ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2587/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2019 inițial pe rolul Tribunalului Argeș , secția civilă sub nr. x/2019, iar ulterior pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. x/2019*, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților solicitând obligarea pârâtei C.N.C.I. la emiterea titlului de plată în cuantum de 543.000 EUR, aferent sentinței civile nr. 3375/5.04.2012, pronunțată de către Judecătoria Pitești, îndreptata prin pronunțarea sentinței civile nr. 5590/31.05.2012 de către aceeași instanța și modificata prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunțată de către Tribunalul Argeș, plătibil în 5 rate anuale, conform dispozițiilor art. 41 pct. (1) din Legea nr. 165/2013. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea titlului de plata în cuantum de 543.000 euro, aferent sentinței civile nr. 3375/5.04.2012, pronunțată de către Judecătoria Pitești, îndreptată prin pronunțarea sentinței civile nr. 5590/31.05.2012 de către aceeași instanță și modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunțată de către Tribunalul Argeș, plătibil în 5 rate anuale, conform dispozițiilor art. 41 pct. (1) din Legea nr. 165/2013. S-a solicitat și obligarea pârâtelor la plata a 2.000 RON, cu titlu de daune morale pentru tergiversarea soluționării dosarului administrativ. 1.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 4 iunie 2021, reclamanții au înțeles să mărească obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul ca suma de 543.000 Eur să fie actualizată cu indicele inflației aferent perioadei 21.12.2012 și până la emiterea efectivă a titlului de plată, ori, în subsidiar, a inflației aferente perioadei 28.02.2014 și până la emiterea efectivă a titlului de plată. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 139 din 7 iulie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A., C., D. și B., prin mandatar E. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate anterior la punctul I.2., au formulat recurs reclamanții A., B., C. și D., prin care, invocând incidența motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost modificată, în sensul obligării intimatei C.N.C.I. ori, în subsidiar, a A.N.R.P. la emiterea titlului de plată în cuantum de 543.000 EUR, sumă actualizată cu indicele de inflație aferent perioadei 21.12.2012 (data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 3360/21.12.2012, pronunțată de Tribunalul Argeș) ori, în subsidiar aferent perioadei 28.02.2014 (data la care intimata A.N.R.P. a refuzat înregistrarea dosarului administrativ transmis de către Comisia Județeană Argeș pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privata asupra terenurilor) și până la emiterea efectivă a titlului de plată solicitat. În opinia recurenților, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea recurată cuprinzând motive contradictorii și fiind rezultatul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, precum și al încălcării autorității de lucru judecat, consacrată de dispozițiile art. 430 C. proc. civ., conferită de doua hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, și anume sentința civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunțată de Judecătoria Pitești, completată prin pronunțarea sentinței civile nr. 5590/31.05.2012 de către aceeași instanță și modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunțată de către Tribunalul Argeș, precum și cea generată de decizia nr. 231/20.01.2021 a I.C.C.J. Astfel, recurenții au arătat că, prin sus indicatele hotărâri, s-a constatat calitatea lor de persoane îndreptățite la despăgubiri, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, precum și întinderea materială a dreptului lor la despăgubiri, în cuantum de 543.000 EUR, toate acestea beneficiind de autoritate de lucru judecat. De asemenea, instanțele de judecata mai sus menționate au constatat și nulitatea parțială a Titlului de Proprietate nr. x/04.08.1994 eliberat de C.J.F.F. Argeș pentru suprafața de 1,23 ha, tarlaua x, parcela l, obligând, totodată, C.J.F.F. Argeș, C.L.F.F. Bradu, O.C.P.I. Argeș și C.L.F.F. Oarja să emită decizie cu propunere de acordare a contravalorii despăgubirilor în cuantum de 543.000 EUR. Invocând aspectele dezlegate prin Deciziile Curții Constituționale nr. 671/2017 și nr. 686/2014, recurenții au apreciat că hotărârile astfel pronunțate au natura celor prin care instanțele au dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc și că pârâtei A.N.R.P. nu îi este permis să cenzureze hotărâri judecătorești, în sensul de a realiza o reevaluare administrativă a imobilului ce face obiectul cauzei prin aplicarea dispozițiilor art. 21.6 din Legea nr. 165/2013. Totodată, au învederat recurenții că, din coroborarea sistematică a dispozițiilor art. 16 coroborat cu art. 41 alin. (1) teza a II-a, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 671/2017, rezultă