Decizia nr. 2687/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 136/2018 a Curții de Apel Galați

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.07.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul Cabinetul individual de Avocat "A." a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, anularea parțială a Deciziei de soluționare a contestației nr. 467/06.12.2017 doar în ceea ce privește impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale și anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. GLG-AIF 864/23.03.2017 și a constatărilor din Raportul de inspecție fiscală nr. x/23.03.2017, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, doar în ceea ce privește impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 136/F din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului cu privire la obligațiile fiscale stabilite suplimentar pentru anul 2012; s-a respins în rest, ca nefondată, contestația formulată de reclamantul Cabinet Individual de Avocat "A." în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați.

Cererea de recurs și soluția instanței de recurs Împotriva sentinței de mai sus a formulat recurs reclamantul Cabinetul individual de avocat "A.", prin care a solicitat casarea sentinței atacate și anularea parțială a deciziei de soluționare a contestației nr. 467/06.12.2017 doar în ceea ce privește impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite pentru anul 2015; anularea parțială a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/23.03.2017 și a constatărilor din raportul de inspecție fiscală nr. x/23.03.2017, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, doar în ceea ce privește impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite pentru anul 2015. Prin decizia nr. 2734 din 11 mai 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul formulat de recurentul-reclamant Cabinet Individual de Avocat "A." împotriva sentinței nr. 136/F din 1 octombrie 2018 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Contestația în anulare formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 2734 din 11 mai 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant Cabinetul individual de avocat "A.", întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii, anularea hotărârii atacate și soluționarea fondului cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, respectiv trimiterii cauzei spre rejudecare. În motivarea contestației în anulare critică considerentele sentinței nr. 136/F din 01.10.2018, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, susținând că prin această hotărâre au fost preluate considerații teoretice din decizia nr. 1386 din 4 aprilie 2014, pronunțată în recurs de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Precizează că prin cererea de recurs formulată împotriva hotărârii de mai sus a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând că nici în decizia de impunere și nici în decizia de respingere a contestației administrative, pârâtele nu au invocat frauda la lege sau eludarea aplicării unei norme legale imperative. Consideră că prin utilizarea noțiunii de fraudă la lege direct în motivarea hotărârii, instanța a încălcat următoarele principii fundamentale care stau la baza procesului civil: principiul disponibilității; principiul contradictorialității; lipsa dezbaterilor pe fond și încălcarea dreptului la apărare. În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., arată că, în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul încălcării principiului disponibilității, al contradictorialității, al oralității dezbaterilor și al dreptului la apărare, instanța de recurs a reținut în mod excesiv și nejustificat asupra justificării folosirii ca probă a încheierii pronunțate în dosarul nr. x/2016, deși din motivele de recurs reiese că locul central îl ocupă critica utilizării direct în motivare a fraudei la lege, fără a fi pusă în discuția părților. Susține, contrar celor reținute de către instanța de recurs, că nu există în dosar nicio dovadă că înscrisul respectiv i-ar fi fost comunicat, contestatorul precizând că a aflat de existența acestuia abia după pronunțarea sentinței nr. 136/F/01.10.2018. Mai arată că principiul contradictorialității și dreptul la apărare primează, considerentele instanței de recurs fiind în mod greșit fundamentate pe un înscris cunoscut doar instanței, nu și reclamantului. De asemenea, critică argumentul instanței de recurs referitor la faptul că o eventuală vătămare s-ar putea invoca de părțile adverse, iar nu de către recurent, contestatorul susținând că utilizarea înscrisului, fără a-i fi comunicat și fără a fi pus în discuția părților, i-a produs o vătămare procesuală constând în aceea că l-a privat de posibilitatea de a formula eventuale apărări. Critică argumentul instanței de recurs în sensul că "această construcție juridică a fraudei la lege a fost fundamentul soluției date de organul fiscal prin actele atacate", în condițiile în care decizia de impunere nu s-a întemeiat pe frauda la lege