care ea a influențat sau putea influența evoluția numărului de cazuri COVID (respectiv o influență în sensul creșterii acestor cazuri) nu se putea stabili pe baza simplei aprecieri că activitatea este una de risc, făcându-se abstracție de restricțiile anterioare și de eficiența lor. O astfel de analiză, condusă în mod obiectiv, ar fi putut duce la concluzia că menținerea deschisă a activității sportive în interior, cu restricțiile impuse, nu a avut nici un efect concret asupra creșterii cazurilor COVID sau că presupusul efect nu a fost relevant, astfel că suspendarea acestui tip de activitate nu este necesară și nici proporțională. Un astfel de studiu/analiză nu a fost prezentat/ă nici în fața instanței de recurs de pârâți ori de intervenientul accesoriu astfel că, în lipsa unor date concrete și obiective în sensul contribuției, chiar minime, a acestei activități la creșterea numărului de cazuri COVID, în ciuda restricțiilor deja impuse, măsura nu și-a dovedit scopul și caracterul necesar și nici cerința de a fi o măsură proporțională, îndeplinirea acestor exigențe neputând fi dedusă din conținutul unor afirmați de maximă generalitate, astfel că raționamentul primului judecător este unul corect.

În recursul lor, recurenții-pârâți Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Cluj și Instituția Prefectului Județului Cluj au invocat și faptul că, în contra aprecierii instanței de fond, actele contestate au fost emise în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020, precum și în limitele acestor dispoziții, ca urmare directă a situației pandemice din România, situație de notorietate publică. De asemenea, în cadrul unei critici în parte justificată de aceleași argumente, recurentul Guvernul României a susținut și că instanța de fond ar fi înlăturat, prin exces de putere, un document esențial întocmit de specialiștii în domeniu, prin care era atestată agravarea situației, a cărei evoluție nu putea fi previzionată și care impunea luarea de măsuri suplimentare, ceea ce ar fi determinat pronunțarea unei soluții vădit nelegale, încălcarea gravă a interesului public.

Aceste susțineri sunt nefondate și lipsite de suport real. Simpla afirmație a autorității în sensul că actele contestate ar fi fost emise în baza și în executarea în concret a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 nu răstoarnă concluzia judecătorului de fond că tocmai exigențele acestui act normativ nu au fost respectate, în condițiile în care dispozițiile sale impun adoptarea unor măsuri temporare, proporțional cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat și necesare pentru înlăturarea și prevenirea pagubei iminente.

Împrejurarea că un act normativ este emis în aplicarea și executarea unui alt act normativ de rang superior, nu acordă în mod automat celui dintâi, atributul legalității.

Pe de altă parte, afirmația recurentului Guvernul României în sensul că, prin soluția adoptată, curtea de apel ar fi săvârșit un "abuz de putere" care a încălcat interesul public și ar fi ignorat părerea unor specialiști, este departe de a fi adevărată și nu poate fi avută în vedere.

"Excesul de putere" este definit ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparținând unei autorități, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, drepturi și libertăți prevăzute în Constituție și în lege. Cu alte cuvinte, doar depășirea limitelor puterii discreționare semnifică încălcarea principiului legalității sau ceea ce, în legislație, doctrină și jurisprudență se numește a fi "exces de putere"; în activitatea autorităților, excesul de putere este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competențe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situația de fapt și scopul legitim urmărit. În cazul instanței de judecată, aceasta este obligată să se pronunțe cu privire la aspectele în legătură cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări.

În cauza de față, judecătorul fondului nu a depășit limitele în care a fost sesizat, s-a pronunțat exclusiv asupra obiectului sesizării, soluția sa a fost consistent motivată, iar raționamentul pe baza căruia a adoptată această soluție este adecvat situației de fapt probată de către reclamant.

Nemulțumirea părții care a pierdut procesul, valorificată în cadrul și în limita exercitării căii de atac și a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în situația recursului, nu este suficientă pentru a face dovada unui exces de putere de partea judecătorului a cărui soluție îl nemulțumește.

La rândul său, în afara criticilor comune anterior analizate, recurentul Guvernul României a invocat și faptul că măsura închiderii sălilor de fitness nu poate fi evaluată în mod individual, întrucât, pe lângă aceasta, autoritățile au luat corelativ și alte măsuri: închiderea restaurantelor în spații închise la o rată de incidență de 3,5 la 1000 de locuitori, închiderea sălilor de spectacole, prelungirea vacanței școlarilor, restricționarea dreptului la liberă circulație în anumite intervale, etc., în astfel de condiții, fiind imposibil de stabilit care dintre măsuri este cea mai eficientă sau, dimpotrivă, este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacțiunea dintre oameni, principalul factor de răspândire a virusului.