că îndeplinirea obligațiilor referitoare la plata sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20.05.2013), urma a fi făcută de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. În opinia recurenților, în ceea ce privește încasarea sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii, metodologia Legii nr. 165/2013 presupune parcurgerea cumulativă a două operațiuni administrative interdependente, succesive și distincte: emiterea titlului de despăgubire/decizie de compensare de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și, cea de-a doua, valorificarea efectivă a titlului de despăgubire/deciziei de compensare prin plata efectivă a sumelor de bani cuprinse în titluri/decizii de către Ministerul Finanțelor Publice, în termen de cel mult 180 de zile de la data emiterii acestora. Printr-un alt set de argumente, recurenții au criticat și raționamentul instanței de fond privind inaplicabilitatea, în cauză, a dispozițiilor art. 41 pct. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, generată de concluzia instanței că reclamanții nu dețin vreo hotărâre judecătorească definitivă de obligare a CCSD ori a CNCI la plata sumei de 543.000 EUR, iar suma de bani nu a fost stabilită în raport de fosta CCSD sau actuala CNCI. Au arătat recurenții că, în raport de cronologia prevederilor legale aplicabile cauzei, fosta Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, ce funcționa conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (anterior modificării acestuia prin Legea nr. 165/2013), nu avea calitate procesuală pasivă în procedura reconstituirii dreptului de proprietate prin acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 18/1991 cu modificările ulterioare. O astfel de primă procedură administrativă era, la acel moment, doar de resortul comisiilor funciare locale și județene. Au mai criticat recurenții și interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. în privința autorității de lucru judecat a deciziei nr. 231/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în regulatorul de competență. În opinia recurenților, printr-o astfel de hotărâre a fost soluționat definitiv incidentul procesual referitor la cadrul legal aplicabil în speță, inclusiv temeiul juridic pe baza căruia reclamanții și-au întemeiat acțiunea, iar din considerentul unei astfel de hotărâri, ce face trimitere la faptul că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, reclamanții solicitând obligarea pârâtelor la emiterea titlului de plata în valoarea stabilită prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile în anul 2012 anterior intrării in vigoare a Legii nr. 165/2013, Înalta Curte a cauționat, cu autoritate de lucru judecat, susținerile recurenților referitoare la faptul că întinderea materială a dreptului lor la despăgubiri (respectiv suma de 543.000 EUR) a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Astfel, în opinia recurenților, analiza realizată de Curtea de Apel Pitești a ignorat cea de a doua și ultima teză a articolului 430 C. proc. civ., fiind invocată și jurisprudența Curții EDO.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală. Legal citată, intimata-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu a depus întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 7 octombrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 8 martie 2023. Prin încheierea de ședință din data de 10 noiembrie 2021, Înalta Curte a admis cererea recurentei de preschimbare a termenului de judecată stabilit la data de 8 martie 2023 și a fixat un nou termen de judecată, pentru data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D. este nefondat, pentru următoarele considerente: Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că, deși recurenții - reclamanți și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazurilor de casare reglementate de pct. 7 și 8 ale articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii sau străine cauzei în cuprinsul acesteia. Deși au susținut, pasager, că hotărârea atacată se întemeiază pe motive contradictorii, recurenții - reclamanți nu au detaliat această critică, iar argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente și încălcării autorității de lucru judecat, urmând a fi analizată din această perspectivă. De altfel, chiar dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 22 alin. (2) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, sentința recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanța a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus în mod clar și fără elemente de contradictorialitate silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza. Totodată, instanța de control judiciar reține că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte găsește nefondate și argumentele circumscrise de recurenți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care aceștia au criticat modul în care prima instanță a apreciat autoritatea de lucru judecat pe care, în opinia recurenților, o generează pe de o parte: (a) sentința civilă nr. 3375/05.04.2012, completată prin sentința civilă nr. 5590/31.05.2012, pronunțate de Judecătoria Pitești și modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, pronunțată de către Tribunalul Argeș, iar pe de altă parte (b) decizia nr. 231/20.01.