și nu s-a indicat vreun procedeu fraudulos prin care s-ar fi eludat prevederi imperative ale legii, nesolicitându-se probe pentru a se dovedi frauda la lege, motiv pentru care apreciază că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, care impune admiterea contestației în anulare și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. De asemenea, critică faptul că instanța de recurs a reținut că s-a imputat recurentului faptul că sumele ce fac obiectul cesiunii de creanță au ajuns în final tot în patrimoniul său, deși au fost cedate, referindu-se la recurentul-reclamant ca fiind A. și nu CIA A., deși era vorba de entități diferite. În ceea ce privește motivul contestației în anulare prevăzut de art. 503 alin. (3) C. proc. civ., arată că prevederile contractului de asistență juridică încheiat între CIA A. și S.C. B. S.R.L. stipulau plata fracționată a onorariului pe măsura încasărilor, urmând ca onorariul de succes să fie facturat și încasat de CIA A. la data la care clientul S.C. B. S.R.L. l-ar fi încasat integral. Arată că încheierea contractului de cesiune de creanță și plata acestuia a avut loc în noiembrie 2014, iar între iunie 2012 și noiembrie 2014 suma obținută de S.C. B. S.R.L. de la debitoare a fost de 40.000 RON. Mai arată că, în considerarea acestor date, se analizează prețul cesiunii de creanță, luând în considerarea suma executată în decursul a doi ani și jumătate și estimările realiste vizând termenul în care urma să se recupereze suma integrală, iar nu prin raportare la cuantumul total al onorariului de succes; că ambele instanțe au considerat că O.U.G. nr. 74/2014 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2014 și unele măsuri bugetare, este cunoscută părților. Susține că, din modul de redactare a hotărârii instanței de recurs, reiese că nu a fost analizat niciun singur motiv de casare vizând motivele contradictorii. Astfel, arată că a invocat ca argumente contradictorii: că instanța a reținut faptul că suma de 5.030.092 RON, reprezentând venituri aferente facturii nr. x/24.11.2014, a fost ridicată în numerar de A., deși această factură a fost stornată la emitent și neînregistrată la beneficiar; că instanța a reținut frauda la lege ca temei al respingerii cererii, deși raportarea la o factură emisă ar fi impus respingerea cererii ca nefondate, întrucât factura constituia dovada cu privire la denumirea operațiunii (titlul) cu care ar fi intrat sumele în contul Cabinetului; că niciuna dintre instanțe nu a analizat nerespectarea principului justeții impunerii, deși acesta a fost invocat la fond și reiterat în recurs, prin raportare la suma primită ca urmare a contractului de cesiune nr. x Această din urmă sumă a fost impozitată la: S.C. B. S.R.L. (decizia de impunere x/23.06.2016), executată integral prin poprire la terțul UAT Nalbant; S.C. B. S.R.L. (decizia de impunere x/23.06.2016), executata parțial prin poprirea contului; C. (decizia de impunere x/07.07.2016), executată parțial prin poprirea contului; CIA A., executată parțial prin poprirea contului și A., executată parțial prin poprirea contului și executare silită imobiliară. Subsumat motivelor prevăzute de art. 503 alin. (2) și (3) C. proc. civ., arată că în motivarea respingerii motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că ar fi trebuit să plătească și TVA aferent creanței respective. Arată că instanța de recurs a reținut că, deși recurentul a invocat faptul că la data plății, cabinetul nu era plătitor de TVA, dobândind această calitate abia în anul 2016, susținerea nu are legătură cu obiectul cauzei, cât timp prin cererea de chemare în judecată s-au contestat doar sumele stabilite cu titlu de impozit pe venit și contribuții sociale, fără a observa că a depus copii după două certificate de înregistrare fiscală (pag. 22-23 dosar recurs), din care rezultă că înregistrarea în scopuri de TVA s-a făcut la 01.08.2016, înscrisuri ce au fost depuse atât în susținerea motivului de recurs privind vătămarea procesuală produsă ca urmare a încălcării unor principii, cât și a celor privind încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, invocă dispozițiile art. 153 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind înregistrarea în scopuri de TVA a contribuabilului, apreciind că s-au aplicat greșit normele de drept material, întrucât obligația înregistrării în scopuri de TVA curgea în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a fost atins/depășit plafonul de scutire TVA, iar consecința aplicării greșite a normelor de drept material se răsfrânge direct asupra motivării fraudei la lege, iar acest aspect nu a putut fi invocat la fond, deoarece judecătorul fondului nu l-a pus în discuția părților. Totodată, invocă neanalizarea înscrisurilor noi depuse în fața instanței de recurs în susținerea motivelor de recurs, care, în opinia sa, se subsumează atât dezlegării date recursului ca rezultat al unei erori materiale, cât și omisiunii de a cerceta unul dintre motivele de casare invocate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ.

