ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1983/2022

Ședința publică din data de 31 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.03.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea rezoluțiilor nr. 8771/IJ/DIP/21.01.2018 și C19-793/20.03.2019.

Prin sentința civilă nr. 877 din 29 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată.

Au fost anulate în parte rezoluțiile Inspecției Judiciare nr. C19-792 din 20.03.2019 și nr. x/2018 din 21.01.2019, în limita aspectelor privind pretinsa abatere disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 republicată - "nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile", cu consecința trimiterii pentru completarea verificărilor.

A fost obligată pârâta la plata către partea reclamantă a sumei de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și casarea sentinței.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 când a reținut că nu își însușește teza care implică o excludere absolută a răspunderii procurorului pentru intervalele de timp în care dosarul se află la organul de cercetare penală. Astfel, a arătat recurenta, instanța a considerat că inspectorul judiciar nu a făcut o analiză efectivă a sesizării, ci s-a limitat la considerentele generale privind modul de apreciere a termenului rezonabil, neobservând acesta că respectivul proces dura deja de aproximativ 9 ani fără să fi fost finalizată faza de urmărire penală.

A susținut recurenta că timpul în care dosarul se află la organele de cercetare penală nu se poate lua în considerare la analiza motivelor pentru care procurorul nu a soluționat dosarul într-un termen rezonabil, expresiile "soluționarea dosarului" și "întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor" utilizate de legiuitor nefiind sinonime cu supravegherea cercetărilor, referindu-se doar la perioada care a trecut de la data repartizării efective a dosarului la procuror și până la data soluționării acestuia.

Pentru a exista această abatere disciplinară, este necesară prezența cumulativă a două condiții, respectiv repetabilitatea și imputabilitatea nerespectării dispozițiilor legale raportate la dosare repartizate spre soluționare sau întârzierea efectuării lucrărilor în dosarele repartizate, or, în acest caz, aceste situații nu sunt prezente, a concluzionat recurenta.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității declarării recursului, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității recursului invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că sentința a fost comunicată la 03.03.2020, iar recursul a fost declarat la 20.03.2020, calculul termenului fiind făcut conform Decretului nr. 195/2020 "(7) Termenele de exercitare a căilor de atac în cauzele prevăzute la alin. (6), aflate în curs la data instituirii prezentei stări de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență. În cauzele prevăzute la alin. (6) în care au fost declarate căi de atac până la data emiterii prezentului decret, dosarele se înaintează instanței competente după încetarea stării de urgență."

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea rezoluțiilor nr. 8771/IJ/DIP/21.01.2018 și C19-793/20.03.2019 ale pârâtei Inspecția Judiciară.

Curtea de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată și a anulat în parte rezoluțiile atacate, în limita aspectelor privind pretinsa abatere disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu consecința trimiterii pentru completarea verificărilor, respingând în rest cererea.

Soluția instanței de fond a fost recurată în ceea ce privește anularea în parte a rezoluțiilor atacate, susținând recurenta-pârâtă Inspecția Judiciară faptul că timpul în care dosarul se află la organele de cercetare penală nu se poate lua în considerare la analiza motivelor pentru care procurorul nu a soluționat dosarul într-un termen rezonabil, expresiile "soluționarea dosarului" și "întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor" utilizate de legiuitor nefiind sinonime cu supravegherea cercetărilor, referindu-se doar la perioada care a trecut de la data repartizării efective a dosarului la procuror și până la data soluționării acestuia.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate, întrucât, pentru a stabili dacă există indiciile săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 ("nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile") este necesară o analiză unitară a tuturor circumstanțelor cauzei.

Astfel, pe fondul nesoluționării plângerii penale respective într-un interval de aproximativ 9 ani, al invalidării repetate a soluțiilor dispuse de procuror și al admiterii la nivelul anului 2018 a unei contestații privind durata procesului penal, la data de 14.08.2018 judecătorul învestit reținând explicit că durata respectivei urmăriri penale este excesivă, fiind constatată depășirea duratei rezonabile a procedurii judiciare și dispunându-se accelerarea acesteia, nu se poate conchide că ar lipsi indiciile privind abaterea disciplinară de la art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit dispozițiilor C. proc. pen., organelor judiciare le incumbă o obligație de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil. A reținut instanța de fond că, din moment ce procurorului îi incumbă atribuția de supraveghere sau desfășurare a urmăririi penale, acesta este ținut ca organ judiciar să asigure soluționarea cauzei într-un termen rezonabil în etapa urmăririi penale, sens în care îi revine să vegheze că organele de cercetare penală își îndeplinesc sarcinile legale în termene optime. În aceste condiții, odată informat de partea interesată asupra posibilelor întârzieri intervenite în activitatea de cercetare penală, procurorul trebuie să asigure finalitatea urmăririi penale prin ajungerea la soluționare, cu luarea măsurilor procesuale cuvenite pentru atingerea rezultatului vizat de norma procesuală, pentru a se evita starea de incertitudine juridică asociată întârzierii în rezolvarea unei sesizări în materie penală.

Înalta Curte are în vedere contextul de analiză al abaterii disciplinare invocate de petent sub forma "tergiversării" care implică respectiv o plângere penală formulată la nivelul anului 2010 ce a suferit diverse dezvoltări ulterioare, soluțiile procurorilor fiind infirmate în mod repetat în ceea ce privește infracțiunea de delapidare. Cum în mod corect a reținut instanța de fond, întârzierea înregistrată în soluționarea plângerii cu vechime de aproximativ 9 ani impunea o atenție sporită din partea procurorului învestit, astfel încât termenul de soluționare să nu acumuleze alte întârzieri excesive.

Înalta Curte observă și faptul că inspectorul judiciar nu a făcut o analiză efectivă a sesizării petentului, ci s-a limitat la considerente generale privind modul de apreciere a termenului rezonabil.

În aceste condiții, instanța de control judiciar apreciază că soluția instanței de fond este legală și că aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, criticile formulate în recurs neevidențiind incidența motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva sentinței civile nr. 877 din 29 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității declarării recursului.

Respinge recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva sentinței civile nr. 877 din 29 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 31 martie 2022.