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019. Un prim aspect ce se impune a fi menționat în planul analizei spectrului autorității de lucru judecat generate de sentința civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunțată de Judecătoria Pitești, completată sentința civilă nr. 5590/31.05.2012 de către aceeași instanță și modificată prin decizia civilă nr. 3360/21.12.2012, a Tribunalului Argeș, este cel potrivit căruia, în virtutea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, efectele unor astfel de hotărâri (pronunțate în cauze începute înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.) sunt guvernate de prevederile C. proc. civ. din 1865 și de cele ale C. civ. din 1864, sub imperiul cărora autoritatea de lucru judecat cunoștea doua manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. 1864 și art. 166 C. proc. civ. 1865) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864). Ceea ce se invocă în prezenta cauză este valența de prezumție a autorității lucrului judecat, pe care, însă, contrar celor afirmate prin memoriul de recurs, Înalta Curte o apreciază ca fiind tratată de judecătorul fondului în mod corect în raport de obiectul litigiului pendinte, prima instanță stabilind clar limitele chestiunilor tranșate prin sus indicatele hotărâri judecătorești. Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că, prin cererea de chemare în judecată cu care reclamanții au învestit instanțele de contencios administrativ, aceștia au solicitat fie obligarea C.N.C.I., fie obligarea A.N.R.P. la emiterea Titlului de plată pentru suma de 543.000 EUR, actualizată cu indicele de inflație aferent perioadei 21.12.2012 sau 28.02.2014 și până la emiterea efectivă a Titlului de plată, apreciind incidente prevederile art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013. Din analiza, însă, a deciziei civile nr. 3360/21.12.2012, pronunțată de Tribunalul Argeș, rezultă că sentința civilă nr. 3375/05.04.2012, a Judecătoriei Pitești, completată prin sentința civilă nr. 5590/31.05.2012, a fost reformată de instanța de control judiciar tocmai sub aspectul capătului de cerere din respectiva cauză privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ("CCSD") din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților ("ANRP") la îndeplinirea formalităților și procedurilor privind emiterea titlului de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005. Din această perspectivă, Tribunalul Argeș, admițând recursul CCSD din cadrul ANRP, a stabilit că procedura reconstituirii dreptului de proprietate prin acordare de despăgubiri, ce este în sarcina comisiilor funciare și județene, reprezintă doar o primă etapă, ulterior declanșându-se procedura administrativă reglementată de sus indicatul titlu VII din Legea nr. 247/2005. Totodată, Tribunalul Argeș a arătat expres că în cadrul procedurii administrative antereferite se realizează stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptățite, dintr-un astfel de considerent rezultând faptul că valoarea pecuniară indicată în sentința civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunțată de Judecătoria Pitești, completată prin sentința civilă nr. 5590/31.05.2012, nu are valoarea unei despăgubiri în sensul Legii nr. 247/2005, astfel de despăgubiri urmând a fi stabilite prin procedura reglementată de titlu VII din Legea nr. 247/2005 ulterior îndeplinirii de către comisiile locale și județene de fond funciar a aspectelor stabilite în sarcina lor prin sentințele pronunțate de Judecătoria Pitești. Astfel, din cuprinsul sentinței civile nr. 3375/05.04.2012, completată prin sentința civilă nr. 5590/31.05.2012, ambele pronunțate de Judecătoria Pitești rezultă că aspectul soluționat de instanță, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, este doar cel ce viza atribuțiile CLFF Oarja și CJFF Argeș în reconstituirea dreptului de proprietate sub formă de despăgubiri, ce, conform Legii nr. 18/1991, coroborate cu prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se limitau la efectuarea procedurilor administrative și la emiterea hotărârilor privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri. Or, potrivit prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013: Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. În raport de toate aceste aspecte, câtă vreme sentința antereferită a dezlegat doar chestiunea obligațiilor ce incumbau CLFF Oarja și CJFF Argeș, iar potrivit prevederilor normative, stabilirea valorii despăgubirilor nu intra în competența acestora, ci în cea a CCSD, după cum a stabilit, de altfel, cu autoritate de lucru judecat, chiar Tribunalul Argeș, prin decizia nr. 3360/21.12.2012, de reformare a sentinței civile nr. 3375/05.04.2012, limitele autorității de lucru judecat atașată unor astfel de hotărâri, din perspectiva efectului pozitiv, au fost corect identificate de prima instanță, nefiind încălcate, motiv pentru care criticile formulate de recurenți sunt nefondate. În ceea ce privește setul de critici circumscrise de recurenți prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ce vizează puterea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 231/20.01.