Apărările intimatei Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care invocă excepția inadmisibilității, solicitând respingerea contestației în anulare, ca inadmisibile, și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală. În ceea ce privește inadmisibilitatea, arată că decizia pronunțată în recurs nu este rezultatul unei erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât contestatorul invocă greșita interpretare a dispozițiilor Codul fiscal și Codului de procedură fiscală, aspecte ce nu intră în câmpul de aplicare a noțiunii de eroare materială. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare 2.1. În ceea ce privește excepția inadmisibilității contestației în anulare, invocată de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală prin întâmpinare, Înalta Curte constată că inadmisibilitatea contestației în anulare, care împiedică orice analiză a criticilor formulate, intervine exclusiv în acele situații în care motivele pe care se întemeiază sunt în mod evident plasate în afara cadrului conturat de art. 503 C. proc. civ. Analizând cererea contestatorului, Înalta Curte constată că acesta înțelege să invoce motivele de contestație în anulare prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., respectiv faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale și că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate. Înalta Curte va respinge această excepție ca neîntemeiată, reținând că argumentele invocate în susținerea ei țin de fondul contestației în anulare, motiv pentru care va analiza motivele invocate de către contestator pentru a stabili în ce măsură acestea pot conduce la retractarea hotărârii atacate, apreciind că, în această cale de atac, constatarea existenței sau inexistenței unei erori materiale ține de analiza în fond a contestației în anulare și nu constituie un aspect de inadmisibilitate a cererii, care să tindă la respingerea acesteia, fără antamarea fondului contestației în anulare. Mai mult, Înalta Curte constată că excepția a fost invocată doar în ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., or, contestatorul a invocat și motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., referitor la omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele de casare invocate de către recurent. 2.2. Pe fondul contestației în anulare, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., pe care contestatorul și-a întemeiat prezenta cale de atac, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen." Examinând motivele invocate prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sub acest aspect, criticile contestatorului vizează, în esență, faptul că instanța de fond și instanța de recurs au reținut frauda la lege, fără a fi pusă în discuția părților deși nici în decizia de impunere și nici în decizia de respingere a contestației administrative, pârâtele nu au invocat frauda la lege sau eludarea aplicării unei norme legale imperative, apreciind că în acest mod, instanțele au încălcat principiile contradictorialității, disponibilității, al oralității dezbaterilor și dreptului la apărare; că instanța de recurs a reținut că este justificată folosirea ca probă a încheierii pronunțate în dosarul penal nr. x/2016, fără a exista vreo dovadă că acest înscris i-ar fi fost comunicat; că instanța de recurs a reținut că sumele ce fac obiectul cesiunii de creanță au ajuns în final tot în patrimoniul său, deși au fost cedate, referindu-se la recurentul-reclamant ca fiind A. și nu CIA A., deși era vorba de entități diferite. Criticile sunt nefondate, Înalta Curte apreciind că soluția pronunțată prin decizia ce face obiectul prezentei contestații în anulare nu este rezultatul unei erori materiale, în sensul acreditat de contestator. Așadar, contestatorul formulează apărări de fond, interpretări ce reprezintă critici la adresa deciziei din recurs și a sentinței instanței de fond, care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară a contestației în anulare. Prin urmare, se tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei. Contestația în anulare prevăzută de art. 503 alin. (2) C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi promovată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, calea de atac în discuție neputând reprezenta prilej pentru rediscutarea aspectelor analizate de instanțele de recurs. "Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt erori evidente cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului și care au determinat soluția pronunțată, iar nu la o pretinsă greșeală de judecată, respectiv în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale. Astfel, în doctrina relevantă, sintagma "greșeală materială" a fost analizată prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate. Or, aspectele invocate prin contestația în anulare de față au fost analizate și dezlegate pe baza înscrisurilor existente la dosar, atât de curtea de apel, cât și de instanța de recurs. În realitate, ceea ce urmărește contestatorul prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a motivelor de recurs, astfel cum s-a reținut anterior, și reevaluarea ansamblului probator, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs. Cu