ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 305/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația adresată Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, în data de 22.05.2019, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, în temeiul art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 actualizată, admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului - șef din 24.04.2019, emisă în dosar x, a rezoluției de clasare emise în dosarul nr. x/30.01.2019 și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor și legală soluționare la Inspecția Judiciară.

Prin sentința nr. 428 din 10 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat recurs solicitând admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În opinia recurentului, instanța de judecată, validează raționamentul inspectorilor judiciari, raționament expus pe larg în rezoluțiile contestate de către recurent, prin motivarea dată, realizând o limitarea nepermisă a aplicării dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Precizează recurentul că, în plângerea adresată Inspecției Judiciare a pus în discuție încălcarea de către magistrați a normelor de drept referitoare la excepția autorității de lucru judecat invocată, prin care fusese deja tranșată definitiv chestiunea litigioasă pusă în discuție și în dosarul nr. x/2016.

Or, în aceste condiții nu poate fi primită interpretarea dată de judecătorul cauzei art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, interpretare potrivit căreia, magistratul poate răspunde disciplinar doar pentru anumite încălcări ale normelor de drept material și procesual.

Concluzionează recurentul că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. " Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", indicat ca temei de drept al recursului, este întemeiat, ipotezele circumscrise acestui motiv, referindu- se la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut, casarea hotărârii putându-se dispune doar în cazul în care magistratul fondului nu a făcut cunoscute părților temeiurile, fundamentele soluției adoptate, astfel încât instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției.

Hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cât și în ipoteza în care cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, care nu au legătură cu speța.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Hotărârea ar putea fi casată pentru acest motiv, dacă:

- există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea ar fî întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel încât nu se poate ști ce anume a decis instanța;

- există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

- lipsește total motivarea dezlegării date de instanță unei anumite chestiuni de fapt sau de drept sau motivarea este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă;

- judecătorul a motivat confuz sau sumar situația de fapt astfel încât instanța de recurs nu poate să determine în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată;

Astfel, rezultă cu evidență că niciunul dintre aceste posibile motive de casare nu se verifică în speță, instanța de fond motivând coerent soluția dispusă.

În plus, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestora pentru a se considera că hotărârea este motivată.

Instanța de fond în mod judicios a reținut că Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unor verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței, în ipoteza în care petentul a fost nemulțumit de modalitatea, diferită de a sa, în care judecătorul cauzei a interpretat și aplicat normele legale materiale sau procedurale pe parcursul soluționării cauzei, având posibilitatea exercitării căilor de atac.

Dispozițiile art. 7 alin. (2) din Regulament statuează că "controlul exercitat de Inspecția Judiciară nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești supuse căilor de atac prevăzute de lege (...) care pot fi verificate numai în cadrul și limitele stabilite de (...) instanțele de judecată."

Mai mult decât atât, în mod temeinic s-a arătat că în ipoteza propusă de recurent, partea căzută în pretenții poate sesiza Inspecția Judiciară în vederea efectuării de verificări în legătură cu modalitatea de interpretare și aplicare a normelor legale, fapt ceea ce contravine principiilor anterior enunțate.

În consecință, instanța de fond a reținut că magistrații față de care s-a formulat sesizarea au analizat incidența autorității de lucru judecat și au expus pe larg motivele pentru care au considerat că nu se impune reținerea acestei ipoteze și în dosarul recurentului-reclamant, situație în care raționamentul acestora a fost exprimat, putând face obiectul verificării doar în cadrul unor eventuale căi de atac, în condițiile legii, iar nu în speța de față.

Față de cel de-al doilea motiv de recurs în cauza de față, în mod temeinic Curtea de Apel București, prin sentința pronunțată a reținut legalitatea soluției administrative dispuse prin rezoluția de clasare, respectiv, prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, criticile formulate în cauză fiind neîntemeiate, fără a se putea reține încălcarea vreunei dispoziții legale.

Astfel, instanța de fond a subliniat că, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință trebuie să se probeze încălcarea de către magistrați în mod intenționat, voit, cu știință, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru, iar pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Or, în prezenta cauză, în mod corect s-a apreciat că Inspecția Judiciară a procedat corect în urma verificărilor efectuate, atât prin rezoluția de clasare, cât și prin cea a inspectorului-șef dată ca urmare a plângerii formulate împotriva primei rezoluții, reținând inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații reclamați a abaterii disciplinare prevăzute de arț 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 428 din 10 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2022.