Pe de altă parte, arată acest recurent, soluția primei instanțe ar fi avut în vedere concluziile unui studiu prezentat de reclamantă, potrivit cărora "cluburile de fitness și centrele de petrecere a timpului liber oferă siguranță", fiind ignorate toate celelalte recomandări ale Ministerului Sănătății, ale organismelor internaționale (Organizația Mondială a Sănătății, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Național de Sănătate Publică, etc. cu privire la măsurile care trebuie implementate pentru combaterea infecțiilor cu "Coronavirus", respectiv experiența altor state care au dispus măsuri similare.

Nici această critică nu poate fi reținută ca fiind, în mod real, de natură a conduce la reformarea hotărârii ce face obiectul prezentelor recursuri. Încercând să acrediteze ideea că măsura suspendării activității în domeniul reclamat prin acțiunea introductivă nu ar putea fi evaluată în mod individual, întrucât a fost corelativă măsurilor dispuse în legătură cu alte domenii de activitate (domeniul HORECA, acela de activităților cultural-artistice, domeniul didactic, etc.), recurentul nu face altceva decât să confirme propria culpă și să se prevaleze de aceasta, respectiv aceea a nemotivării măsurii și adoptării ei "în bloc", fără a fi fost justificată de o evaluare concretă, reală și obiectivă; lipsa unei motivări impusă de art. 31 din Constituție, art. 30, 31 din Legea nr. 24/2000, nu permite a se aprecia că măsura a fost, într-adevăr, graduală, necesară și proporțională cu riscul ce se dorește a fi combătut așa cum impun art. 2 din Legea nr. 55/20202 și art. 53 din Constituție, o astfel de analiză presupunând o aprecierea concretă, individuală a măsurii, paralel cu evaluarea riscului general dar și cu conținutul drepturilor și libertăților al căror exercițiu va fi limitat prin măsura respectivă și nu o apreciere generală aplicabilă unor domenii total diferite care presupun exercitarea unor drepturi și realizarea unor interese cu conținut diferit.

Așa cum a apreciat în mod corect instanța de fond, în măsura în care s-ar fi realizat o astfel de analiză efectivă și serioasă, se putea observa că menținerea deschisă a activității sportive în interior, cu restricțiile anterioare, nu a avut niciun efect concret relevant asupra creșterii cazurilor COVID și, astfel, suspendarea acestei activități, nu este necesară si nici proporțională, o evaluare și o motivare concretă și specifică unei asemenea măsuri fiind impuse și din perspectiva beneficiilor sportului care combate obezitatea, diabetul, bolile cardiovasculare, etc., respectiv acele afecțiuni care contribuie la gravitatea simptomelor pe care le au persoanele infectate, sportul aducând beneficii majore și în ceea ce privește sănătatea psihică mentală a celor care îl practică, beneficii esențiale în această perioadă pandemică, toate aceste aspecte neputând fi analizate și evidențiate "la grămadă" cu măsurile dispuse în domenii total diferite și care răspund unor nevoi umane și au consecințe total distincte.

Recurentul Guvernul României a susținut și că scopul reglementării de la pct. 3 este acela de a permite sportivilor profesioniști derularea activității în cantonamente, antrenamente și competiții sportive, și nicidecum a permite desfășurarea de activități sportive în anumite centre, după cum, în mod greșit, ar fi apreciat instanța de fond; prin urmare, nu ar fi vorba despre situații identice/analoage/egale și se poate justifica o diferență de tratament juridic, pe criterii obiective și rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile, neputând fi primite nici argumentele legate de diferențierea de tratament juridic între intimata-reclamantă și centrele comerciale, întrucât ar exista o diferență între activitatea desfășurată în centrele de fitness și cea a persoanelor care vizitează centre comerciale întrucât, în centrele comerciale, oamenii nu petrec prea mult timp, nu se află în compania altor persoane un timp îndelungat, se respectă distanțarea și, cel mai important, purtarea măștii este obligatorie, în timp ce, desfășurarea de activități fizice în sălile de fitness, fără mască, ar crește riscul de transmitere a virusului.

Aceste susțineri nu pot fi avute în vedere și critica este, de asemenea, neconvingătoare, recurentul încercând să justifice aplicarea unui regim juridic diferit al măsurilor impuse de pandemie în situația sălilor de fitness sau altfel de activități sportive dedicate amatorilor, f