alte cuvinte, argumentele expuse de contestator nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuție, întrucât acestea tind să demonstreze nu existența unor greșeli materiale evidente, ci netemeinicia raționamentului logico-juridic al instanței de recurs, reprezentând astfel o cale de atac. În acest sens, este de observat că în cadrul pretinselor erori materiale contestatorul critică, de fapt, modalitatea în care instanța de recurs a ajuns la soluția pronunțată. Prin urmare, aspectele invocate de către contestator nu se încadrează în sintagma "erori materiale", ci reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, constituind un veritabil "recurs la recurs", imposibil de analizat pe calea contestației în anulare. De altfel, dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil alt recurs. Dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, presupune examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, și D. c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009). Cât privește cel de-al doilea motiv al contestației în anulare, trebuie precizat faptul că pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs, iar această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii. Numai nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestației în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului și nicidecum să pună la dispoziția părții interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele de recurs. Subsumat acestui motiv de contestație în anulare, contestatorul critică faptul că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare invocate de către acesta, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că și această critică este nefondată, având în vedere că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că niciuna dintre pârâte nu a invocat frauda la lege și că nu s-a pus în discuția părților încheierea pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016. Or, instanța de recurs a răspuns acestui motiv de casare în paginile 15 și 16 din decizia de recurs. De asemenea, analizând cererea de recurs, se constată că recurentul, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, susținând că pârâtele nu au invocat frauda la lege reținută de către instanța de fond și că nu s-a pus în discuția părților încheierea pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, precum și o serie de aspecte de fapt referitoare la stornarea facturii nr. x, impozitarea contractului de cesiune nr. x și momentul de la care recurentul trebuia să plătească TVA. Înalta Curte constată că instanța de recurs a răspuns și acestui motiv de casare în paginile 16-17 din decizia contestată, apreciind că în cauză aceasta îndeplinește cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neputând fi reținută contradictorialitatea considerentelor sentinței, și că argumentele aduse de către recurent pe această cale vizează greșita interpretare și aplicare a legii, fiind analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Analiza acestor aspecte a fost făcută de către instanța de recurs în pagina 20 a deciziei atacate, paragraful 3. De asemenea, și în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs a răspuns pe larg criticilor recurentului, confirmând cele statuate de către instanța de fond, inclusiv din perspectiva facturii nr. x/26.11.2014 și a încasării contravalorii contractului de concesiune din cauză, a fraudei la lege și a aspectelor referitoare la plata TVA, instanța de recurs arătând în mod detaliat argumentele pentru care a apreciat că motivele de recurs invocate de către recurent nu sunt fondate. Înalta Curte constată că este necesar a se releva distincția între motive de casare și argumentele care vin să susțină aceste motive, textul de la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, trebuie să fie subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină. Cu toate acestea, așa cum s-a reținut în jurisprudența instanței supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, iar instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent ori analizarea insuficientă a acestora, aspectele pretins neanalizate făcând obiectul analizei instanței de recurs, astfel cum s-a reținut anterior, prin contestația de față, contestatorul manifestându-și de fapt nemulțumirea față de soluția dată de instanța de recurs. Astfel, în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, susținerile contestatorului fiind nefondate și neputând fi primite, instanța de control judiciar pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Prin urmare, faptul că instanța de recurs nu a pronunțat o soluție în sensul dorit de către contestator nu constituie motiv de contestație în anulare, textul legal sancționând neexaminarea motivelor de recurs și nu eventualele erori de apreciere. Concluzionând, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport cu actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată. Față de aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente ipotezele reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., în temeiul art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare de față, ca nefondată.