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2019, instanța de control judiciar observă că, prin intermediul unei astfel de hotărâri judecătorești, chestiunea litigioasă tranșată a fost cea a instanței competente să soluționeze cauza. Considerentele expuse în cuprinsul unei astfel de hotărâri, ce fac trimitere la legea aplicabilă, vizează doar cauza juridică evocată de reclamanți prin cererea introductivă de instanță, drept element relevant în identificarea instanței competente, iar nu caracterul întemeiat sau neîntemeiat al cererii ori al susținerilor reclamanților privind îndeplinirea condițiilor legale pentru a se reține existența unei obligații a intimatelor în sensul celor reglementate prin art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013. Totodată, prin intermediul unei astfel de hotărâri instanța nu a realizat o interpretare a hotărârilor pronunțate la nivelul anilor 2012 din perspectiva conținutului concret al acestora sau al limitelor autorității de lucru judecat atașată acestora, ci exclusiv din perspectiva cadrului procesual obiectiv trasat prin cererea de chemare în judecată, drept aspecte relevante în soluționarea regulatorului de competență. În raport de astfel de aspecte, instanța de control judiciar apreciază că prima instanță a delimitat corect și limitele autorității de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 231/20.01.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu respectarea prevederilor art. 430 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Nefondate sunt și argumentele plasate de recurenți în sfera de reglementare a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceștia au criticat maniera în care prima instanță a interpretat și aplicat prevederile art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că teza a II-a a sus indicatului text normativ (al cărui conținut a fost expus în paragrafele anterioare), reglementează drept condiție stabilirea sumelor reprezentând despăgubiri prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile. Or, deși sentința civilă nr. 3375/05.04.2012, pronunțată de Judecătoria Pitești, completată prin sentința civilă nr. 5590/31.05.2012 are natura unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, aceasta nu îndeplinește criteriile necesare spre a fi calificată drept hotărâre prin care să fi fost stabilite sumele cu titlu de despăgubiri, în condițiile în care, după cum s-a arătat și în paragrafele anterioare, prin chiar decizia civilă nr. 3360/21.12.2012 a Tribunalului Argeș, de reformare a sus indicatei sentințe, s-a reținut expres faptul că stabilirea în concret a cuantumului despăgubirilor ce se cuvin persoanelor îndreptățite urma a fi realizată în procedura administrativă reglementată de titlu VII din Legea nr. 247/2005, cererea de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la îndeplinirea formalităților și procedurilor privind emiterea titlului de despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, fiind respinsă ca prematură. Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că sentința civilă nr. 3375/05.04.2012, completată prin sentința civilă nr. 5590/31.05.2012, ambele pronunțate de Judecătoria Pitești nu reprezintă hotărâri judecătorești de stabilire a sumelor de bani în sensul art. 41 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 165/2013, neexistând o obligație nici a C.N.C.I. și nici a A.N.R.P. de emitere a titlului de plată în cuantum de 543.000 EUR, actualizat cu indicele de inflație. Contrar celor afirmate de recurenți, în cauză nu își găsesc aplicarea aspectele tranșate prin Decizia Curții Constituționale nr. 671/2017 și nici cele tranșate prin Decizia Curții Constituționale nr. 686/2014, întrucât chestiunea în discuție vizează identificarea limitelor autorității de lucru judecat atașată hotărârilor judecătorești pronunțate la nivelul anului 2012, iar nu pe cea a cenzurării unor hotărâri judecătorești de către o autoritate administrativă. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu există motive de reformare a hotărârii pronunțate din prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința nr. 139 din 7 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare. Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinței recurate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C. și D., prin mandatar E., ca nefondat.